Undeva sus, pe zidul lateral al unei clădiri care se ridica mai sus de acoperişul clădirii alăturate, la fel de vechi, pe strada Lipscani, rămăsese o reclamă din Bucureştiul interbelic: Pasta de dinţi CHLORODONT.
Zidul cu reclama poate că era al Sălii Ansamblului de Cântece şi Dansuri al CCS, actualul Teatru de pe Lipscani — nu sunt sigur. Regimul comunist făcuse tot posibilul să şteargă toate urmele lumii vechi, să ne taie orice legătură cu ea — orice legătură afectivă, fireşte, la acestea mă refer; căci legăturile palpabile, directe, fuseseră de mult şi brutal înlăturate. Nu se ştie cum însă, uite că reclama aceea le scăpase. Poate că locul unde era pictată, pe zid, li se păruse greu accesibil; poate că reclama în sine fusese considerată inofensivă, astfel că nu merita, în ochii lor, osteneala să fie ştearsă; sau poate că fusese din partea lor o simplă neglijenţă.
Inofensivă?... Prea decolorată de ploile şi ninsorile anilor şi prea sus spre a fi luată în seamă de puzderia de trecători de pe strada Lipscani, poate că părea în ochii multora într-adevăr inofensivă. Pentru mine însă, când treceam prin locul acela, către la sfârşitul anilor ’50, în studenţie, era un semn vibrant, intens colorat, al unei lumi dispărute...
PASTA DE DINŢI CHLORODONT
Era un semnal venit de la o lume normală, în care oamenii avuseseră şansa să trăiseră în îndestulare, să poată alege după pofta inimii între nenumăratele atracţii mărunte ale vieţii cotidiene, şi nimic nu era acolo, în mod obligatoriu, „măreţ”; o lume în care nimeni nu-i obligase pe oameni să spună altfel decât ce vedeau şi simţeau; iar dacă o făceau totuşi, era păcatul lor. Fusese o lume în care şi eu fusesem parte, dar o parte prea necoaptă pentru a reţine în memoria ei altceva decât parfumul indistinct şi totuşi pregnant al unui Eldorado de care nu apucasem să mă bucur.
Mă gândesc azi că în momentul acela când treceam fără nicio treabă pe strada Lipscani şi reclama cu pasta de dinţi Chlorodont mi se ivea înaintea ochilor, sus pe zidul învechit, abia dacă trecuseră zece ani şi-un pic de când lumea liberă se preschimbase într-un vis aproape uitat; credeam eu, pentru totdeauna. Adăugând şi cei cinci ani de orori ale războiului, ar fi însumat cel mult cinsprezece — şi nostalgia mă răscolea.
Azi mi se întâmplă să trec prin dreptul unui magazin oarecare, pe frontonul căruia au rămas imprimate, mai puţin decolorate decât restul zidului, pe un fond cenuşiu, literele unei firme vechi: Mercerie şi Parfumerie. Au trecut nu cinsprezece ani ci mai bine de un sfert de secol de când lumea pe care o evocă acele litere a încetat să existe. Şi în suflet nu aflu pic de nostalgie.
