Scriptum (21)*

   Cu gândul la un titlu

Miruna lăsă ceșcuța cu cafea pe masă și îl privi cu un zâmbet care spunea: Da, înțeleg, dragule, sigur că înțeleg. La fel ca și în trecut, stăteau la o măsuță rotundă de la același local din centrul Bucureștiului.
   Ce repede te obișnuiești cu revederea, nu-i așa? Deja se întorseseră la literatură.
   „Uite, să-ți povestesc”, spuse Bleer. „Un personaj de-al meu, pe care l-am numit Sorin, se plimbă singur la marginea unui drum de munte...”
   „Stai nițel! Cum a ajuns acolo?” îl întrerupse Miruna.
   „Ha!” râse Bleer, „până și întrebarea ta trebuie să fac eforturi să înțeleg ce te-a făcut să mi-o pui atât de prompt. Fiindcă e neobișnuit ca cineva să se plimbe singur pe un drum de munte?”
   „Pur și simplu vreau să înțeleg resorturile personajelor tale. Mai ales când știu că îndărătul fiecărui personaj ești tu.”
   „Ei bine, e o poveste ceva mai lungă. Personajul meu fusese în ajun cu niște prieteni la un local, apoi, spre dimineață, la întoarcere...”
   „Adică vrei să spui că au petrecut toată noaptea la un local?”
   „De ce nu? E interzis?”
   „Ce local ține deschis după ora zece seara, Bleer? Sau, în cel mai bun caz, după miezul nopții? Îmi spui și mie, te rog?”
   „Miruna dragă, eu încă mă gândesc la un titlu, și tu vrei să-ți numesc un local cu program până dimineață? Nu știu, poate că nu există. Dar cu siguranță se va găsi până la urmă, dacă asta-i problema. Se va găsi atunci când Administrația Centrală se va convinge că e rost de câștigat niscaiva bani din asemenea localuri. Și mai ales știind că banii vin de la niște indivizi petrecăreți, alterați de societatea burgheză!...”
   „Adică vrei să spui că eroul tău e alterat de societatea burgheză?”
   „Nu. El e o excepție!”
   Râseră amândoi, cu voioșia regăsită nesperat după întoarcerea Mirunei.
   „Totuși, Bleer, cum a ajuns eroul tău, singur, pe un drum de munte?”
   „A fost o ceartă cu prietenii și la întoarcerea de la restaurant l-au dat jos din mașină.”
   „De unde mașină? Nu pot să te las să bați câmpii, Bleer! Era vreun buick negru, din interbelic, recondiționat? Sau ce?”
   „Miruna, te pierzi în amănunte.”
   „Bine, nu te mai întrerup. Zi mai departe.”
   Bleer așteptă câteva secunde să reintre în atmosferă.
   „Știi, era un pic cam dezorientat... eroul meu Sorin... Încerca să ajungă într-un loc de unde să poată lua un autobuz sau un tren, dar în același timp se simțea bine singur. De fapt, de mult avea intenția să părăsească gașca sa de prieteni...”
   Bleer se întrerupse și se uită fix la Miruna. Ochelarii de soare îi ascundeau privirea și odată cu ea micile ei luciri de ezitare, de care își amintea. Rămânea în schimb pielea albă a obrajilor și mai ales tresăririle din jurul gurii, unde se putea distinge... GURA STRUNITĂ — îi veni lui Bleer în minte. Și atunci, ghicind un motiv ascuns, nu-i mai puse întrebarea care îi stătuse câteva secunde pe limbă: Ești sigură că a trebuit să-ți pui ochelarii ăia de soare?
   „O mașină oprește lângă personajul meu”, continuă Bleer să povestească, „și cineva îl poftește înăuntru. Poți să ghicești? Nu poți! Era o femeie la volan.”
   „O femeie!” exclamă Miruna. „Dumnezeule, Bleer, povestea ta e plină de surprize! Și de mașini! În ce țară te crezi, Bleer? Și în ce timp?”
   Bleer reluă, imperturbabil:
   „O femeie cu ochelari de soare.”
   „A! Și cu ochelari de soare pe deasupra!”
   „Aici începe dilema, Miruna dragă. Pentru că o cale de a continua — mă refer la povestea mea — ar putea fi următoarea: femeia, dezamăgită în dragoste, îl ia în mașină pe Sorin ca să atingă două scopuri. Intuind că el e unul din acei bărbați care au făcut la viața lui multe femei să sufere, vrea să-l pedepsească pentru cruzimea lui și, prin el, știi cum se-ntâmplă, vrea să-i pedepsească pe toți bărbații. Infideli! Printre care se numără și fostul ei iubit. Și, doi la mână, vrea să se sinucidă după propriul ei eșec în dragoste. Așa că va face în așa fel ca mașina să se prăbușească într-o prăpastie.”
   „Aici ai dreptate”, acceptă Miruna. „Sinucigașii, din câte am auzit, vor mereu să pedepsească pe câte cineva, considerându-i pe ceilalți vinovați, într-un fel sau altul, pentru nefericirea lor. Eventual să pedepsească întreaga lume!”
   „Exact. Și a doua variantă este că femeia cu mașina, nefericită în dragoste, a comis deja o crimă împotriva fostului ei iubit. Iar acum scopul ei este să încerce să-l folosească pe Sorin pentru a-și construi un alibi. Încă nu știu exact cum va proceda. În orice caz, e de așteptat să nimerească pe drum într-un filtru de-al miliției.”
   „Deci nu te-ai hotărât pe ce variantă mergi?”
   „Am două personaje, fiecare cu dilema lui. Bărbatul, Sorin, cum ți-am spus, este dezamăgit de cercul lui de prieteni și ar vrea să se despartă de ei pentru a începe o viață nouă. Ajuns însă în situația de a fi invitat să urce într-o mașină de către o femeie, cum o va aborda pe ea? Ca unul spăsit, pe care situația inedită nu-l abate de la calea pe care și-a propus s-o urmeze? Dezamăgit, cum spuneam, de viața imorală pe care a dus-o până atunci în cercul său de prieteni... Sau se lasă în voia instinctului său de mascul, care îi interzice să rateze o posibilă și desigur plăcută nouă aventură? La rândul ei, femeia, cu aparența ei de vampă care nu ezită să agațe un bărbat într-un loc pustiu, se va preface a fi o femeie ușoară pentru a duce la bun sfârșit unul din cele două planuri? Așa că, vezi tu, Miruna dragă, personajele nu sunt la cheremul meu. Trebuie să mă gândesc bine la felul cum acționează și cum se exprimă. Trebuie să fac un mare efort pentru a mă transpune în pielea lor.”
   „Îmi închipui că cei ce contestă autenticitatea personajelor în general ar putea obiecta că indiferent cât de mare este efortul tău, așa cum zici, de a te transpune în pielea personajului, indiferent cât de mult te gândești și analizezi, până la urmă nu te poți dedubla până într-atât încât celălalt, personajul tău, să devină independent de tine. Așadar, dacă nu-i autonom, nu-i nici autentic, nu?”
   „Totuși în linii mari, oamenii acționează urmând niște tipare. Nu degeaba se spune uneori despre câte cineva că este previzibil. Ceea ce, în treacăt fie zis, sună mai degrabă a reproș. Atunci când devenim conștienți de existența acelor tipare, încercăm să... Ascultă, Miruna, nu vrei totuși să-ți scoți ochelarii ăia de soare?”
   Lucirile ezitante din ochii ei rămaseră încă o dată ascunse îndărătul ochelarilor. Zâmbetul ei controlat îi făcu pielea din jurul gurii să aibă tresăriri mărunte și retractile. O mică comoară de tresăriri. Care nu ar fi trecut neobservate dacă n-ar fi avut ochelarii de soare.
   „De ce vrei să-i scot? O să mi-i scot atunci când și-i va scoate și eroina ta, femeia fatală din mașină!” glumi Miruna.
   „Oricum... apropo de filtrul de care vorbeam. Un milițian o va opri la un moment dat pe șosea și îi va cere să-și scoată ochelarii pentru a confrunta figura ei cu poza din buletin. S-ar putea însă ca dindărătul lor să iasă la iveală ceva nu tocmai plăcut.”
   „Așa te-ai gândit?”
   „Da, mi-a trecut prin cap. În ipoteza că merg pe varianta crimă împotriva fostului iubit.”
