Ifrim stătea în capul scării monumentale de la intrarea principală și se uita fără vreun interes special la cortul militar din imediata vecinătate a sălii. Cum ar fi zis chiar el cu puțin timp în urmă, pe când mai era încă administratorul sălii: ardea gazul. Nici în cort nu se vedea vreo activitate, doar plantonul de la intrare, care stătea în poziție de repaus și, ce să facă și el, păzea.
— Veneau mai mulți sportivi la sală, îi spuse lui Laurian. Nu numai sportivi, dar și elevi și cadre militare. Și parcă era și mai multă disciplină. Dar rămâne între noi, Laurian, da? Își miji ochii, privindu-l pe Laurian cu atenție: — Ce, te miri că-ți spun pe numele adevărat? Păi de ce să-ți inventez alt nume, bre, dacă în acte figurezi ca Laurian? Pe mine nu mă interesează ce fel de nume e și de unde vine! Scrie în acte că te cheamă cutare? Înseamnă că asta e, și Cutare îți zic.
De-a lungul peretelui de sticlă, în cadrul larg al ușii, trecu îngrijitoarea Gherghița, cu nelipsita-i găleată și cu bățul în formă de T.
— Ce zici de ea? se întoarse fostul administrator spre Laurian. Nu mă mai vede. — Hei, Gherghițo! o strigă. Îngrijitoarea se făcu nevăzută fără a da vreun semn că a observat prin jur ceva vrednic de atenție.
— Foarte bine! spuse cu ciudă fostul administrator. Să se spele pe cap cu Vasile al ei! Să vedem cine a fost mai bun! Cantina era organizată pe vremea mea. Zbârnâia! Mâncarea era gustoasă și hrănitoare! Făcută fără economii! Nici Armata nu avea a se plânge, cu toate că, strict vorbind, nu era obligația noastră să-i servim. Dar, după cum ți-am mai spus, ce ne-am face noi fără Armată? Acuma, să vedem ce urmează. Să vedem cum o să meargă treburile. De când l-au pus pe el șef în locul meu, nici n-au venit marii mahări. I-a mai văzut cineva în tribună? Tu i-ai mai văzut, Laurian?
— Eu? Nu, nu i-am mai văzut nici eu.
Ifrim, fostul administrator îi cercetă fața cu o anume curiozitate șireată:
— Deși, dacă mă gândesc bine, poate că ție ți-ar fi prins bine să mai treacă pe-aicea, nu? Mahării, la ei mă refer. Să nu zici că nu! Știm noi cine te caută la telefon din când în când!
O mașină de-a Armatei, cu cauciucuri late, trase jos la piciorul scării. Amândoi în văzură pe Vasile, noul administrator, coborând de pe locul de lângă șofer, cu burdihanul lui încins cu centironul și cu diagonala peste umăr și, ca noutate, cu chipiu de ofițer pe cap în locul bonetei de rezervist. Și încă o noutate: în mână avea o servietă nou-nouță. Observă numaidecât că era așteptat în capul scării dar se pregăti să nu le dea nicio atenție celor doi. În timp ce urca treptele deveni clar că nu îl interesa decât, poate, într-o oarecare măsură, Laurian și anume pentru a-i spune, când ajunse lângă el, la același nivel:
— Ei, Timotei, ți-ai făcut bagajul?
— Bagajul?
— Sau te pomenești că n-ai niciun bagaj! Fostul paznic Vasile rânji sarcastic. Te pomenești c-ai rămas așa cum te-am cules eu de pe drumuri! Ei, băiete, cu sau fără bagaj, e timpul să-ți iei tălpășița! Statul nu-ți mai dă locuință pe daiboj! Cât credeai tu că merge? S-au dus vremurile alea! S-a-mpuțit treaba și acolo sus. N-am timp să stau acuma să-ți explic. Da’ cred că pricepi tu: gata cu telefoanele! Să nu te-aștepți să te mai cheme cineva la telefon. Gata! S-a terminat și distracția asta! Dădu să plece, dar își aminti că încă n-a spus tot ce avea de spus: — Dacă cineva mai are vreo treabă cu mine, să-și aducă aminte de numele meu de familie. Necșulică! Gata cu Vasile! Aruncă o foarte scurtă privire severă, dintr-o parte, spre fostul administrator Ifrim și își văzu de drum.
Doar când să treacă prin cadrul ușii se mai opri o clipă pentru a se întoarce pentru ultima oară spre Laurian:
— Mâine dimineață camera să fie liberă! Ne-am înțeles?
— Schimbări mari acolo sus, din câte am înțeles, trase Ifrim concluzia după ce noul administrator Necșulică dispăru în umbra holului. Asta explică multe. Devenise dintr-odată mult mai popular: — Ce zici de el? Ce-o fi ducând în geanta aia?
Santinela de la intrarea în cortul militar făcu, rigid, un pas lateral și luă imediat poziție de drepți pentru a-i da onorul comandantului care tocmai ieșea din cort. Comandantul avea aerul că își petrecuse multă vreme înăuntru, iar acum trebuia să se obișnuiască cu lumina de afară și să se asigure că ploaia nu stă să înceapă. Pe stradă, doi trecători părură a fi luați prin surprindere de un zgomot care venea din urmă, din josul străzii: se auzea tropăitul cadențat al unui pluton de soldați ce se apropiau în pas alergător. Pentru comandant, în fața cortului, zgomotul nu păru a fi o surpriză: se aștepta la asemenea mișcări, dacă nu la și mai rău. O mașină militară opri vijelios la trotuar și rămase acolo așteptând ca plutonul de soldați să treacă prin dreptul ei. O altă mașină militară se deplasa în urma plutonului cu viteză redusă, însoțindu-l.
Cu o strângere de inimă așteptă Laurian răspunsul Laurei după ce lăsă fisa să cadă în telefonul public.
— Alo! îi răspunse în cele din urmă o voce de femeie, un pic tremurătoare, voalată de vârstă. Laurian se gândi la Babușka.
— Babușka? întrebă.
— Ce „Babușka”! Bați câmpii! Cu cine dorești?
Vocea devenise brusc iritată.
— Cu Laura, dacă se poate, vă rog.
— Cine întreabă?
Laurian ezită. Drept cine să se recomande? Spuse:
— O cunoștință.
De la capătul celălalt al firului se propagă spre urechea lui o vorbă veninoasă venind de la presupusa Babușka:
— O cunoștință! Vocea deveni și mai metalică: — Laura nu mai stă aicea!
Laurian nu mai avu nimic de întrebat. Agăță receptorul în furcă. Apăsarea din suflet nu îl slăbea.
Vânzătorii ambulanți dispăruseră de mult de pe străzi. Locul lor îl luaseră chioșcurile, cu vitrinele burdușite de ziare și de reviste, din cauza cărora nu o puteai vedea pe vânzătoare decât dacă te aplecai spre ferestruica pe unde dădeai banii și primeai ziarul. Ca de obicei, n-avea niciun ban, dar i-ar fi făcut plăcere să-i vadă pe chioșcari îmbiindu-i pe trecători. De fapt însă, puțin le păsa dacă vând ceva sau nu. Trecu un autobuz plin cu pasageri tineri ițindu-și mutrele posomorâte pe la ochiurile de geam spălate în pripă. Era clar că se află într-o acțiune militară. Laurian își aminti, fără să știe de ce, de războiul trecut, când se presupunea că tinerii soldați plecaseră la război animați de entuziasm. Gările cică ar fi fost animate de chiotele lor de veselie. Obrăznicia vânzătorului de ziare adolescent, care se agățase de el și de Laura la restaurant cerându-i Laurei topazul de la gât, nu-l mai enervă, acum, după atâția ani. Costumul primit în dar de la Laura arăta încă bine, iar paltonul, căpătat și el, îl aruncase peste umăr, dar valijoara rămăsese tot cea veche și ponosită.
Intră în curtea unde locuiau de ceva vreme Flavius și Amelia. Dacă mai locuiau. Lângă o grămadă de lemne de foc aruncate la întâmplare unele peste altele la peretele unei case prăpădite, doi bărbați între două vârste, nebărbieriți de zile, ședeau față în față pe două taburete și jucau table, aplecați peste o cutie de șah deschisă, așezată între ei pe un buștean pus în picioare. Erau îmbrăcați în salopete slinoase și fumau înconjurați de o puzderie de chiștoace aruncate împrejur. Zarurile zornăiau de zor într-un firicel de sunet care se insinua pe sub tumultul grav al orașului.
