Am cosit iarba de câteva ori dar a crescut la loc, ajutată de ploi, cu o vitalitate incredibilă. O mâţă a trecut prin curte şi m-a privit neîncrezătoare. N-am ştiut nici măcar dacă era o ea sau un el. Iar dacă am făcut spre pisică un gest amical, l-a interpretat în felul ei, n-a mai ţinut cont de nimic şi a tulit-o fără să se uite în urmă. S-a oprit în vârful parului şi acolo, da, acolo s-a oprit şi m-a privit curioasă. Dar şi cu o parte din neîncrederea de dinainte. Deocamdată rămâne de sex incert: ea, pisica — substantiv de genul feminin. Mai multe nu ştiu. Poate mai trece pe la mine... Vecinul meu mi-a făcut semn să vin la gard şi mi-a spus aşa: Individul de la care aţi cumpărat proprietatea a fost un om, cum să spun... Mie nu-mi place să mă pronunţ în privinţa oamenilor. Dar ăsta prea era hrăpăreţ. Uitaţi-vă la gardul ăsta. Vedeţi cum a pus ulucile? În partea mea! Bulumacii sunt puşi bine, exact pe graniţă. Că d-aia nici n-am făcut scandal. Dar ulucile le-a pus pe partea mea! Credeţi c-am fost de acord? Nu. Dar cu el nu te puteai înţelege. Cel mai deştept dintre doi cedează, nu? Aşa se spune. Şi-i adevărat. În fond, mi-am zis, câţi centimetri a ciupit de la mine? Păi, cât să zic? Vreo cinci? Ducă-se! Ce contează cinci centimetri? Da, dar vezi că sunt patruzeci şi trei de metri de gard! Ia înmulţeşte dumneata cinci centimetri cu patruzeci şi trei de metri şi o să vezi că se-adună!... Pisica a dispărut din vârful parului. Croncănind cu glas dogit dar sonor, o cioară a trecut în zbor peste curte, la joasă înălţime, s-a înălţat peste gard cu o lunecare ascendentă impetuoasă şi a poposit într-un pom din curtea învecinată. Creanga s-a legănat, elastică. De-acolo de pe creangă cioara, menţinându-şi echilibrul cu abilitate, s-a uitat la mine chiorâş.
Iarba creştea văzând cu ochii. Se împăca bine cu păpădia, cu cicoarea care ar fi vrut să se înalţe dar o împiedica periodic lama de oţel a maşinii mele de cosit, şi mai ales cu trifoiul, care totdeauna rămânea modest în fragilitatea sa, mai puţin florile, care prindeau viaţă şi se avântau în sus după orice ploicică. Pomişorii sădiţi de curând jubilau cu reţinere, nerecunoscători pentru tratamentele la care erau supuşi periodic, menite să-i scape de purici verzi şi de putregaiuri... Pisica s-a întors — de fapt era altă pisică — şi a început să-şi exerseze vocaţia de vânător alergând în salturi după un fluture alb. Fluturele, bineînţeles, nu s-a lăsat prins. Bărzăunul probabil că avea o armă de care pisica avea cunoştinţă şi de care se temea, aşa că a fost lăsat în pace să bâzâie florile rând pe rând... Un scatiu a poposit neliniştit în vârful unei uluci din gardul cel fraudulos sau imoral deplasat cu cinci centimetri. A scuturat nervos din cap, sigur fiind că acolo pisica nu-l putea ajunge; dar n-ar fi trebuit să fie... Albine se lăsau îmbătate de mirosul levănţicii, viespi veneau la apă. Greieri, cosaşi, buburuze îşi vedeau toate de lumea lor. Eu nu existam pentru ele.
Vântul venit din lumea largă unduia firele de iarbă de pe terenul meu. La sfârşitul lunii mai micile paraşute de păpădie zburaseră împreună cu el tot în lumea largă.
Atâta pierdere de vreme cu cadastrul şi cu întabularea, şi bani cheltuiţi, şi nervi; şi declaraţiile notariale... Era pentru prima oară când aveam în proprietate un teren. Dar oare cui îi aparţinea terenul cu adevărat? Mie? *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