   Miruna ezită preț de câteva secunde, înainte de a-i spune:
   „S-ar putea ca și de sub ochelarii mei să iasă la iveală ceva ce n-o să-ți prea placă.”
   Așa deci... Bleer își aminti de securist, cu care se întâlnise recent pe stradă, și își zise plin de revoltă că fața pe care o arătau ei acolo, în birourile lor, în mașinile lor, pe străzile lor, nu era decât fațadă. Spuse, cu un accent de revoltă:
   „S-au atins de tine.”
   Miruna ezită alte câteva momente. Prin ochelarii de soare păru că îi înfruntă privirea și se lăsă într-un cot.
   „Femeia ta fatală din poveste ce avea de ascuns, tot niște vânătăi?”
   „Tot. Fiindcă înainte de a-și ucide fostul iubit, avusese cu el o altercație violentă.”
   „Înțeleg”, spuse ea moale.
   Ca scriitor, te gândești vrând-nevrând la tot felul de amănunte, care au sau nu au semnificație pentru caracterizarea personajelor, dar care te pot tulbura în mod inutil... Așa că nu te mai gândi, Bleer. Nu te gândi la personajele secundare, care altminteri se zice că ar trebui tratate cu aceeași atenție ca și personajele principale. Dar uneori e bine să creezi tablouri, așa, ca și cum ai lucra pe sticlă mată, învăluite într-o anume somnolență. Altminteri, unele amănunte penibile le lași să iasă la iveală fără să fie neapărat nevoie de ele. Bunăoară te gândești la palma ofițerului care lovește cu brutalitate — și lasă urme — și îți amintești că și ei, acolo, în clanul lor, poartă verighete, simbol al sfintei taine a căsătoriei, pe interiorul cărora sunt gravate numele consoartelor, nume sacre precum Ana sau Maria, cine știe. Dar se vede treaba că pentru ei asta nu înseamnă mare lucru, și nici pentru Ana sau Maria nu înseamnă mai nimic atâta vreme cât nu le pasă ce fac bărbații lor la serviciu și de fapt nici nu vor să știe. Că mâna bărbătească purtând acea verighetă a lovit cu brutalitate fața unei femei, tinere sau bătrâne, și că verigheta a lăsat o vânătaie pe acea față. Așa că nu te mai gândi, Bleer, la ce va ieși la iveală de după ochelarii de soare ai Mirunei în clipa când, aflând că și femeia fatală din mașină și i-a dat jos, și-i va scoate și ea.
   Tăcuse preț de câteva momente și, întorcându-și privirea într-o parte, dădu cu ochii de fața zâmbitoare a ofițerului de securitate. Ședea la câteva mese mai încolo, singur la o măsuță, picior peste picior, cu o halbă de bere în față, și probabil că îl fixase pe Bleer vreme îndelungată, amuzându-se poate la gândul că o privire stăruitoare fixată pe gâtul unei persoane sfârșește prin a se face simțită. Așa spuneau unii. Zâmbetul ironic de pe buzele sale spunea că abia își dezlipise privirea de chipul lui Bleer; dar păru că nu rezistă tentației de a savura impresia puternică pe care o produsese descoperirea sa, așa că pentru un timp foarte scurt se întoarse din nou spre Bleer și își încrucișă privirea cu a lui, aproape făcându-i cu ochiul. Nu, nu-i făcuse cu ochiul, poate doar ridicase o sprânceană.
   „Deși meseria de ziarist mă face să vin neîncetat în contact cu oamenii”, reluă el discuția cu Miruna, „totuși chipurile oamenilor întâlniți pe stradă îmi trezesc neîncrederea. Cei mai mulți dintre ei.”
   „Da? Oare de ce?”
   Miruna tot nu-și scosese ochelarii de soare.
   „Nu știu de ce. Pot să admit că-i un cusur al meu.”
   „Și cine îți trezește mai mult neîncrederea, bărbații sau femeile?”
   „Nu cred că-i o chestiune de gen. De fapt, nu m-am exprimat bine: nu-i vorba de încredere sau neîncredere. Mai degrabă e vorba de simpatie sau antipatie.”
   „E foarte important să nu antipatizezi oameni fără niciun motiv.”