— Ia stai așa, moșulică. Unul din jucători se opri înainte de a arunca zarurile și se întoarse spre Laurian cu chiștocul lipit de buză într-un colț al gurii: — Mata pe cine cauți?
Laurian așteptă să se îndepărteze mai întâi sirena ambulanței care tocmai trecea prin dreptul porții.
— Dacă am reținut bine, soră-mea Amelia și frate-meu Flavius stau la adresa asta.
— Ai reținut bine, dar Amelia s-a mutat.
Bărbatul lansă zarurile din pumn.
— Și Flaviu?
Jucătorul mută energic pe tăblie niște puluri.
— E pe-acolo pe undeva.
Deja nu-i mai dădea vizitatorului nicio atenție.
— Prima ușă? insistă Laurian.
— A treia.
Un câine se porni să latre cu furie, smucindu-se în lanț. Uși și ferestre se înșirau pe dreapta până departe în acea curte, care semăna cu o stradă. Pe partea stângă se înșirau privatele ca niște gherete de pază mizerabile, la marginea curții, la o palmă de gardul curții alăturate. O altă grămadă de lemne, de astă dată stivuite, se ridica lângă ușa a treia. Laurian zâmbi în sinea sa la gândul că frate-său, iată, e un tip ordonat. La marginea aleii, în stânga, era o cișmea, cu o săpunieră improvizată, de sârmă, atașată de țeavă și în jur pământ fără iarbă, albit de apă cu săpun aruncată din lighean.
Probabil că stătea deja de ceva vreme în dreptul ușii cu geamlâc și fusese văzut dinăuntru, că iată, Flavius ieși în prag plin de avânt, cu brațele ridicate:
— Laurian! Ce-i cu tine, frate? Ești bine? S-a-ntâmplat ceva? Îl împinse ușurel în casă și totodată îi atrase atenția: — Vezi, că nu sunt singur! Dincolo de godinul din mijlocul camerei, în patul nefăcut, o femeie doar în furou, acoperită cu un cearșaf nu tocmai curat până la mijloc, șezând rezemată de tăblia patului, îi zâmbi privindu-l insistent drept în ochi în timp ce își îndrepta o bretea pe umăr. Între degete îi fumega o țigară abia aprinsă. — Ea e Anda, o prezentă degajat Flavius, o colegă de la fabrica de urcioare care nu merg de multe ori la apă! Și spunând asta, se porni să râdă cu poftă.
— Deocamdată suntem în concediu! preciză el bine-dispus.
— Fără plată! completă ea ridicând un deget și o apucă și pe ea râsul.
— Am aflat că Amelia s-a mutat de-aici, spuse Laurian.
— Așa? Deci ai și aflat? De la cine, de la tablagiii de-afară? Păi da, Amelia, ce să zic, s-a dus să stea la un tip. La mai bine, poți să fii sigur!
— Să vedem cât ține de data asta, strecură Anda.
— Ei, se ocupă de analize, glumi Flavius. Ea și c-un doctor de la laborator. S-ar putea să le iasă bine analizele! Amelia, cum o știi, se pricepe la analize! Ea și cu babacu’ lu’ Laura ta. Unul se pricepe la analize economice, altul la analize medicale! Apropo, Laura ce mai face? Am citit c-ar fi fost niscaiva cutremure pe-acolo pe sus. Astea vin când nici nu te-aștepți. Nimenea nu știe când, nimenea nu știe de ce.
— Laura a plecat de-acasă, răspunse Laurian. N-am idee unde s-a dus.
— Așa? Și de-aia ai plecat cu valijoara? Și cu paltonul, acuma în toiul verii?
— Flavius, m-au dat afară din sala de gimnastică. N-am avut unde să altundeva să mă duc.
Flavius rămase pe gânduri, privind undeva într-o margine de dușumea.
— Asta-i nasol, frate. Orașul e-n stare de asediu.
— Pe bune? sări în sus Anda.
— Nu-i în stare de asediu, da’ nici mult nu mai are.
— Noi oricum suntem aicea-n stare de asediu! Glumi ea mucalită.
— Ar fi un locșor în camera cealaltă, reluă Flavius, acuma c-a plecat Amelia. Partea proastă e că Anda nu poa’ s-o facă pe tăcute.
— Ce nu pot să fac? tresări fata. Și când își dădu seama ce-a vrut el să spună, o apucă o furie veselă și aruncă cu perna în Flavius: — Ah, nenorocitule! Da’ tu po’ s-o faci? Hai spune, po’ s-o faci pe tăcute?
— E-n regulă, încheie Flavius. O zi-două merge, frate. Dar nu mai mult, sper că ne-nțelegi.
De la godin se înălța un burlan de tinichea, care făcea un cot și dispărea într-o gaură din perete, unde se vedea că fusese pe vremuri o sobă de teracotă. Pe partea orizontală a burlanului erau atârnați la uscat ciorapi bărbătești și chiloți de damă.
duminică, 18 aprilie 2021
Laurian și Laura (25)
duminică, 11 aprilie 2021
Laurian și Laura (24)
Maică-sa părea interesată de ce se vede pe ferestruica lui de la subsol dar în același timp era cumva absentă. Un pic apatică? Nu, apatie parcă nu era totuși. Mai degrabă un pic de amânare.
— Văd că după ce-au pus casele la pământ, au lăsat totul baltă, n-au mai făcut nimica. Munți de moloz, dezgustător! De ce a fost așa mare zor, dacă după atâta timp n-au început nicio lucrare? Mă-ntreb ce s-o fi întâmplat cu oamenii care locuiau acolo. De Margareta mai știi ceva?
— Nu. Din păcate nicio veste, mamă. Dispărută.
— Biata de ea. Era dispusă să-ți ofere găzduire în casa ei șubredă, ți-aduci aminte? Dacă acceptai, poate că acuma erai dispărut și tu, Doamne ferește. Trebuie să fim prudenți, dragule. Deși văd că unora prudența nu le-a fost de niciun folos. Tedi, de pildă. Tedi a fost cât se poate de prudent. Și la ce i-a folosit?
Maică-sa plecă de la fereastră și se așeză îngândurată pe marginea patului, cu mâinile împreunate între genunchi, într-o cută a rochiei.
— Mi-am tot amintit, spuse Laurian, mai ales acum câțiva ani, înainte de... mă rog, înainte de întâmplările din Vest — mi-am tot amintit de călătoria noastră cu birja la țară, acum mulți ani, unde se presupunea că nu ne ajunge din urmă urgia războiului.
Maică-sa ridică capul din pământ, oarecum înviorată:
— Da, dragule, mi-aduc și eu aminte, sigur că da, cum aș fi putut să uit? Birja pe care a închiriat-o bietul Tedi, doar pentru noi, fiindcă el trebuia să se ducă la slujbă. Flavius și Amelia încă nu veniseră pe lume, așa că tu erai în centrul universului, ca să zic așa.
— Zău? Cum adică?
— Ei, simțeam cu toții, nu numai eu, imboldul să te cocoloșim! De pildă, în ziua de care vorbești te-am lăsat pe bancheta din fundul birjei, sub burduf. Aerul era curat, tare, și pe tine te-a luat cu somn. Așa că te-am lăsat să dormi tot drumul, legănat de birjă, până am ajuns la locuința noastră provizorie.
Laurian tresări surprins:
— Stai puțin! În mintea mea a rămas cu totul altceva! Cum adică, nu m-ai urcat pe capră, lângă birjar?
— Laurian, cum îți închipui tu te-aș fi lăsat pe un loc atât de periculos! Pe capră n-aveai de ce să te ții. Cu hârtoapele alea, peste care treceam, oricând te puteai dezechilibra. Doamne ferește, puteai să cazi și să-ți rupi gâtul!
Laurian nu înceta să se minuneze:
— Vrei să spui că nici tu nu te-ai urcat pe capră, lângă birjar? Așa feste să-mi joace oare memoria? Ești sigură că îți amintești bine?
— Eu, pe capră? Ei, nu, dragule, niciodată de când mă știu n-am fost amatoare de senzații tari! Și apoi, cum crezi tu că mi-ar fi stat: o doamnă din lumea bună, pe capră alături de-un birjar! Chiar dacă drumul era pustiu.
— Ca să vezi! Atunci, de unde toate amănuntele care mi-au rămas mie în minte? Mă văd și-acuma șezând pe capră, între birjar și tine. Văd hățurile trecând peste spinările cailor, crupele lor, mușchii de la pulpe încordându-se... Chiar îi povesteam Laurei despre toate astea, cu ani în urmă, când am luat masa pentru ultima oară, împreună, la un restaurant. Știi, înainte de acea nefericită călătorie spre Vest.
