Divorţ fericit! (9)* **

   Capitolul 6

Dintr-o clipă într-alta, Elvira urma să iasă din baie.
   Iată ce surprize oferea viaţa! Toată seara lui Sorin i se perindaseră prin minte, obsesiv, momentele când Elvira îl invitase în maşina ei. De acolo pornise totul. Putea foarte bine să nu fi oprit. Şi totuşi oprise şi îl invitase în maşină. Trebuie că îl observase încă de departe, stând la marginea şoselei, în faţa acelui panou publicitar. Ceea ce înseamnă că îl văzuse din spate. Cum de hotărâse că era cineva care merită încredere? În pustietatea aceea din pădure, avea toate şansele să dea peste un bărbat suspect, peste un răufăcător, peste un aventurier. Nu degeaba îi venise să o întrebe atunci, odată urcat în maşină, glumind, dacă are referinţe bune despre el. Şi totuşi Elvira oprise. Ca să întredeschidă uşa din dreapta, aşa cum o găsise el când se întorsese spre maşină, fusese nevoie de un efort din partea ei: trebuise să se întindă mult peste scaunul din dreapta şi să ajungă la clanţa uşii. Toate gesturile ei ce urmaseră şi întreaga ei atitudine de mai târziu fuseseră atât de calme şi de rezervate, încât pur şi simplu lucrurile nu se potriveau. Oricum ar fi luat-o, gestul ei de a-l lua în maşină apărea ca o extravaganţă în comportamentul ei. Ca o stridenţă. Ca ceva iraţional.
   Înainte de cină ei doi fuseseră împreună, timp de câteva ore, în camera lor cu două paturi. Nu numai că nu se întâmplase nimic, dar Elvirei nici nu-i trecuse prin cap să se dezbrace în faţa lui. Îşi luase tot felul de precauţii, se ascunsese după draperie sau îi ceruse să se întoarcă cu spatele. Încă de pe atunci începuseră nepotrivirile şi incertitudinile. Totuşi Sorin nu dorise să-şi trădeze impulsurile, nerăbdarea. Îşi luase rolul bărbatului raţional, stăpân pe simţurile sale, care ştie să aştepte până la momentul potrivit.
   Venit complet nepregătit pentru cine festive şi în general pentru un sejur cu pretenţii, Sorin fusese surprins să găsească în dulap nu unul ci două costume, care i se potriviseră perfect. Încercase să obţină de la Elvira o explicaţie: „Cum se face că au nimerit-o atât de bine cu măsura?” Elvira nu avea de unde să ştie, dar nu îl lăsase fără un răspuns: „Îmi închipui că de obicei nu se preocupă de aşa ceva, dar de astă dată a fost o ocazie specială. Probabil că s-au pregătit cu mai multe măsuri posibile, pentru tot felul de clienţi, şi că şi-au ajustat oferta cu puţin timp înainte.” Sorin renunţase să întrebe care, mai exact, să fi fost momentul acela când obţinuseră date exacte despre un anumit client, în speţă despre el, pentru a-şi ajusta oferta? Dar în definitiv de ce să-i ceară explicaţii Elvirei? De unde era ea să ştie? Doar pentru că presupunea el că e o femeie înstărită, fără doar şi poate cu experienţă, probabil mondenă şi umblată prin lume?
   Duşul încă se auzea susurând în baie. Sorin aştepta.
   Dar şi când avea să iasă! Ce minunăţie, să poţi vedea dincolo de masca de pudoare şi de fard a unei femei! Să o vezi cum lasă să cadă scutul ei de protecţie, carcasa ei de precauţii şi de rezistenţă. Încă din cadrul uşii, Elvira avea să se arate în adevărata ei lumină. Zâmbitoare, caldă, deschisă. Şi în minutele următoare avea să se dedea, împreună cu el, fanteziilor ei de femeie cu experienţă. Avea să-şi folosească atu-urile maturităţii şi ale firii ei independente pentru a ajunge la ceea ce ea singură lăsase să se înţeleagă că îi lipsise în relaţiile cu bărbaţii; de ar fi fost să judece numai după cele două divorţuri de care amintise.
   Aşteptând-o să iasă de la baie, Sorin trebuia totuşi să recunoască: nu toate detaliile erau clare. După şirul tuturor acelor întâmplări, incertitudinea persista. Faptul că duşul ei se prelungea nu era de bun augur. Putea fi un semn că nu tremură de nerăbdare să se arunce în braţele lui... Ei, dar, totuşi, matură fiind, poate că avea, deja de multă vreme, deprinderile ei, strategiile ei. Plăcerea îndelung amânată... vechea poveste. Sunt atâtea detalii în felul de a fi al oamenilor, atâtea necunoscute... Oamenii sunt atât de diferiţi! Asta, dacă era să te arăţi înţelegător, să te convingi pe tine însuţi că răbdarea scoate la iveală comori ascunse.
   Lumea sa de până acum câteva ore i se părea lui Sorin mai departe ca oricând. Şi cu fiecare minut ce trecea, tot mai departe. Îşi petrecuse noaptea cu Dana, şi, aşa cum deja îi trecuse prin minte, se putea considera acum un om divorţat. Ce urma? Dacă seara de astăzi fusese atât de interesantă, nu putea să aştepte decât cu nerăbdare serile de vineri şi de sâmbătă. O lume întreagă i se deschidea în faţă. Deja despărţirea de duminică, după sfârşitul sejurului, i se părea atât de îndepărtată în viitor, că pur şi simplu îi venea greu s-o conceapă. Era la fel ca în copilărie, când, la începutul marilor plăceri şi libertăţi ale vacanţei de vară, cenuşiul incert al începutul de an şcolar următor îl vedea atât de departe încât aproape că nu merita să-şi facă griji.
   Dacă era să reînnoade dialogul său telefonic imaginar cu Liana, venea un răstimp în istorisirea sa peste care nu avea altă soluţie decât să sară: întregul sejur la hotelul Ţărmul Armoniei. Nu avea cum să i-l relateze, necum să intre în detalii. Până una, alta, aici la Ţărmul Armoniei nici nu se putea folosi de telefonul mobil. Chestiune de semnal? Unii dintre invitaţi chiar se bucuraseră: cu atât mai bine, spuneau! Să dăm uitării complicaţiile inutile ale lumii obişnuite.
   Elvira tot nu ieşea de la baie. În ciuda extravaganţelor ei, a celor deja observate şi a altora doar presimţite deocamdată, nu prea părea ea să fie femeia care să admită în viaţa ei neprevăzutul. Ei, nu-i nimic: dacă Sorin intra în calculele ei, tot era bine. Până la urmă tot avea să iasă din baie, nu? Sorin văzu în închipuire, cu acuitate, trupul ei gol. Oricât de bine clădit şi de puternic i-l bănuise, tot trebuie că avea vulnerabilităţile sale. Ca la orice femeie. Era şatenă, un şaten deschis, spre blond. Şi el îşi închipui splendoarea părului ei pubian, încă şi mai deschis la culoare. Peste care mai apoi, lungiţi în pat unul lângă celălalt, avea să-şi treacă încet degetele, bucurându-se de moliciunea lui mătăsoasă, la un pas de poarta extazului.
   Uşa se deschise.
   Elvira ieşi din baie în halat, cu părul spălat, înfăşurat într-un prosop, pe care şi-l susţinea cu mâna.
   — Credeam că te găsesc dormind, îi spuse pe un ton neutru, în timp ce se îndrepta nu spre patul ei ci spre întrerupătorul de lângă uşă.
   Sorin îi văzu cearcănele vineţii de sub ochi, care parcă aveau tendinţa să treacă în gălbui. Elvira nici că se sinchisea de ele.
   Apoi nu i le mai văzu, căci Elvira stinse lumina.
   De ce o stinsese? Nu era nimeni să o vadă pe fereastră, deci nu exista decât un singur răspuns: de el se ferea. Nimic nu se schimbase faţă de orele de dinainte de cină.
   În lumina slabă ce venea din curtea interioară a hotelului, o văzu scoţându-şi halatul şi strecurându-se în aşternut. Goală.
   Dumnezeule, suntem în plin absurd! îşi zise.
   — Asta ce mai e? îi aruncă el, cu glasul plin de revoltă mocnită. Un fel de punere la încercare?
   Elvira nu-i răspunse imediat. Lungită în patul ei, rupse tăcerea după secunde bune.
   — Crezi că ai vreun drept asupra mea?
   Îi vorbea cu calm, fără intenţie de dispută.
   Un drept asupra ei? Dumnezeule! Cine, pe lumea asta, împarte aşteptările şi drepturile? Cine stabileşte avansurile, reacţiile şi termenii? Nu există reguli, convenţii, aceleaşi pentru toată lumea? Ea abia se băgase în pat, şi Sorin simţea deja că fierbe pe dinăuntru.
   — Când îi propui cuiva un parteneriat, nu înseamnă că îi recunoşti şi unele drepturi?
   — Te referi la beneficii. Când stabileşti un parteneriat, trebuie ca ambele părţi să se bucure şi de anumite beneficii, nu? Asta vrei să spui.
   Era ironică, dar în continuare calmă.
   — Poţi să alegi ce cuvinte vrei, oricât de ironice, replică Sorin. Să-ţi aduc aminte ce mi-ai propus în maşină încă de la început?
   — Ce ţi-am propus?
   — Mi-ai spus: Am nevoie de ajutorul tău, asta mi-ai spus.
   — Înseamnă că ţi-am cerut ceva. Nu ţi-am propus.
   — Ba da, mai târziu mi-ai şi propus. Vino cu mine la Ţărmul Armoniei, mi-ai propus. Vino la un sejur de patru zile. Asta nu înseamnă o propunere?
   — Şi ai ajuns la Ţărmul Armoniei. Vrei să spui că îţi pare rău? A fost o dezamăgire pentru tine? Deocamdată ai petrecut o seară care sper că ţi-a plăcut. Îţi doreai şi alte „beneficii”? Adu-ţi aminte că te-am avertizat de la început. Ţi-am spus, Ia şi citeşte invitaţia. Ai citit-o şi ai fost de acord cu termenii. Nu te-a forţat nimeni.
   — Nu te mai preface că nu înţelegi. Invitaţia se referea la cupluri. Nu? Ce înseamnă un cuplu? În orice limbă din lume înseamnă acelaşi lucru!
   — Adică ce? Sex?
   Îl adusese într-o fundătură. Sorin îşi înăbuşi cuvintele strivitoare care îi stăteau pe limbă.
   În patul ei, Elvira se întoarse pe o rână, spre el, şi se rezemă într-un cot.
   — Ai răbdare, Sorin. Te rog să ai răbdare. Toate la timpul cuvenit.
   Sorin tăcu, singur în pat cu furtuna lui surdă din suflet.
   O tăcere sumbră se lăsă în cameră.
   — Ce căutai singur pe şosea? veni dinspre ea o întrebare cu iz nevinovat.
   Nevinovat doar în aparenţă. Căci în realitate întrebarea era provocatoare. Nu neapărat fiindcă i-ar fi fost greu să-i răspundă, ci fiindcă văzu în ea intenţia ei de a deturna cursul evenimentelor de la logica sa firească.
   — De ce nu m-ai întrebat atunci, când m-am urcat în maşina ta? îi replică înciudat.
   — Am vrut să te întreb, dar m-am gândit că nu-i treaba mea.
   — Şi de-atuncea s-a schimbat ceva?
   — Nu s-a schimbat? îi replică ea, moale.
   — Nu văd ce, spuse el cu duritate în glas. Poate în rău!
   — În rău? Aşa crezi?
   — Nu văd decât un joc pe care îl joci, şi nu mi-e clar unde vrei s-ajungi. Sau ce vrei să demonstrezi.
   — Nu-i niciun joc. E normalitate.
   — Normalitate? izbucni el. Stăm în aceeaşi cameră, goi în aşternut, fiecare în patul lui, şi asta ţi se pare ţie normal?
   — De când stăm, Sorin?
   — De când stăm!? repetă el iritat.
   — Cât a trecut de când ne-am întâlnit?
   — Nu ştiu. Cât?
   — Nici douăsprezece ore.
   Se gândi la ceea ce îi mai trecuse prin minte şi altă dată, că veşnicul îndemn al femeii adresat bărbatului de a nu se grăbi era unul ipocrit. Căci în realitate femeia era de obicei cea doritoare ca evenimentele să se desfăşoare mai repede; doar că avea priceperea să-i insufle partenerului ideea că graba era a lui, pentru ca în final să aibă satisfacţia de a părea că ea este cea sedusă, că cedează insistenţelor.
   — Îmi spui ce căutai pe şosea? murmură ea, răbdătoare.
   — Am fost la un hotel din apropiere şi n-am mai putut porni maşina.
   Era o satisfacţie meschină, aceea de a minţi, dar i se păru în acel moment o dreaptă compensaţie pentru umilinţele la care Elvira îl supunea.
   — Ce hotel? întrebă ea.
   — Are vreo importanţă numele?
   — O simplă curiozitate.
   — Hotelul Montis.
   — Ai fost singur la hotel?
   — Nu, îi răspunse după o ezitare.
   — Îmi spui cu cine ai fost?
   — Nu vrei s-o lăsăm pe mâine? Ne suim pe estradă şi spunem tot... Ea îi răspunse printr-o tăcere calmă. Pentru Sorin tăcerea deveni însă apăsătoare... — Bine, cedă el. Am vrut să ne mai vedem o dată înainte de a ne despărţi definitiv. De fapt, ea a vrut.
   — Cine? Soţia ta?
   — Da.
   — Nu sunteţi divorţaţi?
   — Ba da, dar... Ei bine, nu... nu suntem divorţaţi... Elvira, nu ţi se pare că mă supui unui interogatoriu?
   Umilinţe peste umilinţe — făcea faţă cu greu furiei ce îi mocnea în suflet.
   — Deci mai înainte, când eram în maşină, m-ai minţit, trase ea concluzia.
   — E aşa de grav? protestă el. E o simplă chestie de interpretare. Atâţia alţii trăiesc împreună şi se consideră căsătoriţi, doar că fără acte în regulă. Ei bine, eu sunt divorţat fără acte în regulă. E chiar aşa de scandalos? De mulţi ani nu mai trăim împreună. Vreau să zic, nu ca soţ şi soţie. Şi de fapt, deloc.
   — Şi totuşi ţi-ai petrecut o noapte cu ea, parcă aşa m-ai lăsat să înţeleg.
   — Da, pentru că a vrut ea. A insistat.
   — Adică te-a implorat... Iar tu, generosul, ai acceptat! Câtă mărinimie!
   Se lăsă din nou tăcerea. O tăcere la fel de încărcată ca şi mai înainte.
   — O mai iubeşti? veni întrebarea ei din întuneric.
   — Dacă o iubesc?...
   — Da, asta te-am întrebat.
   — Întrebarea n-are niciun rost, declară el cu răceală.
   Şi din nou tăcere.
   — Măcar te-ai dus la ea cu flori?
   — Cu flori? De ce? Aşa, în compensaţie? Pentru că n-o mai iubesc? Sunt sigur că nici ea nu mă mai iubeşte. Nu urmăreşte decât să mă tracaseze. M-a ameninţat că n-o să fie de acord cu divorţul.
   — Să te tracaseze?
   — I s-a părut ei că ar fi o despărţire romantică.
   — Şi ţie, nu?... Mă-ntrebam şi eu. Ţi s-ar fi părut deplasat să-i duci un buchet de flori?
   — Ea n-a trebuit să contribuie cu nimic în toată povestea asta, explică Sorin. Am suportat eu toate cheltuielile. Plus că i-am lăsat ei maşina.
   — O, până şi maşina! Deci e clar că nu se mai punea problema să-i duci flori.
   Era ironică, dar pe de altă parte continua să fie calmă.
   Pe el, în schimb, revolta pusese stăpânire pe termen lung.
   — Dar tu ce ascunzi, Elvira? Îmi spui? Cine te-a pocnit peste faţă? Pot să ştiu cine te-a pocnit? Pot să ştiu cine a fumat ţigară de la ţigară în maşina ta? Că văd că tu nu eşti fumătoare! Dar scrumiera am văzut că era plină ochi! Ce s-a întâmplat cu viaţa ta? Îmi spui?
   Ea se încăpăţâna să tacă.
   — Şi cum se face că ai primit invitaţia?
   — Pentru că eu chiar sunt divorţată. După cum cred că ţi-am spus. Chiar de două ori divorţată.
   — Ca să vezi! izbucni el. Divorţul îţi dă drepturi!
   — Nu-mi dă niciun drept! replică ea şi pentru prima oară ridică tonul. Dreptul îl aveam la început! Când am sperat să trăiesc în bună înţelegere cu... el. Şi în sinceritate! Şi în onestitate! Divorţul nu face altceva decât să ateste că unul din cei doi a fost un nemernic!
   — Sau ambii!
   — Sau ambii, da. Dar de obicei e unul singur. Celălalt e victima!
   Elvira se întoarse pe spate, cu mâinile sub cap şi plapuma trasă până sub bărbie, privind în tavan. Redeveni calmă.
   — Şi cum a fost întâlnirea, Sorin? Întâlnirea cu fosta, vreau să spun. Pot fi simţurile controlate?
   Sorin se întoarse şi el pe spate.
   — La ce simţuri te referi? întrebă doar pentru a evita un răspuns, deşi înţelesese foarte bine ce avea ea în vedere.
   — Mă întreb dacă un bărbat şi o femeie pot să stea de vorbă ca doi oameni, nu neapărat ca mascul şi femelă.
   — Ca noi doi acuma. Asta experimentezi tu?
   — Experimentez?... În sfârşit, poţi s-o iei şi aşa, dacă ţii neapărat.
   Nu mai era revoltă ci mai mult curiozitate când o întrebă:
   — Ce te face să crezi că n-am să mă ridic din pat şi n-am să vin peste tine?
   — Mă gândeam că n-ai să te pripeşti, să strici totul.
   — Niciodată nu ştii cât strici şi cât câştigi.
   — Îmi închipui că întâlnirea cu soţia ta... Apropo, cum o cheamă?
   — Dana.
   — Îmi închipui că întâlnirea ta cu ea a avut o miză, nu? Că tot ziceai tu că te-a implorat. De ce ai acceptat?
   — Uite, Elvira, îţi promit că mâine ne suim pe estradă şi spun tot!
   — Te las să spui tot ce vrei, dragă Sorin, îi răspunse Elvira, cu o voce incoloră. Singur.
   — Aşadar tu nu eşti dispusă să vii cu mine.
   — Nu, nu sunt dispusă.
   Sorin rămase tăcut, sub plapumă, preţ de câteva minute, simţind cum sufletul i s-a golit până nu a mai rămas nimic care să-l ţină în apropierea ei. Se ridică din pat, intră în baie, îşi luă halatul din cuier şi ieşi pe coridor să fumeze o ţigară.
   „Dintre toate femeile, pe cea necunoscută”, îi veni un gând. Admise el însuşi că era un gând neterminat şi straniu. Două uşi mai încolo, pe coridor, lângă o altă scrumieră cu picior, altcineva ieşise de asemenea să fumeze o ţigară. Era o femeie tânără, pe care Sorin parcă o mai văzuse pe undeva. Îşi aminti de Frumuşica de pe panoul publicitar de la marginea şoselei. Dacă nu fusese un desen — şi nu fusese — atunci trebuie că era o fotografie. Şi dacă era o fotografie, înseamnă că acea femeie exista în realitate.
   Tele–Omega, rosti în gând, simţind cum golul din suflet începe să se umple; să se umple cu tihnă, cu acea tihnă de care aproape că uitase de vreo câteva zile încoace.
   — E bine că avem telefonie mobilă, spuse Frumuşica, ne putem găsi unul pe altul, oriunde ne-am afla.
   Se afla lângă el şi îi vorbea cu voce coborâtă şi prietenoasă, domoală.
   — Ne-au spus că aici la hotel n-avem semnal, ţinu să-i spună Sorin.
   — Nu ştiu, încă n-am verificat.
   Toţi în jur dormeau şi ea vorbea în şoaptă, astfel că atunci când fură înăuntru, în cameră, Sorin nu avu motive să ducă degetul la gură.
   Elvira dormea.
   — E bine când oamenii nu sunt singuri, spuse Frumuşica. Continua să vorbească în şoaptă şi se simţea că se bucură pentru el. — De la mine din cameră se vede parcarea, spuse ea. De la tine ce se vede?
   — Tot parcarea, îi răspunse el.
   Vorbea şi el în şoaptă şi se simţea bucuros de compania ei.
   — Asta e bine, fu de părere fata. Cumva se înţelegea de la sine de ce e bine, astfel că Sorin n-o întrebă nimic.
   Se auzi de la distanţă, surd, zgomotul a două portiere de maşină, trântite una după alta.
   Ei amândoi erau lângă fereastră şi puteau vedea jos parcarea plină de maşini. Apucară să vadă cum doi indivizi, un bărbat şi o femeie, amândoi în halate albe, coborâţi dintr-o ambulanţă, tocmai dispăreau dincoace de marginea acoperişului, spre intrarea în hotel. Femeia ducea în mână... ce să fi fost oare? O trusă medicală? Nu, mai degrabă un fel de lădiţă pătrăţoasă. Totul dură nu mai mult de patru sau cinci secunde. Sorin se uită la ceas. Ora era aproape trei şi jumătate.
   Nemişcată în patul ei, întoarsă cu spatele la fereastră, cu părul înfăşurat în prosop, Elvira dormea.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, tocmai încheiat
^**Revizuit, 22 sept. 2018