   „E foarte important, poate, să nu-i urăsc fără niciun motiv.”
   „Găsești că este vreo deosebire între antipatie și ură? Mie mi se pare că nu-i niciuna.”
   „Uite, sunt dornic să mă reabilitez în ochii tăi! Am să-ți vorbesc de cartea de telefoane.”
   „Da? Ce-i cu cartea de telefoane?... Unde te uiți, Bleer?”
   „Mă uit la tine, dar nu pot vedea prin ochelarii tăi.”
   „Nu, te uiți într-o parte. Pe cine vezi acolo?”
   „Nu da semne că ai aflat ceva important de la mine și nu tresări. Mă tem că suntem supravegheați. Dar hai să-ți spun mai departe despre cartea de telefoane, vrei?”
   „Spune, te ascult.”
   Miruna își luă cotul de pe masă și zâmbetul îi dispăru din jurul gurii. În locul lui se ivi încordarea.
   „Obișnuiesc să răsfoiesc uneori cartea de telefoane, chiar și atunci când nu am de găsit un număr de telefon anume. Mai bine nu-ți spuneam.”
   „N-are nicio importanță.”
   Dar sticlele negre ale ochelarilor ei spuneau altceva.
   „Ești după o experiență recentă...”
   „Spune mai departe.”
   „...Nu tocmai plăcută. Tipul ăla să știi că cu mine are ce are. Nu cu tine. Hai să ne amuzăm cu toții!”
   „Deci cum e cu cartea de telefoane?”
   FRENEZIA DIVERSIUNII, îi veni lui în minte. Și totuși avea ceva de spus pe subiectul ăsta. Vorbi:
   „Știi, e ciudat, dar îmi face mare plăcere să mă cufund în cartea de telefoane. Aproape că aș putea spune că îmi face bine... Asculți ce spun?... Nu recunosc pe nimeni în tot acel Turn Babel al numelor și al numerelor de telefon, de fapt al literelor mărunte. Nu recunosc niciun ipocrit, niciun ticălos, niciun cinic și niciun poltron. Toate numele acelea scrise mărunt... ar trebui să ghicesc cu ce corp sunt scrise... ce crezi?... nouă?... opt?... sau chiar mai mic? Amândoi avem de-a face cu literele și cu cuvintele, scrise și vorbite, asta mă reconfortează... Toate numele din cartea de telefoane se bucură până una-alta de prezumția de onorabilitate. De acord? Iar dacă cineva, vreun nume, îmi stârnește la un moment dat, prin cine știe ce asociere confuză, vreo bănuială, în clipa următoare, dragă Miruna, sunt gata să recunosc acea bănuială drept stupidă și să-mi cer scuze... Acuma se uită în altă parte, Miruna... Și știi ce-mi mai vine să spun? Că dacă într-un final a căpătat fiecare individ câte un număr de telefon, înseamnă că au avut cu toții motive temeinice să-și dorească unul și să depună cerere la autorități, și că au așteptat cu toții răbdători, poate chiar ani de zile, în orice caz mult prea mult, până să li se aprobe un post telefonic, cum se zice... Vorbesc cam mult, nu-i așa, Miruna? Dar îmi face bine. Și cred că și ție îți face bine.”
   Vorbea urmărind cu neliniște tresăririle din jurul gurii ei, căci spaima din ochi tot nu i se putea citi prin ochelarii de soare. Doar i se ghicea. Și nu erau acum doar tresăririle acelea mărunte, ci întreaga ei voință reușea, parcă, cu greu să-și domine impulsul de a fugi. De aceea Bleer îi vorbea mai departe, ca un apucat, despre cartea de telefoane, despre cât era de important ca toate acele nume și acele numere de telefon să fie scrise corect până la ultimul semn, ceea ce necesita probabil foarte multă rigoare și aplicație la corectură. Dacă nu chiar abnegație.
   „Încă n-am auzit de vreun caz când un număr aflat din cartea de telefoane să se dovedească a fi greșit. Și chiar mă gândeam să mă interesez cum de reușesc să facă o corectură atât de bună, ca să propun ca metoda lor să fie preluată și aplicată și la noi la ziar.”
