Au existat vreo două persoane în viaţa mea, prieteni şi cunoştinţe, pe care, judecându-le după unele semne, le-am dat credit că ar fi capabile să producă literatură. Şi anume ficţiune. Le-am încurajat pe cât mi-a stat în putinţă dar rezultatul, din păcate, a fost nul.
În realitate — m-am convins cu timpul —, scriitor nu ajungi doar fiindcă cineva, într-un moment de entuziasm, îţi dă un imbold. Sau fiindcă ţi se pare, când şi când, că o povestioară se încheagă apropiindu-se oarecum de „literatura de pe piaţă”. Scriitor nu devii decât dacă nu întrevezi altă cale de a exista. Nu vreau să descurajez pe nimeni să încerce. În definitiv, orice întreprindere care se dovedeşte într-un final a fi de succes a avut un început. Îmi permit doar să mă amuz un pic, retrospectiv.
Iată, te uiţi la filme şi te întrebi: eu ce replică i-aş fi dat personajului X?
Auzi un comentariu, indiferent în ce domeniu, şi te gândeşti dacă cuvântul cutare a fost cel mai potrivit; nu cumva tu ai fi folosit altul?
Urmăreşti dialogurile din filme cu un ochi avid şi ghiceşti indicaţiile scenaristului sau indicaţiile regizorului. În minte, refaci filmul secvenţă cu secvenţă. Şi îţi spui: secvenţa asta eu aş fi făcut-o poate altfel. Sau: secvenţa asta nu mi-ar fi trecut prin cap s-o fac atât de bine, bravo lui, regizorului; sau bravo lui, scenaristului.
În timpul lecturilor îţi fuge gândul la propriile tale proiecte literare, şi asupra cititului în sine sunt momente (multe la număr) când cu greu te poţi concentra. „Vezi” fraze şi îţi scapă cursul naraţiunii, reciteşti pasaje, uneori o carte întreagă, pare timp irosit, dar rămâi cu satisfacţia că ai reuşit să „demontezi” mecanismul creaţiei. Şi ţi-ai îmbogăţit propria capacitate de exprimare.
Ce este metafora?
De ce plac metaforele? Pentru că umanizează neviul? Pentru că pun în legătură entităţi care păreau să nu aibă nicio legătură şi deci pariază pe surpriză? Pentru că pun în mişcare spiritul scoţându-l din amorţeală şi revitalizează simţirea?
Poate că cea mai sugestivă definiţie a metaforei am întâlnit-o la Herta Müller: „Pentru a deveni cât mai precisă, ea [limba] trebuie tot mereu să-şi însuşească ceea ce nu-i aparţine. Nu ştiu de ce imaginile limbii sunt atât de puse pe hoţii, şi de ce comparaţia cea mai legitimă fură din însuşirile ce nu i se cuvin. Abia din invenţie se naşte surpriza, şi mereu se dovedeşte că abia odată cu surpriza inventată începe în propoziţie apropierea de realitate. Abia când o percepţie pradă o alta, când un obiect jefuieşte materialul altuia, folosindu-se de el — abia atunci când ceea ce se exclude în lumea reală devine plauzibil în propoziţie, propoziţia reuşeşte să se afirme în faţa realităţii ca realitate proprie, ajunsă în cuvânt oarecum pe brodite — dar legitimată de cuvânt.” [Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, ed. Humanitas, 2011, pp. 104–105]
Multi-personalitate
„Cu cât un poet este mai bun [la fel şi un prozator — aş zice], cu atât va avea mai multe personalităţi (...). Un poet adevărat poate scrie cu toată convingerea «despre cariera lui» de criminal, după care, în poezia următoare, poate la fel de bine să scrie despre tandreţe, copii şi sacrificiu de sine... Poezia [la fel şi proza, de ce nu?] este o fereastră deschisă nu spre adevăr, ci spre posibilitate. (subl. mea)” [James Dickey, citat de Ernest Suarez, în „Către o nouă poezie a Sudului”, Secolul 20, 7–8–9, 1999 (412–414), „America”, p. 103]
Autonomia personajului
Să recunoaştem, personajul nu-i o marcă de autor sută la sută. El îşi are propria existenţă, independent (pe jumătate... dacă nu chiar şi mai mult!) de voinţa creatorului său. Autorul trebuie nu atât să construiască personajul, cât mai degrabă să-l descopere.
Poate că asta a vrut Hemingway să spună atunci când a făcut îndemn la adevăr: „All you have to do is write one true sentence. Write the truest sentence that you know.”
Saul Bellow — marcă înregistrată
În proza sa, Saul Bellow aruncă cu lopata, fapte, personaje, dialoguri. Şi relaţii. Şi lucrează cu zel inegalabil. Simţiri şi reflecţii pune cu pipeta. Totul stă sub zodia realului atotputernic.
Un personaj poate să fie copil la începutul frazei, să aibă patruzeci de ani pe la mijlocul ei şi optzeci la sfârşit. Şi cu toate acestea timpul nu curge în proza lui Bellow. Decât dacă autorul o afirmă. Ceea ce e prea puţin, din păcate. Personajele, indiferent de vârstă, se ocupă preponderent de... tranzacţii. De toate felurile. Cum altfel?
La fiecare reluare a lecturii încerc cu o nouă ambiţie să prind un fir narativ, să identific personaje, să depistez ramificaţii trecute şi prezente, rudenii, clanuri, legături. După cel mult o pagină şi jumătate însă trebuie să mă dau bătut: puzzle-ul prozei lui Bellow este peste puterea mea de reconstituire. Semnificaţii am încetat de mult să mai caut.
În proza sa „is no time for siesta”. Unii zic că, în schimb, ar fi „time for fun”... De gustibus.
Biografie şi operă
Înainte de a începe să citeşti o carte este oare de dorit să te informezi despre biografia autorului? Cei ce „se respectă”, adepţii ideii că biografia autorului poate distorsiona înţelegerea/savurarea operei, spun că nu. În acest caz s-ar putea să aibă totuşi de pierdut. Iată, am citit în Albine de sticlă despre un personaj care vorbeşte cu ironie despre un anume scriitor. „Un scriitor — zice respectivul personaj — ale cărei opere le puteţi găsi în mormanele de maculatură de pe chei [pentru reciclare, presupun]. De curând a publicat o colecţie de fotografii — fără îndoială, cea mai bună carte pe care a scris-o.”
Dacă n-aş fi citit despre Ernst Jünger că a publicat el însuşi câteva „colecţii de fotografii”, n-aş fi avut de unde să ştiu că spusele personajului sunt de fapt o autoironie a autorului.
