Murăturile mamei*

Mama le făcea ca nimeni altcineva, nu numai foarte gustoase, dar şi artistic, cu steluţe de morcov licărind portocaliu prin sticla borcanelor înalte, legate la gură cu celofan, în mijlocul verdelui-cenuşiu al ardeilor, gogonelelor şi al rămurelelor de ţelină... Exasperată de sărăcie, mama se plângea de fiecare dată că nu ştie ce să mai gătească. I-am spus că n-am nevoie de altceva decât de cartofi prăjiţi, cu murături, zi de zi. Şi timp de o săptămână ăsta a fost unicul fel de mâncare la masa mea de prânz — ce mi-aş fi putut dori mai mult? Salivez şi astăzi când îmi aduc aminte... Apoi a venit întoarcerea acasă după patru săptămâni petrecute la spital, cu scarlatină — patru săptămâni lungi cât o veşnicie. S-a întâmplat toamna târziu, poate chiar în preajma sărbătorilor, nu-mi amintesc exact. Ştiu doar că borcanele cu murături mă aşteptau, dar o bucată de timp n-aveam voie să mănânc sărat, aşa că am rezistat cu stoicism ispitei, în ciuda îmbierilor mamei, care nu era convinsă că o gogonea sau o jumătate de ardei umplut, de gust, poate să-mi facă rău.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Voluptăţi stranii*

Uneori, în reveriile mele dinainte de a adormi, mă vedeam păşind singur pe o potecă îngustă din pădure (sau din junglă). Astfel că la ivirea leului în faţa mea, aţintindu-mă cu ochii săi fosforescenţi, n-aveam nicio posibilitate să mă salvez fugind. Dar de fapt nici nu încercam să mă salvez. Resemnat, mă lăsam prins de leu — eram în gura leului, strâns între fălcile lui ca într-o îmbrăţişare: ucigaşă şi nu tocmai. Verbul a sfârteca nu exista pentru mine. Fălcile Regelui Animalelor îmi striveau trupul în întregul său. Senzaţia de strânsoare era aproape erotică — îmi zic eu astăzi.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat