Îi vedeam pe ai mei zi de zi tot mai preocupaţi. Mama era preocupată dar cu mine nu vorbea aproape deloc şi nici eu n-o descoseam ca să aflu care îi erau îngrijorările. După ce tata se întorcea acasă se la serviciu, îl vedeam şezând la masă îngândurat. Mama îi punea în farfurie dar ea nu mânca. Nici când mă întorceam eu de la şcoală nu mânca împreună cu mine. Aşa că nu ştiu când stătea mama la masă... O vedeam aşezându-se lângă tata în timp ce el, cu nasul în farfurie, sorbea din borşul rusesc, mâncând şi legumele, pe care eu le lăsam de-o parte. Mama îl privea cu o oarecare insistenţă şi, fiindcă el nu spunea nimic, venea în cele din urmă întrebarea ei: „La Mereuţă nu mai poţi să-ncerci?”... Vorbeau în frânturi de frază, astfel ca eu să înţeleg cât mai puţin... Tata clătina din cap tot cu nasul în farfurie, fără nicio altă expresie decât acea veşnică preocupare. Spunea: „Mai am să-i dau ceva de luna trecută.” „Dar Gleb Berendeus?” încerca mama. „Nu ştiu”, spunea tata. „Încerci?” insista mama. Nici pe faţa ei nu se putea citi altceva decât veşnica uşoară îngrijorare. Tata îşi folosea gura numai ca să mănânce şi să vorbească, atât cât vorbea. Gura lui nu i-am văzut-o niciodată exprimând ceva, strâmbându-şi-o a dezaprobare sau a îndoială — şi mama la fel. Mama vorbea cu dispreţ de regăţeni, că se strâmbă tot timpul când vorbesc. La noi la Chişinău oamenii vorbeau, râdeau, plângeau dar nu se strâmbau tot timpul ca aicea în Vechiul Regat... Îl cunoşteam pe Gleb Berendeus, un grec basarabean, rusificat şi el, funcţionar ca şi tata, o mână de om, slab, cu pieptul scofâlcit, care se însurase la bătrâneţe, iar nevastă-sa era o femeie la fel de scundă ca şi el, măslinie la faţă, veselă şi vorbăreaţă... Vasăzică, deduceam din frânturile lor de conversaţie, lui Gleb Berendeus îi înapoiase banii împrumutaţi luna trecută, iar acuma, la sugestia mamei, poate că avea să-i ceară din nou. S-o creadă ei că nu pricep despre ce era vorba!... Iar Mereuţă încă mai avea de aşteptat până să-şi capete datoria înapoi... Tata avea un salariu de patru sute de lei — o adevărată crimă să te descurci cu patru sute de lei pe lună! Chiria, e drept, era o nimica toată, mai mult simbolică, treizeci de lei, şi pe deasupra îngheţată de ani de zile. Pasămite statul lovea în burjuii proprietari de case şi favoriza proletariatul care locuia cu chirie. Inclusiv pe noi cu toate că eram — pfui! — mic-burghezi... Aşa că, în pofida neimplicării mele în treburile gospodăreşti, începusem să fiu la curent cu sumele care se vehiculau în casă. Ba chiar ştiam cât costă legătura de pătrunjel, kilogramul de cartofi sau kilogramul de pepene verde adus de la Arad. Iar veşnica lor îngrijorare mă punea pe jar. „Haideţi să vedem”, le-am spus într-o seară, animat de zel antreprenorial, „după ce scădem chiria, lumina, gazul metan şi tot ce mai trebuie, cât ne permitem să cheltuim într-o zi!” Tata deja se înviorase un pic fiindcă, iată, feciorul său, arăta preocupare pentru cheltuielile casei. Pe faţa mamei înflorise o umbră de zâmbet sceptic, dar, oricum, se mai luminase şi ea un pic, dintr-un motiv asemănător: copil, da, da’ mai ştii de unde sare iepurele? Tot obişnuia ea să spună în ceasurile cele mai grele: Nu ne lasă pe noi Dumnezeu să murim de foame!... A reieşit că, după achitarea tuturor datoriilor, ne puteam permite să cheltuim 5 lei pe zi pentru hrană. Ce se putea face cu 5 lei?... Cădea lumina galbenă a becului pe masa noastră şubredă, pe care trebuia să ai grijă să n-o clatini prea tare când pe ea se afla farfuria plină cu ciorbă sau cana plină cu ceai, iar eu aveam în faţă o bucată de hârtie şi un creion, în timp ce ai mei, şezând de-o parte şi de cealaltă, se aplecaseră să vadă ce meniu zilnic aveam să inventez pe-o săptămână înainte în aşa fel ca să nu cheltuim pe hrană mai mult ce 5 lei pe zi.
Tata a mai făcut o încercare. Experimental, pe durata unei luni, ne-a înscris pe toţi trei, prin bunăvoinţa unui intermediar cu trecere, la cantina salariaţilor de la Energopetrol. Aşa că la ora când tata ieşea de la serviciu ne întâlneam toţi trei acolo şi ocupam o măsuţă de patru locuri. Era aproape ca la restaurant. În plus, cantina funcţiona în localul unui fost club sau cazino, nu mai ştiu exact, din vremea regimului burghezo-moşieresc, lângă ştrandul Steaua Română, retras de la stradă, chiar la marginea platoului Câmpinei. Clădirea nu părea să aibă etaj, dar dacă te apropiai de ea, aveai surpriza să constaţi, aplecându-te peste parapetul terasei de la intrare, că sub nivelul planşeului mai era încă un etaj, coborând vertiginos pe versant în jos, către Valea Prahovei. Arăta ca o elegantă cabană de munte în stil tirolez sau cam aşa ceva... Aşteptând să fim serviţi, înainte de primul fel, sau mai târziu, între cele două feluri, mă ridicam de la locul meu şi mă duceam la fereastra panoramică a sălii, deschisă către Valea Prahovei. Nu mă mai săturam admirând priveliştea fascinantă a văii, cu învolburarea ei de coroane ale copacilor de toate soiurile şi cu uriaşul acoperiş al Uzinei Electrice hăt, jos la piciorul versantului.
Alteori însă, fiindcă era totuşi incomod, cantina fiind foarte departe de casă, mă duceam eu singur la cantină să iau mâncarea pentru acasă. N-aveam nici măcar sufertaş, aşa că mama mă trimitea cu o oală şi o cratiţă într-o traistă, pe care, în drum către casă, trebuia să am grijă s-o duc pe cât posibil nemişcată, ca să nu se verse ciorba în traistă.
Nu ştiu de ce, totul n-a durat decât o lună. Dar a fost una din lunile cele mai frumoase din copilăria mea. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
