În clasa întâi, la serbarea de încheiere a anului, mi s-a decernat premiul întâi, alături de alţi câţiva colegi — neaşteptat de mulţi pentru un premiu întâi. În sala cea mare se formase un careu foarte ceremonios de elevi emoţionaţi, cu mămicile pe undeva prin spate, deschis către masa la care şedeau învăţătoarele împreună cu directorul, având drept fundal lumina difuză ce venea de la intrarea principală, cu geamuri mate, încuiată şi niciodată folosită, nici chiar de profesori. Pe masă aşteptau, înşirate în ordine, cărţile legate cu panglică, diplomele şi coroniţele. N-am fost strigat primul să ies în faţa careului, dar nici n-am simţit că mi s-ar fi cuvenit.
La auzul numelui meu am păşit ca în transă pe o cărare incertă de lumină, înconjurată de zidurile întunecate şi fremătătoare ale elevilor, şi m-am oprit lângă masă, unde doamna Botez — pe care am recunoscut-o prin ceaţa solemnităţii — mi-a aşezat pe cap o coroniţă de trandafiri roz şi mi-a înmânat un pachet de trei cărticele dintre cele legate cu panglică. Atenţia îi era împărţită între atâtea şi atâţia, şi am înţeles-o perfect că mie n-avea niciun motiv să-mi acorde mai multă atenţie decât altora. N-a fost ca în ziua când le-a arătat tuturor, plimbându-se printre rândurile de bănci, tăbliţa de gresie cu floricelele mele desenate cu cretă colorată — a fost mai mult decât în acea zi.
Drumul până acasă l-am străbătut alături de mama, cu coroniţa pe cap în văzul tuturor. Toţi, dar absolut toţi trecătorii, ştiau că eu sunt elevul cutare, proaspăt promovat în clasa a doua şi mi s-a decernat premiul întâi.
Ajuns acasă, în curte, am observat numaidecât tufa de trandafiri căţărători, de culoare roz, de pe zidul casei familiei Hoepfner, şi m-am întrebat cum de erau aceiaşi trandafiri din coroniţă mea. Mama mi-a zâmbit complice şi a tăcut mâlc. Atunci mi-am amintit de volumele mult mai groase şi mai mari căpătate de unii din colegii mei şi mi-am explicat de ce cărticelele mele erau atât de subţiri şi de sărăcăcioase. Dar nu conta.
Una din cărticele o mai păstrez şi azi. Promisiunea lui Radu. Era povestea, ilustrată stângaci, a unui student la conservator, pe nume Radu, şi a unui bătrân cerşetor scripcar, petrecută în Bucureştiul sfârşitului de secol al nouăsprezecelea. Cerşetorul scripcar se opreşte într-o seară să cânte la fereastra camerei unde Radu împreună cu trei colegi de-ai săi exersau într-un cuartet de coarde şi flaut. După ce îi aruncă pe fereastră o monedă, Radu îi face cerşetorului o promisiune care m-a lăsat cu gura căscată: o casă în dar peste exact un an. Promisiunea stârneşte protestele tovarăşilor săi: de unde să facă rost de atâţia bani, ei care sunt studenţi săraci din familii la rândul lor nevoiaşe? Şi pentru ce? Ca să-i dăruiască unui cerşetor o casă! Unde s-a mai pomenit una ca asta? Nu putea fi decât o glumă nechibzuită. Radu însă ia promisiunea în serios. Timp de un an colindă ţara, cântă pe străzi, prin pieţe, pe la restaurante şi până la urmă întâlneşte un distins domn bogat şi de rang înalt, căruia povestea lui Radu îi stârneşte interesul până într-atât încât îi dăruieşte el suma necesară. Astfel că exact peste un an Radu se întâlneşte cu cerşetorul şi, cu bucurie în suflet, îl instalează în casa tocmai cumpărată pentru el, undeva pe la marginea Bucureştiului. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
