Ştiu foarte puţine din viaţa ei dinainte de venirea mea pe lume. Ştiu că o chema Dimnici pe numele de fată şi că a rămas de la o vârstă fragedă orfană de ambii părinţi, după care a fost crescută — până la ce vârstă oare? — de o soră mai mare cu douăzeci de ani. Numele mamei este Agafia. Ar fi trebuit să fie, pe româneşte, Agapia. Dar la Chişinău, în 1904, când s-a născut ea, regulile erau cele ale limbii ruse. De altfel, ea era rusoaică get-beget şi nu existau motive să nu fie acceptate regulile ruşilor. La şcoală, când eram întrebat de numele părinţilor şi spuneam că pe mama o cheamă Agafia, eram corectat de fiecare dată: Vrei să spui Agapia! Nu puteam să explic — şi la vremea aceea nici eu nu ştiam — că limba rusă are unele reguli care pentru români pot părea ciudate sau de-a dreptul caraghioase. Nu numai la numele mamei aveam să întâlnesc schimbarea consoanei P cu F. Aceeaşi regulă — aveam să constat mai târziu — se aplică în limba rusă spre exemplu numelui lui Thales din Milet (cel cu teorema din geometrie). În ruseşte se spune Fales, şi anume Miletski! Aşa că Fales Miletski, s-o recunoaştem, sună în româneşte ca dracu’. În sfârşit, n-are importantă.
Mai ştiu despre mama — din povestirile ei, foarte puţine la număr — că a avut un frăţior care, la o vârstă foarte fragedă, a avut parte de o moarte îngrozitoare: un samovar cu apă clocotită s-a răsturnat peste el... Apoi, a mai fost un frate, care a murit de tânăr, probabil la vreo treizeci de ani, de tuberculoză. O poză de-a lui s-a păstrat în colecţia familiei. Îmi amintesc, în legătură cu acest frate al mamei, o gafă enormă pe care am făcut-o pe la vârsta de vreo unsprezece–doisprezece ani. Privindu-i fotografia, i-am spus mamei: Ia uite ce mutră de prostănac!... Cum e şi firesc, mama s-a supărat foc, mai ales că nu erau rare cazurile când făceam asemenea gafe. Dar şi eu m-am supărat, revoltat de faptul că, supărându-se, mama făcuse, după părerea mea, o alegere între mine şi fratele ei, optând pentru acesta din urmă, când, în egoismul meu nemăsurat, eu ar fi trebuit să ocup primul loc din viaţa ei şi nimeni altcineva să nu mai conteze. Minte de copil nătâng şi răsfăţat. Îmi este şi astăzi ruşine de mitocănia mea de atunci, dar cui să-i mai cer iertare?
Adolescentă fiind, mama a absolvit o şcoală profesională de arte şi desen de la Chişinău. Cel puţin aşa a pretins ea. Mai târziu n-am putut să verific că ar fi avut vreo aplecare spre desen; adică n-am văzut niciodată ieşind din mâna ei măcar vreo schiţă, oricât de simplă. S-a ocupat în schimb de broderie până la sfârşitul vieţii, iar din tinereţea ei a rămas neterminat un fel de goblen, mărturie a tărăgănării lucrurilor în familie. Era o pânză de formă ovală, de in, cumpărată de la magazin şi având imprimat pe ea un desen: o trandafir, cred, înconjurat de tot felul de motive geometrice. Mama trebuia să acopere acel desen şi de fapt toată suprafaţa pânzei cu cruciuliţe cusute cu fir de mătase, respectând culorile de pe modelul imprimat. N-a făcut altceva decât să înceapă lucrul, l-a neglijat, apoi au venit vremurile de restrişte, când era greu de găsit fir de mătase, iar mai târziu, când a început să se găsească, timpul goblenului trecuse.
Am găsit după moartea ei un carneţel minuscul, cu coperte de muşama, bineînţeles crăpate şi scorojite, în care făcuse o singură însemnare, la vârsta de 14 ani: „Azi m-am plictisit şi am fost să mă plimb cu tramvaiul.” Presupun că era internă la vremea aceea, poate chiar la acea şcoală de arte şi desen. Presupun de asemenea că nu prea avea prietene (de vreme ce se plictisea) şi, dacă e adevărat că nu le avea, asta se explică, poate, prin faptul că nu era de felul ei prea comunicativă; deşi n-aş spune că n-a fost capabilă, de-a lungul vieţii ei, să se apropie de oameni...
Am în faţa ochilor o fotografie veche, de culoare sepia, două doamne şezând pe o bancă, într-un parc, iar între ele, un domn. Una din doamne, cea din dreapta, e mama mea, iar bărbatul din mijloc este tatăl meu. Pe vremea aceea încă nu erau căsătoriţi. Sunt tineri cu toţii, dar nu foarte tineri. Mama (viitoarea mea mamă), poartă o pălărie gen clopot, care îi acoperă toată fruntea, inclusiv sprâncenele nelăsând să i se vadă decât ochii (care au destulă expresivitate); un pardesiu care se poate bănui că este larg, cu revere care îi acoperă umerii, ca două triunghiuri ascuţite care coboară, unindu-se, până aproape de talie — asta se pare că era moda. Viitoarea mea mamă este încălţată cu pantofi de culoare deschisă, cu vârful ascuţit şi cu o baretă chic peste laba piciorului. Ţine picioarele încrucişate gleznă peste gleznă, iar sub braţul stâng strânge o mică poşetă de culoare neagră... Cealaltă doamnă, din stânga, poartă o îmbrăcăminte foarte asemănătoare, doar că pălăria ei este gen turban. Ambele doamne au feţele destinse, în timp ce viitorul meu tată, contrar felului său de a fi, aşa cum l-am cunoscut o viaţă, este încruntat şi oarecum încordat. Başca că seamănă cu Charlie Chaplin. Dar asta nu mă prea preocupă.
Dacă întorci fotografia, pe verso poţi vedea scris de mână cu creionul: Chişinău, 1928, a doua zi de Paşte — probabil un Paşte timpuriu şi rece judecând după copacii încă neînfrunziţi din fundal.
Aş putea spune: este fotografia mea întemeietoare. Dar nu-i chiar aşa, pentru că soarta mea nu era hotărâtă la ora aceea, în sensul că tata nu pare a arăta vreun interes doamnei din stânga sa, adică viitoarei mele mame. Poate că încă nici nu se hotărâse căreia din ele să-i facă curte — se mai întâmplă. *** * Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu