Nu, nu-i adevărat că oamenii fără căpătâi sosiţi de la ţară în Capitală — nu să-şi încerce norocul ci sosiţi pur şi simplu — nu pot găsi locuri unde să se adăpostească. Asta o spun doar unii care s-au dezobişnuit să lupte pentru viaţă. Ei însă luptă — chiar dacă nu cred în noroc. E drept că de o vreme a devenit foarte greu, dacă nu imposibil, să-şi găsească adăpost grupaţi, aşa, ca să poată să-şi ţină de urât în lungile seri — şi în lungile nopţi — cu vreme rece şi ploioasă. Şi mai ales cu zloată. Iar pentru asta poate că-s ei înşişi vinovaţi, zâzania iscată între ei din senin sau din pricini mărunte şi, deopotrivă, faptul că ceilalţi uite c-au prins ceva cheag şi nu-i mai prea suportă. Dar dacă trec peste asta şi dacă nu-s prea pretenţioşi, oricând pot să pună ochii pe-o dărăpănătură, ceva, care, c-un minim efort, să poată fi transformat într-o casă... Casă? Mă rog, e-un fel de-a zice. Mai degrabă un adăpost cât de cât durabil... De bună seamă, pentru asta îţi trebuie şi ceva spirit de observaţie, şi ceva inventivitate. Dar de cele mai multe ori ei sunt înzestraţi cu ambele. Împotriva a ce spune lumea... O cocioabă părăsită, căzută într-o rână (şi în paragină, desigur — cu mult înainte să cadă într-o rână), chiar şi pe câte o străduţă curăţică, cu singura condiţie să-i accepte vecinii; căsuţa goală a unui transformator dezafectat — chiar dacă tocul uşii e pe jumătate ars (numai tocul, fiindcă uşa a dispărut de mult, de parcă nici n-ar fi existat vreodată), iar pereţii sunt înnegriţi de pe urma unui incendiu petrecut cine ştie când, şi înăuntru încă mai miroase a ars şi a fum acru şi umed; un bloc început şi abandonat la stadiul de schelet, unde poţi să-ţi alegi oricare încăpere de la parter; o îngrăditură cu acoperiş dintr-un parc, mâzgălită pe dinafară cu nişte grafitti fioroase (dar asta-i treaba celor care au mâzgălit — bine măcar că n-au mâzgălit şi pe dinăuntru); ruinele unei case boiereşti de pe o stradă hai să-i zicem din centru, unde nu mai e de găsit nimic din ce-a fost odată, dar până una-alta poţi să-ţi încropeşti un locşor de stat, până vine cineva să cumpere casa. Sau s-o dărâme. Şi chiar şi sub o basculă răsturnată cu fundu-n sus şi mâncată de rugină se poate sta o vreme în lipsă de altceva mai bun. Direct pe pământ? Ferească Dumnezeu — pe la ghenele de gunoi poţi oricând avea norocul să găseşti până şi o saltea aruncată, care bineînţeles că arată ca dracu’, soioasă şi jerpelită, dar de! asta-i viaţa...
Oricare ar fi adăpostul, ai însă linişte dacă te instalezi în el? Asta-i întrebarea. Tragi nădejde, negreşit. Dar o ai?... Ninge, zăpada nu s-aşează fiindcă pământul n-a apucat încă să se răcească, în schimb, la doar câţiva metri distanţă, pe şosea, dincolo de bălăriile uscate şi de grămezile de moloz împrăştiate peste tot, cauciucurile maşinilor lipăie şi fâşâie întruna pe asfaltul ud şi parcă îţi lipăie a frig pe şira spinării.
Dar ei n-au multe pretenţii. O pătură jegoasă, găsită şi ea tot pe lângă ghenă, stă atârnată în uşă, udă şi împuţită, dând întunericului dinăuntru iluzia de călduţ. Poţi s-aprinzi foc de vreascuri într-un bidon de smoală, găsit şi el — un foc care ţine puţin şi nu încălzeşte mai deloc. Dacă tot sunt pereţii înnegriţi de funingine şi tocul uşii ars de incendiu, ce mai contează? Fumul înghiţit face bine, la fel cum bine îi face şi cărnii atârnate la afumat.