Auzindu-l vorbind, maică-sa își stăpâni o tresărire și rămase cu o anume încordare în privirea ațintită undeva în gol.
— Laura...
Apoi deodată se hotărî să treacă peste orice reținere:
— Am să-ți spun franc, Laurian dragă. Știu că te vezi cu ea! Să nu mă-ntrebi de unde știu.
Lui Laurian îi luă ceva timp să se dezmeticească.
— Nu prea îmi dau seama cum vezi tu situația, mamă. Ai vrea să duc o viață de schimnic?
— În niciun caz, dragule. Găsește-ți o femeie drăguță, liberă și mai ales potrivită. Nu nevasta comisarului cu ideologia! Ți-am mai atras eu atenția acum vreo câțiva ani, dar n-ai vrut să m-asculți.
— Comisar, ai spus?
— Mă rog, poate că nu comisar îi zice, nu prea mă pricep eu la rangurile lor. Și nici nu mă interesează! Dar de un lucru sunt sigură: e un tip redutabil. Extrem de redutabil! Ar trebui să știi asta și să eviți o situație catastrofală. Îți dai seama ce se-ntâmplă dacă vă prinde? E un tip capabil de orice. Știai că poartă armă?
— Ei, hai să nu exagerăm, mamă.
— Nu exagerez deloc! Știi câți ochi și câte urechi lucrează pentru un comisar ca el, sau, mă rog, cum i-o fi zicând? Eu, în locul tău, n-aș avea încredere în nimeni.
— Doar nu crezi că Laura ar merge până acolo încât să se autodenunțe!
— Ți-am spus cu ani în urmă care-i părerea mea despre această femeie. Dar se pare că tu nu ții cont de nimica.
— Nu-ți vine să-i pronunți nici numele, așa-i?
— Să-ți spun ceva, Laurian dragă. Nu-i de condamnat să fii încrezător. Până la un punct. Să dea Dumnezeu să mă înșel eu. Dar tu nu te-ntrebi care-s planurile Laurei în privința ta?
— Crezi că Laura are anumite planuri?
— Orice femeie are planuri când e vorba de bărbați.
— Zău? Bănuiesc că vorbești din propria ta experiență!
Maică-sa nu îi luă în seamă ironia.
— De ce crezi că ar face o femeie ca Laura — uite, vezi, nu mă sfiesc să-i pronunț numele! — de ce crezi că ar face una ca ea ceea ce face? Nu sunt decât două motive, după părerea mea. Fie bărbatul o neglijează — nu mă interesează din ce motiv, ori că nu mai e în putere, ori că nevastă-sa nu-l mai interesează —, fie, mai degrabă, vrea să-și testeze, o dată în plus, puterea de seducție.
— Mamă, cu asta nici măcar nu ești originală.
— Fiule, spre rușinea mea, n-am urmărit îndeaproape viața ta în ultimul timp, nu știu câtă experiență ai. Dar da, o femeie, mai ales de la o vârstă încolo — dar e valabil chiar și pentru cele tinere — trebuie să se convingă periodic că a rămas seducătoare.
— Excluzi orice fel de sentimente?
— Nu, nu exclud, acceptă ea. Doar că de multe ori interesele influențează sentimentele. Dacă nu cumva le creează!
— Așa crezi tu?
— Tu nu ești convins? Dă-mi voie să te-ntreb, atunci: ce sentimente au fost în joc atunci când s-a măritat cu comisarul ei?
Laurian simți că începe să se înfurie.
— Ai fost aici la mine împreună cu mama ei, cu Elvira. De ce n-ai întrebat-o pe ea?
— N-aveam ce să discut cu Elvira despre asta. Știu foarte bine că ea a încurajat-o. Și din păcate nu-i singura problemă. Mai ai de rezolvat una.
— Da? Care?
— Cea cu angajamentul militar. Să nu te-aștepți ca ăștia să te lase-n pace. Așa că gândește-te bine.