   Și Bleer ar fi continuat să-i vorbească Mirunei despre plăcerea pe care i-o prilejuia cartea de telefoane... Cineva, un tip din Franța sau din America, cică ar fi învățat pe de rost cartea de telefoane a Parisului...
   „Atunci, trebuie să fi fost din Franța.”
   „Exact, din Franța...”
   Securistul se ridicase de la masa lui și se apropia încet de masa lor.
   „Am să-i ies în întâmpinare, Miruna.”
   „Cui?”
   Miruna nu se uita spre culoarul pe care se apropia ofițerul. Se uita insistent în altă direcție. Iar ceea ce se întâmpla pe fața ei nu mai erau mici tresăriri, ci un adevărat tremur. Frisoane.
   Bleer se ridică brusc de la masă și ieși să-i taie calea securistului. Se aflau la două mese distanță de măsuța lor, unde Miruna rămăsese să aștepte singură, privind ostentativ într-o parte.
   „Vă rog s-o lăsați în pace”, îi ceru securistului pe un ton ferm.
   „Dar cine are ceva cu ea?” replică acesta cu voce zeflemitoare. „Dacă i-am dat drumul, înseamnă că prezintă încredere, nu? Are convingeri comuniste! Și pe noi asta ne interesează. Nu știm încă tu ce fel de convingeri ai tu. Nu știm nici dacă mai lucrezi pe undeva. Spune-mi, Bleer, dacă n-ai să mai lucrezi nicăieri, cum ai să-ți câștigi pâinea? Plătește editura? Sau cine plătește? Plătește editura dacă îi spunem noi să-ți plătească! Vino să-ți arăt ceva. Hai, vino.”
   Fără grabă, sigur pe el, locotenentul-major făcu un pas lateral și puse pe măsuța goală cea mai apropiată, lângă două pahare goale, rămase de la clienții de dinainte, o foaie de hârtie și un stilou. Bleer văzu că foaia are un antet. Nu distinse scrisul de la distanță, dar ce putea să fie, dacă nu antetul Ministerului de Interne?
   „Ia loc și scrie, Bleer. Nu eu te forțez. Împrejurările te forțează. Iar iubita ta o să fie martor că nu te-am obligat. Și o să-și țină gura, sunt sigur. Sper că vede destul de bine de la distanță. Deocamdată constat că nu vrea să se uite încoace, dar o să se uite dacă-i spun eu că trebuie.”
   Bleer se întoarse către măsuța lor și o văzu pe Miruna apăsându-și gura cu mâna, ca și cum ar fi făcut eforturi disperate să-și stăpânească plânsul. Sau poate să nu vomite.
   „Nu-i iubita mea”, rosti el cu furie reținută.
   „Nu? Da’ ce e? Amantă? Sau încă n-ai futut-o? Ai grijă cum reacționezi! Abține-te! Vezi că ambulanța așteaptă peste drum. Când spun ambulanță, știi la ce mă refer! Ambulanța aia care a fost și cu ea. Și nu se știe unde ajunge și cu tine. Te așezi la masă, sau nu? Prea mult timp n-am să stau după tine.”
   Era greu să te lupți tot timpul cu ei. Oboseai.
   „Colega mea poate să plece?”
   „N-are decât să se ducă-n pizda mă-si! Tu ai grijă să te-ntorci aicea la masă!” strigă în urma lui după ce Bleer o pornise înapoi spre Miruna. „Aicea, ai înțeles?”
   Bleer se apropie de Miruna, care continua să șadă la măsuța lor, cu mâna tremurătoare la gură, privind undeva în jos.
   „M-am înșelat în privința cărții de telefoane”, îi spuse. „Ăștia nu figurează acolo. Du-te, Miruna. Ne vedem mâine.”
   Ea își înălță fața spre el și îndoiala și spaima ei răzbătură prin sticla neagră a ochelarilor. Apoi deodată își scoase ochelarii. Vânătăile, pe care Bleer le ghicise chiar din prima clipă, ieșiră la iveală, urâte, mai urâte decât bănuise, venite dintr-un timp recent, care nu era al lor doi.
   „Pune-ți ochelarii înapoi, tâmpito!” se auzi din spate vocea iritată a securistului. „Nu-i timpul să ne ridicăm poalele-n cap! Te-a cotonogit ibovnicul și acuma ce vrei, să dai vina pe alții? Pune-ți ochelarii, am zis!”