Căsuţa unui transformator? Cineva ar putea să zică: trebuia să te gândeşti de două ori înainte să te instalezi aici. Păi cum să nu fie un asemenea loc râvnit şi de alţii? Oricând poţi să te trezeşti în toiul nopţii cu doi handralăi cu gura mare în pragul uşii, cu mutre fioroase, dând pătura la o parte c-o smucitură şi stropşindu-se la tine cu cele mai murdare cuvinte ce se pot închipui pe lume, că noi am stat aicea pân-acu un an, când ne-a băgat ăia la zdup! Ce, n-ai văzut colo-n colţ un ceainic de tinichea? Păi noi d-aia l-am lăsat aicea împreună cu pirostria aia, ca să vază orice cap de tărtăcuţă ca tine şi să constate că gata, e ocupat! Şi să nu-i dea pân capu’ ăla sec al lui să s-aciuiască-n casă la noi! Adică atâţia a trecut p-aicea şi a ştiut că asta-i casa lu’ Roşcovăţ şi Bulboană, numa’ tu n-ai ştiut, ai?... Ce poţi să-i zici? Să-l întrebi dacă are contract de închiriere cu primăria? Ăştia-s în stare să te dea cu capul de pereţi... Aşa că ce mai stai! Ai niscaiva lucruri d-ale tăle lăsate p-aicea? Hai, ia-ţi-le şi întinde-o!...
Dar uite că se mai întâmplă şi minuni — să te trezeşti cu poliţia-n uşă; şi asta-i şansa lor, a oamenilor fără căpătâi. Două siluete în ceaţa care se destramă în fuioare — două siluete în uniformă. Aşa că asta face poliţia: câteodată pică taman la momentul potrivit, când orice derbedeu care ştie că n-are acte-n regulă şi e pus pe luat cu japca de la alţii uită pe loc că a stat în urmă c-un an în căsuţa transformatorului (sau în oricare adăpost asemenea), uită că şi-a lăsat nu’ş’ ce ceainic de tinichea într-un colţ al încăperii şi pirostria sub el (sau oricare alte obiecte) şi o şterge încă înainte ca poliţia să deschidă gura şi să-l ia la întrebări...
E şansa lor, a oamenilor fără căpătâi? Da şi nu. Fiindcă poliţia nu vine niciodată să le ia partea jerpeliţilor fără casă în dauna altora de aceeaşi teapă; adică să facă dreptate. Poliţia îi ia la întrebări pe cei dintâi pe care pune ochii.
Vă rugăm să prezentaţi actele dumneavoastră de identitate! Şi ăştia îţi vorbesc — poliţaii ăştia — pe-un ton de te trec fiorii. Vor să ştie tot, de parc-ar citi de pe-o listă: de unde eşti, când ai plecat, de ce-ai venit în Bucureşti, unde ai casă, de ce n-ai, dacă ai cerut ajutor de la primăria de sector. Tot. Pe ei nu-i interesează nicio poveste de-a lor. Un–doi, te fac boschetar — asta-i pe lista lor. Boschetar. În rest, nu vor să ştie nimica. Nu-i interesează cum, cu ce, din ce îţi încropeşti traiul, din ce îţi câştigi bucata ta de pâine mucegăită. Şi dacă ai încerca să-i spui cât te zbaţi, ar ridica din umeri... De ce îţi faci veacul pe la ghenele de gunoi? De ce le iei la rând, de-ai ajuns să cunoşti toate ghenele din cartier? Şi cum ai ajuns la o anumită îndemânare să ocheşti dintr-o privire ce merită să scoţi de-acolo şi ce nu merită. Cum eviţi să te-atingi de scârboşenii, cum tai c-o lamă sacii cu resturi înnodaţi la gură şi să răsfiri ce-i înăuntru c-un capăt de băţ...
Unii poate cred că ei caută acolo demâncare. Ei, nu! Trebuie să fii dus cu pluta ca să te cobori până acolo să mănânci resturile de care unii se descotorosesc. Că doar nimenea n-aruncă la gunoi ce-i încă bun de mâncat... Dar găseşti în schimb plastice, cartoane, chiar şi fierătănii — bucăţi de ţeavă, robinete, clanţe uzate, scoabe ruginite, câte şi mai câte. Scoţi un ban din toate astea dacă le duci la centrele de colectare, nu?...
Şi apoi, nu sunt numai ghenele. Unii din ei s-au obişnuit să dea târcoale locurilor de parcare de la supermarketuri. Nu că pe-acolo s-ar arunca cine ştie ce. Dar acolo-s cărucioarele. Poţi să-i rogi pe unul şi pe altul să-ţi lase căruciorul să-l duci tu la intrarea în magazin; şi uite că unii se-nvoiesc, ţi-l lasă, fiindcă-i cale lungă pân’ la ţarcul cărucioarelor. Aşa că mai câştigi câte-o monedă de cinzeci de bani. Dacă ai norocul să găseşti zece cărucioare de dus, uite c-ai şi făcut cinci lei... Ba chiar se-ntâmplă să găseşti cărucioare lăsate vraişte printre maşini, pe care clienţii nu s-au mai ostenit să le ducă la locul lor. În fiecare zace câte-o monedă. Doar să împingi căruciorul până-n ţarc, să-l îngrămădeşti în rând cu celelalte, să-ndeşi în gaură fierul din capul lănţugului de la căruciorul dinainte, şi moneda e-a ta! Totu-i să ai răbdare. Şi ei, oamenii fără căpătâi, au răbdare cu duiumul. Viaţa asta i-a învăţat, să aibă răbdare...
Şi totuşi ei au nevoie de noroc şi chiar se bizuiesc pe el, poate fără să-şi dea seama. Nu-i vorba de norocul de peste ani, cum îl aşteaptă ceilalţi, ci doar de norocul din zilele următoare. De bună seamă că niciunul din ei nu se gândeşte nici măcar la luna următoare. Abia dacă îndrăznesc — când şi când — să se gândească la săptămâna viitoare, dar de cele mai multe ori gândul lor abia dacă trece de mâine şi nu se duce mai departe de poimâine... Dacă în preajma ghenei ai găsit un fotoliu, te gândeşti că poate mâine (sau poimâine) Dumnezeu ţi-o scoate-n cale şi-o măsuţă, una mică şi rotundă, cu picioare încovoiate. Sau chiar şi-o canapea, de ce nu. Sau măcar un divan din alea de modă veche, cum aveai cândva acasă la ţară...
Cam multă umbră, cam multă umezeală şi miros de ars umed. Dar adăpostul poate c-o să-nceapă să se-ncropească, să semene c-o căsuţă care să fie de durată (cât de cât). Chiar dacă nu-i nimic al tău acolo. Fiindcă ce-i găsit pe lângă gunoaie rămâne al altora, orice-ai face. Poţi să te-ncrâncenezi şi s-o ţii morţiş că ai dreptul la lucrurile pe care ai pus mâna, cele pe care alţii le-au aruncat. Poţi să ţi le aperi cu ghearele şi cu dinţii atunci când vine altul şi vrea să ţi le ia. Dar ale tale nu sunt niciodată cu-adevărat. Asta, ca să nu-ţi faci iluzii.
Şi le mai trebuie noroc să nu se-ntoarcă ăia de i-a pus poliţia pe fugă. Fiindcă poliţia nu stă să poarte de grijă unora de teapa lor. Şi a doua oară ăia doi, Roşcovăţ şi Bulboană sau alţii ca ei, nu mai stau la tocmeală. Şi nici doar la ameninţări nu se mai opresc de astă dată. În toiul nopţii vin şi te iau la pumni, îţi zdrobesc nasul şi-ţi rup fălcile. Ploaie, grindină sau viscol, poate să vină şi potopul de pe lume — ăştia n-au nicio milă. Te scot afară în înjurături printre şuturi şi te lasă rupt în pragul adăpostului... Ce poţi să faci? Trebuie să ai puterea lor exersată în încăierări sângeroase şi duşmănia lor din suflet ca să le faci şi tu altora la fel. Şi nu ai nici puterea, nici duşmănia derbedeilor de teapa lor.
Aşa că speranţa lor, a celor fără căpătâi, veniţi să-şi încerce norocul în Capitală, n-are niciodată bătaie prea lungă.
Un an? Nici vorbă de-aşa ceva! Păi uite ce poate să se-ntâmple. E mult şi dacă speri ca săptămâna ce vine să-ţi aducă ceva bun. Sau măcar să nu-ţi aducă nimic rău.
Cel mai rezonabil e să speri în ziua de mâine. Dar de cele mai multe ori trebuie să fii mulţumit dacă noaptea ce vine o să treacă fără nicio amărăciune. *** *Din volumul de povestiri Visul văduvei
