La castelul Peleş de la Sinaia am fost în 1950, cred, într-o excursie organizată de Întreprinderea Comunală. Cu camionul: aşa era obiceiul muncitoresc al timpului. Pe platforma camionului se aşezau scaune luate de prin birouri şi în rest, pe toate curbele acelea mortale de pe drumul de la Câmpina la Sinaia se ţinea fiecare cum putea şi de ce putea...
Primul lucru pe care mi-l amintesc după sosirea la castel a fost aşteptarea în faţa uşii, o uşă lipsită de orice fast, din aripa mai modestă dinspre nord, în vecinătatea căreia, ni s-a arătat, se afla, la subsol, iată, bucătăria regală, din care se vedeau doar luminatoarele de sticlă mată, chiar la piciorul zidului. Apoi am intrat cu grupul şi a trebuit să ne alegem cu toţii, acolo în hol, papuci de pâslă, cu elastic la spate, pe care — distracţie mare — să-i tragem peste încălţări. După care, sub îndrumarea şi cu explicaţiile ghidului, a început periplul prin castel, dintr-o încăpere într-alta, dintr-un coridor într-altul, de pe o scară pe alta — sărăntocii proletari împiedicându-se în papucii de pâslă şi hihăind în luxul orbitor al palatului regal.
Îmi amintesc de un hol impresionant unde grupul s-a oprit şi toate capetele s-au dat pe spate ca să vadă cum holul taie pe verticală etaj după etaj şi sfârşeşte la o înălţime ameţitoare cu un acoperiş de sticlă mată susţinut de un grilaj, dincolo de care nu mai era decât lumina de afară. Ghidul s-a dus să apese pe un buton şi acoperişul de sticlă a glisat lin, c-un zgomot de biluţe rostogolite, într-o parte, dând la iveală seninul cerului albastru. Oooo! a ieşit din toate piepturile o exclamaţie de neţărmurită încântare. Eram cu toţii în adâncul unui puţ fermecat contemplând cu gura căscată mirifica dantelărie de artă miniaturală care acoperea toţi cei patru pereţi ai înaltului hol: reliefuri, abanos, statuete, încrustaţii, console, aur, sculpturi de mici dimensiuni. Ghidul ne-a spus: „Închipuiţi-vă acest hol fără toate aceste decoraţiuni. Aşa a fost la început. Dar regele Carol I a plecat la un moment dat într-o călătorie mai lungă şi, în lipsa lui, miniştrii din palat au vrut să-i facă o surpriză. Aşa că la întoarcere, după nu ştiu câte luni, Carol I a găsit holul aşa cum îl vedeţi acum.” Regele Mihai I, cu care mă încăpăţânam să cred că semăn la chip, trebuie să fi călcat, copil fiind, pe toate aceste covoare somptuoase pe lângă care păşeam acum noi, grupul proletar, ocolindu-le cu evlavie. Am trecut printr-o încăpere în care un izvor susura curgând pe un perete de marmură uşor înclinat. Un alt Oooo! de uluire a ieşit fără voie din piepturile grupului nostru în timp ce un alt grup trecea în sens invers prin încăpere, oarecum abătut şi, îndreptându-se spre ieşire, se pregătea să se despartă de comorile regale. „O sută şaizeci de camere are castelul! Închipuiţi-vă! O sută şaizeci! Mai mult ca sigur că niciunu’ din ei, vreau să zic din membrii familiei regelui, nici nu ştia cum arată multe din camerele alea. Adică nu intraseră în ele niciodată, asta vreau să spun! Cum po’ să locuieşti în o sută şaizeci de camere?! Noi n-o să vizităm decât o mică parte din ele, vă daţi seama!... Uite, aicea — ne-a spus ghidul, şi ne-a arătat un secrétaire — Carmen Sylva îşi scria poeziile. Chipurile! În realitate — toată lumea ştie, nu-i niciun secret — poeta de viţă regală apela fără nicio jenă la serviciile marelui poet Mihail Eminescu. El îi scria poeziile, şi ea doar le semna.” Lumea a dat ocol fără o vorbă secrétaire-ului, hlizindu-se. Unii şi-au închipuit-o, probabil, pe regina Elisabeta şezând cu fundul ei mare la pupitru, iar pe Eminescu şi l-au închipuit îmbrăcat în negru, efigie cu negre plete, stând, rece, în picioare în faţa ei, c-un cot rezemat de secrétaire-ul acela, cu papion negru la gât şi dictându-i reginei versurile...
„Ştiţi cât cântăreşte vaza asta? a întrebat retoric ghidul nostru proletar după ce-am ajuns într-o altă încăpere. Treizeci şi şase de kilograme! Şi vă daţi seama din ce-i făcută această vază, nu? Că doar se vede! Aur masiv! Treizeci şi şase de kilograme de aur masiv! La ce le-or fi trebuit atâta bogăţie! Că tot s-a ales prafu’ de ea!” Grupul din care făceam parte şi-a continuat drumul. Ghidul nu mai contenea cu ironiile şi cu înţepăturile la adresa familiei regale, dar toate acele ironii şi înţepături cădeau cumva în gol. Lumea era complet absorbită de ceea ce vedea.
„Iată unde nu se duce regele cu maşina!”. Bancuri răsuflate. Proletarii au intrat, călcând cu papucii de pâslă pe gresia aurită, în sala de baie de lângă apartamentul regal, cu porţelanurile ei alb-strălucitoare, mângâind cu privirea alămurile aurite ale robinetelor de care familia regală nu se mai atinsese de vreo doi ani. Un tip din grup a zis, hâtru: „Vreţi să mă lăsaţi două minute singur, am o mică problemă.” Ceilalţi au râs în deplină solidaritate, dar ghidul a făcut opinie separată: „Vă rog, tovarăşi, să vă păstraţi în limitele bunei-cuviinţe! Pe seama inegalităţilor sociale nu se glumeşte, şi mai ales când sunt strigătoare la cer, ca aicea!”... A mai fost salonul florentin, salonul maur, sala de teatru, mică şi cochetă, cu catifeaua ei albastră, de o intimitate irezistibilă. „Vă rog să nu vă aşezaţi pe scaune... Gata, s-a văzut tot?” Nu, nimeni nu văzuse tot. Era greu să admiţi că vizita s-a încheiat şi că te desparţi de minunile detestate ale palatului regal de la Sinaia.
Vremea era superbă, aer căldicel, o adiere de primăvară, cerul era înalt şi sticlos, dar m-am întors cu inima strânsă în casa noastră de pe strada Filimon Sârbu, ca pescarul din basm în vechea lui casă după ce peştişorul de aur îi luase tot ce-i dăduse până atunci după cerinţa lui neobrăzată ca peştişorul să-i fie neveste-si slugă. Nu avusesem nicio pretenţie neobrăzată, dar ispăşeam o vină, nu ştiu ce fel de vină, pentru casa noastră care arăta ca un bordei după minunăţiile văzute la castelul Peleş. Şi multe zile încă după aceea aveam să trăiesc cu amărăciunea în suflet că sorţii nu ne hărăziseră ceea ce şi noi meritam, poate.
***
*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
