Avantajul era că existau pe strada mea, din loc în loc, de-a lungul trotuarului, guri de gaz metan, probabil la fel ca în oricare alt oraş dedicat petrolului. Altminteri, treceai pe lângă acele guri fără să le observi, ascunse cum erau sub mici capace de fontă pe jumătate acoperite de pământ şi de iarbă. Nu ştiu pentru ce fuseseră prevăzute, dar ştiu că am prins prima asfaltare a străzii din toată istoria ei începând de la înfiinţarea primei vămi şi până în zilele noastre. Şi gurile de gaz metan şi-au arătat utilitatea din plin.
Pregătirile pentru asfaltare au început cu aducerea unui cuptor rudimentar, de fier, vechi, ruginit şi probabil foarte greu. Cu ce să-l asemuiesc? Să zicem cu un dulap masiv, lătăreţ, înalt cam de un stat de om (sau poate de un stat de copil?); un focar dedesubt, care se racorda la gura de gaz, o gură de alimentare, deasupra, asemănătoare pâlniei unei uriaşe maşini de tocat, iar între cele două un cilindru rotitor, culcat, unde se fabrica, la căldura focului, asfaltul. Unul din capete se termina cu o roată dinţată, mare cât însuşi cilindrul, care ieşea un pic în afara carcasei. Iar lateral, o altă roată dinţată, mult mai mică, cu manivelă, angrena cilindrul. O fantă în interiorul circumferinţei dinţate, închisă cu o uşiţă glisantă, se învârtea odată cu cilindrul. Câţiva lucrători se ocupau de asfaltarea străzii. Cu salopetele lor vechi, zdrenţuite şi murdare, înnegrite de bitum, devenite de-a dreptul scorţoase, arătau ca ieşiţi din iad. Aprindeau gazul metan în focar, focul începea să duduie cu vigoare; un altul venea cu materialele — bucăţi bitum, pietriş, nisip şi ce-o mai fi fost —, le vărsa prin pâlnia de deasupra în cilindru, folosindu-se de lopată, apoi trecea la învârtitul manivelei, antrenând cilindrul. Toată strada se umplea de fuioare de fum albicios şi de miros înţepător de bitum topit. Apoi, după un număr de rotaţii ale cilindrului, când asfaltul se considera că-i gata, un lucrător venea cu o roabă pe care o aşeza sub jgheabul cuptorului, cilindrul rămânea nemişcat, oprit cu deschizătura în jos, ridica uşiţa glisantă şi un puhoi de asfalt fierbinte se revărsa pe jgheab în roabă, fumegând. Roaba era dusă la „frontul de lucru” şi răsturnată acolo. Grămada de asfalt fierbinte o lua în primire meşterul, cel care întindea asfaltul. Pe lângă meşter toţi ceilalţi lucrători păreau ucenici — ucenicii lui, cu toţii animaţi de dorinţa de a-l servi, fiecare cum putea mai bine. Meşterul, în salopetă şi el dar încins pe deasupra c-un şorţ de pânză cauciucată, se lăsa pe brânci şi întindea asfaltul descărcat din roabă. Pentru asta se folosea de o unealtă specială de lemn, asemănătoare rindelei, doar că ceva mai mare. Peste genunchi avea nişte legături groase de piele umplute cu câlţi, iar mâna stângă şi-o sprijinea pe un suport de lemn ca să nu vină în atingere cu asfaltul fierbinte. De el depindea netezimea asfaltului. Şi numai de el. La sfârşit venea un alt lucrător şi executa ultima operaţie: peste asfaltul cald încă arunca nisip cu mişcări rotunde din braţ, precum semănătorul primitiv de odinioară... Apoi, după ce o bucată de drum era gata, cuptorul era mutat la următoarea gură de gaz metan.
Pe vremea aceea eram pasionat de fotbal. Împreună cu băieţii de prin vecini, de aceeaşi vârstă cu mine, mai mici sau mai mari, mă duceam la stadionul Ileana, de la barieră, acum păşind pe drumul proaspăt asfaltat. Ziceam: haut şi ofţai. Şi credeam că un şut respins de portar în afara terenului de joc nu-i corner ci haut de poartă. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine
