Din foaier, Emanoil se uită la becurile roşii de deasupra uşilor ce dădeau în sală, care încă nu se aprinseseră. În acea atmosferă destinsă de sporovăială veselă, nimeni nu părea grăbit să intre, în afară de Viviana care, ca de obicei, se arăta nerăbdătoare să citească programul şi să se acomodeze cu sala umbroasă în aşteptare. Multe programe aveau prostul obicei să divulge toată acţiunea sau, mă rog, o bună parte din ea, stricând astfel tot farmecul noutăţii. Dar uite că se găseau destui care nu se sinchiseau de privarea de noutate şi savurau nu neapărat intriga, cât mai ales replicile picante, chiar dacă le erau, să zicem, cunoscute în linii mari, şi urmăreau totodată să vadă cum reacţionează publicul, cum se descurcă actorii, dacă se plasează bine pe scenă, dacă îşi spun replicile cu spatele la public şi dacă în asemenea situaţii ridică suficient vocea pentru ca nimeni, indiferent de colţul de sală unde şade, să nu piardă nimic. Viviana, bunăoară, asta făcea în timpul spectacolului, urmărea cu interes subtilităţile regizorale şi actoriceşti. Şi nimeni n-ar fi putut să spună că nu se bucura de spectacol. Mă rog, fiecare în modul său.
Lui Emanoil, cât încă se mai aflau în foaier, îi căzură ochii pe planul de evacuare în caz de incendiu, afişat pe un panou, la vedere, şi se gândi ca în sală, îndată ce va scădea lumina, să fie atent dacă se aprindeau luminile de siguranţă pentru evacuare.
Pe pereţii foaierului era deschisă, de ceva timp deja, o expoziţie de acuarelă, de care însă, practic, nimeni nu se arăta interesat, dar care înrâurea cumva, desigur în bine, starea de spirit a spectatorilor. Ceea ce făceau era să se lase absorbiţi de conversaţii, după toate aparenţele plăcute. Emanoil cercetă cu o curiozitate difuză feţele câtorva dintre ei: afişau, cei mai mulţi, o mulţumire intelectuală, trădând subiecte de discuţie desprinse de grijile vieţii cotidiene. Precis că erau sănătoşi şi, în plus, nici nu se simţeau ameninţaţi, nici chiar în viitorul ceva mai îndepărtat. Ameninţaţi de boli, de tahicardii, de aritmii şi cu atât mai puţin de vreun atac de cord — nu, nici vorbă de aşa ceva. Nimic din toate astea nu-i privea. În programul lor de a doua zi sau de săptămâna viitoare nu intra nicio vizită la doctor, nicio electrocardiogramă, nici măcar o banală măsurătoare de tensiune arterială. Acestea erau gândurile care îi veniră în minte lui Emanoil.
— Rândul şaptesprezece, îi reaminti Viviana cu ochii pe bilet. Nu intrăm?
Ba da, cum să nu. Intrară. De cum se deschise uşa, ochii lui Emanoil se opriră pe capătul dinspre scenă al balustradei balconului, un fel de sinusoidă armonioasă, simplă, fără niciun brâu, fără niciun relief, probabil proaspăt zugrăvită, dincolo de care deja se instalaseră vreo doi spectatori. Şedeau cuminţi, aşteptând să înceapă spectacolul, şi aveau la îndemână balustrada pentru a-şi rezema cotul. Balustrada aceea trebuie că îndemna la o atitudine nepăsătoare faţă de spectacol. „Compătimind dureri fictive, spectatorul socoteşte a răspunde îndatoririlor sale de om, fără a depune preţul vreunui efort.” Acestea erau cuvintele de care îşi aminti Emanoil privindu-i pe cei câţiva spectatori de la balcon. Şi nu numai pe ei; cei de la parter păreau să se supună aceluiaşi principiu al implicării emoţionale minime. Programele însă, fără nicio excepţie, elogiau nu numai spectacolul din seara în cauză ci, bineînţeles, deopotrivă, arta teatrală în general. Dacă era să le dai crezare, teatrul se ridica deasupra tuturor artelor, muzica y compris.
Cum altfel?
Rândul al şaptesprezecelea era încă aproape gol. Ca să ajungă la locurile lor, care erau chiar la mijloc, Viviana şi Emanoil nu fură nevoiţi să deranjeze decât doi sau trei spectatori deja aşezaţi, şi cărora nu le fu deloc greu să se ridice şi să le facă loc. Bineînţeles că erau şi ei tineri, la fel ca majoritatea celor deja instalaţi pe alte rânduri, ca şi a celor pe care îi lăsaseră în foaier. Cei mai vârstnici de fapt nici nu erau vârstnici în adevăratul înţeles al cuvântului. Îi tratau pe cei tineri de la egal la egal şi, la rândul lor, erau trataţi de cei mai tineri fără acea deferenţă scorţoasă care se vădea în afara teatrului — asta se putea vedea dintr-o ochire.
Abia aşezat, Emanoil se uită deasupra uşilor, la plăcuţele luminoase pe care stătea scris cu roşu EXIT. Draperiile încadrau uşile ca nişte baldachine, aruncând umbră peste locurile cu plăcuţe luminoase, astfel că luminozitatea acestora apărea accentuată. Evident, acel EXIT sugera nu numai panica ce se putea isca în situaţii de urgenţă, ci şi ieşirea în afara sălii, salvarea.
Iată că veneau şi alţii pe acelaşi rând al şaptesprezecelea să-şi ocupe locurile. Se strecurau anevoie, încovoiaţi, dar voioşi, prin spaţiul destul de îngust, lung şi curbat, şi îşi cereau scuze peste scuze. Cei deranjaţi mai înainte se ridicau din nou fără niciun fel de mofturi. Viviana se aplecă la urechea lui Emanoil:
— Ce bine că suntem exact la mijloc, îi şopti ea cu mulţumire în glas.
Emanoil nu-i răspunse.
Piesa atrăgea publicul. Rândul se umplu până la ultimul loc. Nici pe rândurile din faţă nu se mai vedeau locuri neocupate. Emanoil încerca să desluşească mişcări îndărătul cortinei, prevestind eventual începerea spectacolului, apoi, fiindcă acolo nu observă nimic, îşi mută privirea la feţele spectatorilor de pe rândul său, pe care le vedea din profil. Scena încă nu le capta atenţia, era pentru ei o simplă abstracţiune. Încă. Remarcă mici poli de interes pe toată întinderea parterului, peste rânduri, mai aproape şi mai departe: capete întoarse afabil, fiecare către însoţitorul său, în conversaţie cu voce coborâtă, lipsită de pasiune sau de afectare. Persistau până în ultima clipă, acei mici poli de interes. Privirea lui Emanoil se întoarse dinspre dreapta sa către stânga, unde, în prim-plan, zăbovi chiar pe chipul Vivianei, pentru care, în chip cât se poate de previzibil, scena urma să aprindă din clipă în clipă interesul ei viu. Iar de cealaltă parte a ei, alţi spectatori schimbau ultimele cuvinte cu o uşoară precipitare, lăsate neterminate, sotto voce.
„Depărtarea de lumea imaginată pe scenă îl face pe spectator să se simtă liber, detaşat, îi permite să resimtă o emoţie pasageră care nu-l costă nicio osteneală morală.”
Existau, aici, o mie de motive de compasiune, căci în piesă apărea un personaj bolnav care, poate nu atât el, cât mai ales familia sa, aştepta sosirea unui doctor, care întârzia. Doctorul Rosenkrantz. Emanoil nici nu înţelese prea bine care anume era suferinţa personajului. Dar, indiferent de natura ei, suferinţa se făcea simţită, plutea în aer. Şi deşi unele detalii ale decorului, cele din fundal, atât cât le putea desluşi, îl dădeau o senzaţie de nelinişte, renunţă totuşi să-şi pună ochelarii de distanţă. Ca şi altă dată, simţindu-se vizat de absenţa oricărei osteneli morale, gândul îi zbură la pericolele care îl înconjurau şi cărora el, şi nu vreun personaj închipuit, le putea cădea victimă în orice moment. Cei de pe rândul al şaptesprezecelea, văzuţi, ca şi mai înainte din profil, stăteau cu privirea aţintită la scenă, absorbiţi de piesa în care doctorul întârzia să sosească. Cu toţii îşi închiseseră telefoanele mobile înainte de ultimul gong — Emanoil chiar îi văzuse pe unii din ei făcând asta —, şi el însuşi şi-l închisese pe-al său. Acum, gata, orice comunicare cu exteriorul era tăiată.
— Nu înţeleg! — striga un personaj feminin, cu o voce piţigăiată şi indignată — cât îi trebuie doctorului ăla Rosenkrantz să ajungă cu şareta până aici la noi?
— Nu uita c-au fost ploi în ultima vreme, i se răspundea de către un personaj masculin, tipul rezonabil, care are întotdeauna dreptate. Drumul trebuie că-i desfundat. Ba chiar mă tem să nu se fi răsturnat în şanţ.
— Sper ca măcar calul să fie mai inteligent decât el.
Dar cât te puteai încrede în inteligenţa cailor?
Emanoil îşi întoarse din nou privirea spre dreapta. Erau pe puţin douăzeci de spectatori până la marginea rândului, captivaţi de intriga piesei. Cum ar fi fost să-i deranjeze acum, că spectacolul începuse deja de o bucată de vreme? O emoţie vie, stârnită din senin, îi acceleră paroxistic ritmul inimii. Se şi văzu încercând să-şi facă loc în mare grabă printre spectatorii aşezaţi, cerându-şi scuze şi invocând un caz de urgenţă. Desigur, aveau să înţeleagă cu toţii că nu deranjezi atâta lume decât pentru o nevoie stringentă. Respiraţia i se înteţise. Iată, se sufoca. Următoarea fază era să-şi piardă cunoştinţa. Şi încă nu făcuse niciun gest de salvare, nici spre Viviana nu se întorsese, să-i spună că nu credea că rezistă mai mult de câteva secunde. Poate că deja era prea târziu.
— În sfârşit, domnule doctor Rosenkrantz! exclamă bucuros personajul feminin, cel cu vocea piţigăiată.
— Trebuie să recunoşti, i se adresă personajul masculin în replică, cel care avea totdeauna dreptate, doctorul Rosenkrantz are o mare calitate, niciodată nu soseşte prea târziu!
Ambele personaje exprimau o vădită uşurare.
Emanoil îl zări pe scenă pe doctorul Rosenkrantz. Slujnica tocmai îi lua din mână pălăria şi bastonul, făcea o mică reverenţă şi dispărea din scenă. Ca toţi doctorii, Rosenkrantz avea o gentuţă, purta favoriţi şi o mustaţă à la Franz Josef şi prin ochii râzători răspândea în jur o aureolă de încredere.
Emanoil, care tocmai dăduse să se aplece către spectatorul aşezat în dreapta sa şi să-l roage să-i facă loc să iasă, simţi deodată, cu bucurie, cum inima i se domoleşte în piept. Şi respiraţia înteţită reveni la normal.
Gata, nu mai avea niciun motiv să iasă în mare grabă din sală.
*** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
