La o cafea în bufetul de la subsol (I)

Când vine vorba de festivitatea de sfârșit de an școlar, premii, pregătiri, discursuri și toate celelalte, unii se duc cu gândul chiar și la personalul auxiliar. Unii, cine? Desigur, unii dintre profesori, care au avut ocazia să cunoască mai bine respectivul personal auxiliar. Dar n-ar fi exclus să existe și părinți de-ai elevilor, care să fie interesați de acest subiect. Rămâne de văzut. Și nu-i vorba aici doar să cunoști secretare, contabili, îngrijitori și alții asemenea. Intră în viziunea celor interesați deopotrivă mecanicii, electricienii și mai ales instalatorii. De ce mai ales? Pentru că instalațiile, mai puțin cele de încălzire și de ventilație, să zicem, sunt, ca să spunem așa, fațada școlii. Dar și confortul. Chiar și în ziua solemnă a festivității de sfârșit de an. Înainte i se spunea serbare, astăzi: festivitate. Nu-i niciun miez în toate astea — pură chestiune de modă. Iar instalații sunt destule de întreținut într-o școală. Așa că școala are chiar și un atelier mecanic undeva la subsol, unde se coboară pe o scară destul de neîngrijită și unde elevii n-au ce căuta decât doar atunci când sunt trimiși; și unde doar rareori se încumetă să coboare profesorii cu câte vreo treabă. Cele mai multe instalații de întreținut sunt, bineînțeles, în vestiarul alăturat sălii de sport, unde sunt chiuvetele și dușurile; în privința dușurilor nimeni nu are, practic, pretenția să funcționeze perfect pentru că elevii nu prea fac duș, nici chiar după orele de sport, când ies transpirați din sala de gimnastică, să-i zicem; și în privința asta a intervenit o schimbare de limbaj: cei din generațiile mai vechi îi spuneau sală de gimnastică, în timp ce astăzi i se spune sală de sport; fiindcă, fie vorba între noi, chiar dacă în sală se face și gimnastică, principala destinație a sălii sunt jocurile — handbal, volei, baschet și chiar și mini–fotbal.

Cei doi instalatori sunt în drum spre școală
   Ca că ajungă la școală înaintea tuturor celorlalți, INSTALATOR 1 coboară din tramvai în stația subterană de la Bucur–Obor. La ora aceea, când abia dacă începe să se lumineze de ziuă, tramvaiele sunt aproape goale; cu atât mai mult într-o zi de duminică; căci, e lucru știut, festivitățile de sfârșit de an școlar se țin, fără nicio excepție, duminica.
   În ciuda aerului proaspăt de sfârșit de iunie care pătrunde pe gura dinspre Parcul Obor, aici jos persistă un iz de apă stătută. Răcoarea e încă prezentă. Odată coborât din tramvai, INSTALATOR 1 urcă scara spre suprafață, unde trebuie să ia alt tramvai, numărul 21, care are stația chiar în fața magazinului Bucur–Obor. Circulația la suprafață este la rândul ei foarte redusă duminica în zori; așa că nu-i pentru el nicio dificultate să ajungă în stație traversând această intersecție în care, în zilele lucrătoare, e un adevărat haos de autobuze, tramvaie și pietoni.
   În acest timp, INSTALATOR 2 vine dintr-o cu totul altă direcție. Locuind pe strada Baicului, acesta trebuie să traverseze mai întâi pasajul pietonal de lângă Gara de Est (aici trebuie iarăși să amintim că vechea denumire de Gara de Est a fost înlocuită acum ceva timp cu denumirea de Gara Obor, probabil pentru că târgul de vite e mai important decât punctele cardinale), care dă în Bulevardul Electronicii, și să străbată o bună bucată din acest bulevard lung și plictisitor, care se întinde paralel cu liniile ferate, și anume să-l străbată pe jos fiindcă nu există niciun mijloc de transport în comun pe-aici. Până la urmă, ajungând în șoseaua Colentina, se va urca în același tramvai 21, care îl va lăsa, la fel ca pe INSTALATOR 1, foarte aproape de poarta școlii. Amândoi sunt plictisiți — pentru ei nu-i decât o zi obișnuită; discursurile directoarei, al inspectorului de la Inspectoratul Școlar de Sector, și al cui o mai fi, o să răzbată cu greu până jos în atelierul lor întunecos, și ei n-o să aibă nicio treabă de făcut; fiindcă cine are nevoie de instalațiile sanitare într-o zi festivă? Poate doar vreun wc să se-nfunde; dar chiar și asta e puțin probabil. Așadar discursurile o să le intre pe-o ureche (dacă o să le intre) și o să le iasă pe cealaltă. Deși într-o asemenea zi festivă corpul didactic și elevii vin îmbrăcați în haine de sărbătoare, celor doi instalatori nici nu le-a trecut prin cap să-și pună haine de duminică. La serviciu se duc îmbrăcați în haine obișnuite, iar odată ajunși în atelier își vor pune salopetele de fiecare zi. Ceilalți să facă bine să fie atenți cu instalațiile sanitare și să nu-i deranjeze acolo jos în atelierul lor mecanic.
   Niciunuia dintre cei doi instalatori nu le trece prin cap că ar putea avea mare bătaie de cap cu blestemata de conductă principală de alimentare cu apă a școlii, care ar ceda taman în toiul serbării, din motive necunoscute.

Ofițerul de serviciu încă mai doarme când sosesc cei doi instalatori
   O fereastră de la cancelarie este luminată, semn că ofițerul de serviciu, chiar dacă doarme întins pe canapea, vrea cel puțin să dea un semn vizibil de prezența lui acolo. Obligația lui e să stea de veghe; dar ce-ar putea să se-ntâmple? Ca de obicei, în registrul de procese–verbale va scrie la sfârșitul serviciului, la fel ca toți ceilalți: În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit. Altminteri, conturul școlii se desenează pe cerul abia albăstrit — un contur masiv într-adevăr în comparație cu toate casele de prin jur, exact așa cum scrie în volumul comemorativ Cincizeci de ani de la zidirea școlii nr. 309: „Școala se ridică distinct peste construcțiile din cartier, semn că în ziua de azi știința de carte, cultura, sunt la loc de cinste. Odinioară biserica era aceea care se distingea, prin turla ei, în fiecare sat, vestind credința în Dumnezeu a localnicilor. Dar iată că astăzi oamenii au ales cultura.”
   Dar cine este cel numit atât de pompos ofițerul de serviciu? Ei bine, el nu-i nimeni altul decât unul dintre profesorii suplinitori, care e dispus să facă orice numai pentru a fi ținut în funcție. (Dar parcă alții ar putea să facă nazuri?) Așa că PROFESOR SUPLINITOR se întoarce pe partea cealaltă pe canapea fiindcă până la sosirea primilor participanți la festivitate mai e timp destul. I-a „căzut” serviciul într-o zi nefastă. Dar lui festivitatea nu-i este chiar indiferentă. Din mai multe motive. Întâi, n-a trecut prea mult timp de când el însuși, în calitate de elev, era chemat pe podium și i se așeza pe creștet coronița de premiant. Și, orice s-ar zice, au fost vremuri frumoase. În al doilea rând, mâine–poimâine poate îi va fi dat și lui să țină un discurs pe estrada improvizată pe careul școlii, între zidurile unde reverberează discursurile solemne. Fiindcă o fi el astăzi doar profesor suplinitor, dar n-o rămâne așa în veci. S-o ivi vreun post vacant într-o bună zi, post în care va fi el cel numit și după aia ce i-ar mai sta în cale să obțină gradele unul după altul, să ajungă director–adjunct, apoi director plin și... cine știe.

O cafea neagră înainte de serbare are un farmec aparte
   Cafeaua neagră băută acasă înainte chiar să apară pe cer orice licărire a zorilor are un gust aparte. E amară, dar amăreala ei se deosebește de cea dintr-o dimineață obișnuită, sau băută pe vreme de zi. Cafeaua are gust de noapte întreruptă. — Hei, hei! Să pornim pe-ai nopții negri cai...

Se trec în revistă realizările școlare de peste an
   Răsună afară în careu vocea directoarei, care face o trecere în revistă a realizărilor din anul școlar tocmai încheiat. Ascultă cine ascultă. Unii își amintesc de discursul de anul trecut. Seamănă ca două picături de apă. Alții simt atmosfera din anii trecuți, ba chiar, culmea, atmosfera din anii viitori. Nu suntem toți la fel.
   PROFESOR SUPLINITOR stă undeva stingher și ascultă. Pare concentrat? Nu, nu este. Doar că s-a trezit complet după o noapte dormită chinuit pe canapeaua jerpelită din cancelarie. Vânticelul răcoros îi mângâie fața.

Doi părinți au emoții. Dar fără legătură cu Festivitatea
   Așteptarea serbării este cea care produce emoții. BĂRBATUL și FEMEIA se cunosc doar din vedere — abia dacă s-au văzut, fugitiv, pe la ședințele cu părinții. Șed la o măsuță, la bufetul de la subsol, printre ceilalți, și stau de vorbă. Despre viață pur și simplu. De la care trec la problema copiilor și a viitorului lor. A copiilor în general, nu neapărat ai lor. BĂRBATUL are o fată, pe Doina, care tocmai a trecut în clasa a zecea. FEMEIA pe cine are? Pe nimeni!? El râde neîncrezător și o ia ca pe o glumă. Își amintește de prezența ei la unele din ședințele cu părinții. Acolo ce căuta? Venea doar așa, fără nicio treabă? Ar fi fost de mirare ca diriginta să nu-i fi remarcat prezența și să n-o fi întrebat al cui părinte este. FEMEIA stăruie însă că nu are niciun copil înscris la această școală și nici la vreo alta, și că vine doar fiindcă îi face plăcere să se afle printre copii și printre părinții unor copii. BĂRBATUL tot n-o ia în serios. Încearcă un dialog relaxat: — E vorba de o situație asemănătoare cu cea din piesa Cui îi e frică de Vrginia Woolf? Ea n-a auzit de piesă dar e gata să asculte cu interes ce se întâmplă în respectiva piesă. Povestindu-i-se, e gata să admită că venirea ei la școală ar putea fi pentru un copil pe care ar fi putut să-l aibă dar nu l-a avut! (Sau l-a avut dar a dispărut de mult din viața ei?) Pentru un copil care a murit? De-adevăratelea, sau la fel ca în piesa lui Edward Albee?

Discursul doctorului veterinar invitat
   Doctorul veterinar nu este angajatul școlii. Nici n-ar avea de ce: în școală nu există animale. Doctorul veterinar este cunoștința unui părinte care are un fiu elev la respectiva școală. Doctorul veterinar, o persoană în vârstă, învățat să respecte timpul altora, a și început să vorbească de la tribună despre pericolul pe care îl prezintă ținerea câinilor în casă. Mulți dintre participanții la festivitate își dau coate: nu înțeleg de ce ar fi câinii subiect potrivit pentru o festivitate de sfârșit de an. Dar dacă o face, înseamnă că e important. Spune doctorul că gura acestor animale este foarte septică. Unii din auditoriu se întreabă dacă elevii cunosc acest cuvânt. Septic. Iată, doi dintre părinți, soț și soție probabil, se uită unul la celălalt nedumeriți. El o întreabă din priviri: — Tu înțelegi ceva? Ea îi întoarce privirea și ridică din umeri în tăcere, cu o expresie de nedumerire și de jenă. — Chiar mai septică decât gura șobolanului! insistă doctorul veterinar. Nici măcar nu trebuie să intri în conflict cu câinele ca să te zgârie c-un colț. De cele mai multe ori se întâmplă așa, din joacă. De aceea îi sfătuiesc pe toți să nu țină câini în casă. Un câine e util în curte, când stă de pază. Dar, cum majoritatea dintre noi locuim în apartamente de bloc, sfătuiesc pe toată lumea să renunțe la câinii din casă. Să renunțe pur și simplu! Mă adresez deopotrivă elevilor și părinților aici de față. Rețineți: gura câinelui este mai septică decât gura șobolanului!

Conducta principală de apă s-a și fisurat
   De fapt e o spărtură în toată regula. Apa țâșnește puhoi amenințând să inunde tot subsolul. INSTALATOR 1 trebuie să dea fuga să o anunțe pe directoare. Trebuie s-o facă cât mai discret cu putință pentru a nu strica solemnitatea Festivității. Dar cum?

Alți doi părinți abstrași
   În același bufet de la subsol, PĂRINTE 1 (adică Ea) și PĂRINTE 2 (adică El) au hotărât se nu iasă și să se amestece cu mulțimea, sus în marginea careului, ci să continue să-și bea cafelele începute și foarte savuroase. Nu sunt savuroase pentru că sunt savuroase ci fiindcă gestul lor are în el ceva de frondă: să-ți petreci timpul neparticipând la solemnitate și, în plus, să simți că se înfiripă ceva între voi — ceva cu gust de aventură.
   — Nu mai poți să te simți sigur în ziua de azi, îi spune El, decât dacă ai o gardă de corp... Ea uită de cafea și se apleacă spre el râzând incitată: — Despre ce tot vorbiți acolo? Sunteți cu gândul la viitor? — În lipsă de gardă de corp, continuă El, trebuie să avem grijă unul de altul, avem altă soluție?... Se lasă și ea antrenată în anticipații: — Vedeți vreo contradicție între ceea ce se întâmplă sus în careu, și siguranța de care vorbeați? — Noi doi am și ales, răspunde El cu subînțeles, dumneavoastră și cu mine. Aveți dreptate, există o asemenea contradicție. O simt și eu. Solemnitatea, orice solemnitate, se bazează pe o siguranță preexistentă. Numai că organizatorii fac abstracție de asta. Mai precis, nici nu le dă prin gând să ia vreo măsură.

Sună telefonul
   În atelierul mecanic de la subsol, sună telefonul. INSTALATOR 1 se duce să răspundă. Țigara îi fumegă între degete. — Alo! Spune în receptor morocănos, ba chiar arțăgos. Nu-i răspunde nimeni. INSTALATOR 2 nu și-a putut învinge curiozitatea și s-a dus totuși la festivitate, în salopetă, așa cum era. Nu stă chiar tăcut — întreabă în dreapta și-n stânga dacă festivitatea nu se încheie cu vreo competiție sportivă. I se răspunde cu „șșt!” INSTALATOR 2, agasat, se retrage de la marginea mulțimii.