   Nimeni din local nu se uita la ei. Nimeni nu auzise nimic.
   Bleer se gândi că nu totdeauna poți fi în vervă, că nu totdeauna îți vin în minte cuvintele potrivite. Și se mai gândi că onest este acel scriitor care nu simte nevoia să recurgă la efecte speciale pentru a convinge. Se întoarse obosit la masa goală, pe care aștepta foaia cu antet. Ofițerul o apăsa cu arătătorul. Degetul i se albise de încordare.
   „Ea poate își închipuie că noi habar n-avem de taică-su!” continuă el să spumege. „Poate crede c-a fost un erou! Erou sub comanda lui Hitler! Și a lui Antonescu! Unde? în Uniunea Sovietică! Mulți vă credeți eroi! Poate ea crede că dacă n-a declarat nimica, gata, ne-a dus de nas! Ia să vezi cum zboară iubițica ta de la «Convingeri comuniste»! Nu semna, și să vezi cum zboară! Chiar mâine zboară! Și tu la fel! Să nu crezi că nu știm pe unde a umblat taică-tu în război și în primii doi ani de după!”
   Nimeni din local nu sesizase că ar fi pe undeva vreun scandal. Doar o privire fugitivă, vinovată. O privire sau două.
   Bleer se așezase la masa aceea străină, lângă resturile lăsate de alții, o sticlă de suc, niște farfurioare mozolite cu resturi de cremă de ciocolată și o scrumieră cu chiștoace. Locotenentul-major se așezase în fața lui. Un chelner se și înființase lângă el, și ofițerul îi spuse pe un ton aproape amical:
   „Ia toate astea de-aicea. Nu te superi, nu?” Și se aplecă spre Bleer:
   „Nu-mi faci mie un serviciu, Bleer. Nici Securității Statului. Faci un serviciu țării.”
   Nu era nimic nou pentru Bleer. I-o spuse și ofițerului, mai degrabă apatic:
   „Am mai auzit asta.”
   „Dacă crezi că ți se cere să trădezi, Bleer, te înșeli. Ți se cere să semnalezi fapte de trădare! Sunt destui ticăloși pe lume...”
   „N-am nicio îndoială”, acceptă Bleer.
   Securistul nici nu clipi. Reluă:
   „Festivalul Tineretului s-a amânat, din cauza împrejurărilor, după cum știi. Asta nu-nseamnă că n-o să se mai țină. La Festival vin și ziariști străini. Dar ce, parcă numai ziariști? Vin tot felul de indivizi dubioși. Ăștia-s în stare de orice, crede-mă! Cineva trebuie să-i împiedice să-și facă mendrele la noi în țară. Să le dea peste mână când se-apucă să facă poze prin toate gropile de gunoi și să scrie tâmpenii, că asta-i țara, așa arată ea, ca o groapă de gunoi. Cine s-o facă? Oamenii de bună-credință. Ca mine, și ca tine. Și nu-i vorba doar de străini. Sunt destule lepre și la voi în branșă, la ziariști, cum sunt peste tot. Uite, Bleer, nu-ți mai cer filmele. Uităm de ele. Nu mi le mai dai. Cu condiția să vii la mine și să-mi spui, pe cuvânt de onoare — să-mi spui, Gata, le-am distrus. Da? Vezi, am încredere în cuvântul tău.”
   Bleer dădu ușor din cap.
   „Cândva, într-o altă viață am mai auzit toate astea.”
   Ofițerul își îngustă ochii:
   „Poftim?!”
   „Chestiile astea cu slujirea patriei... Într-o altă viață le-am mai auzit.”
   Fața interlocutorului său se destinse într-un zâmbet aproape sincer.
   „Să nu-mi spui că crezi în reîncarnare!”
   „Nu”, murmură Bleer, „nu cred în reîncarnare.”
   Securistul luă stiloul de pe foaie, îi deșurubă capacul și îl fixă în capătul celălalt; după care i-l întinse lui Bleer cu penița în sus.
   Bleer întoarse capul spre masa unde șezuse un pic mai înainte împreună cu Miruna. Miruna nu mai era la locul ei.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu

[Revizuit în ianuarie 2020]