Cu ani în urmă Laurian poate că ar fi întrebat-o: Și cam care ar fi sfatul tău, mamă? Acum nu mai era cazul. Își amintea foarte bine de cartea cartonată, cu desene, de la capul patului, în lumina roșietică a veiozei, în noaptea când fusese acasă la Laura pentru prima oară: Căpșunica și prietenii ei. Trăise un episod legat de cartea aia, ceva între veghe și vis, despre care parcă o și auzea pe maică-sa pronunțându-se dacă i-ar fi povestit: „Depravare curată!” Și totuși Căpșunica era de față de fiecare dată când Laurian și Laura făceau dragoste. Nu era geloasă și nici amatoare de spectacol, pur și simplu trăia odată cu ei, de la mică distanță. Și poate că, mai puțin atrasă de vârtejul erotic, era mai atentă la ce se întâmplă în jur, la zgomotele care veneau din jur. Se desprindea pentru moment de prietenii ei din carte și, alarmată, le atrăgea atenția celor doi care făceau dragoste: Hei, cineva a intrat în hol! Era pasul sigur, de care Laurian și Laura se temuseră chiar și în zilele când ea spunea că e sigură că soțul ei e plecat în misiune. Niciodată nu poți să fii sigur. Și iată că acum se întâmplase. Pasul cunoștea perfect locul pentru că era de fapt casa lui. Era pasul stăpânului. Dintr-un moment într-altul avea să deschidă ușa dintr-o mișcare largă și vijelioasă. Căpșunica se retrase iute, sperioasă, și încremeni la loc pe coperta ei colorată și lucioasă. Își reluă zâmbetul ei de copiliță zvăpăiată, înconjurată de prieteni.
Laurian se trezi brusc. Rămase pe spate așteptând să i se domolească bătăile inimii.
vineri, 2 aprilie 2021
Laurian și Laura (23)
Sportivi ieșeau și sportivi intrau la cantină. Prima sală de mese era plină de soare, iar sportivii purtau treninguri și se simțeau la ei acasă.
— Ia uite la ei, ce spinări drepte au! remarcă Laurian zeflemitor.
El și cu Vartic ședeau la o masă de lângă fereastră și se bucurau de razele soarelui.
— Mi se pare mie, sau suntem ironici?
Vartic îi scruta fața cu o privire interogativă.
— Fericiți cei săraci cu duhul, a lor va fi împărăția cerurilor! continuă Laurian pe același ton.
Vartic se lăsă cu spinarea pe speteaza scaunului.
— De când mă știu mi-am dorit sport, dar din păcate n-am avut ocazia, dragă Laurian.
— Cum așa, Vartic? Ai fost bancher, îți puteai permite multe. Înseamnă că pe vremea aia se poate spune c-ai scăpat ocazia.
— Să știi, dragule, că banca mea a fost una destul de mică. Poate ție ți s-a părut altfel — nu știu exact ce ți s-a părut. Să nu-ți închipui că am avut cine știe ce venituri. Dar asta rămâne între noi. Astăzi tot ce se știe despre mine este c-am fost contabil și nimic mai mult. Trecutul e o piatră de moară care îți atârnă de picioare, nu pot să spun nimic altceva. Dar lasă-l încolo de trecut, hai să privim în viitor! Uite, tinerii ăștia care vin să mănânce la cantină. N-or să cerșească niciodată. Parcă-i și văd crescând viguroși, cum cei din generația mea — și a ta! — n-au sperat niciodată.
O siluetă măruntă și ezitantă se ivi în cadrul ușii de la intrarea în cantină. Era o bătrână îmbrăcată cu un pardesiu pepit care amintea vag de o trecută eleganță. Laurian tresări — o recunoscu pe bătrână: era Matilda. Vartic îi observă mimica feței:
— Ce-i dragule, s-a-ntâmplat ceva?
— Scuză-mă o clipă.
Laurian se grăbi să-i iasă bătrânei în întâmpinare.
— Matilda! Ce surpriză!
Bătrâna ridică spre el ochii mari, neștiind de unde să-l ia. Dar în clipa următoare fața i se lumină:
— Ia uite pe cine-ntâlnesc! Laurian! Ce bine-mi pare să te văd din nou teafăr-sănătos! Cu ce-ai ajuns acasă în seara aia? Pân’ la urmă au pornit tramvaiele? Ascultă la mine, dacă au pornit, nu-ți face mari iluzii, o să se-oprească iarăși. Să nu zici că nu ți-am spus!
— Veniți la masa noastră, Matilda, o invită Laurian. Sunt cu prietenul meu Vartic.
Bătrâna, mică și gârbovită, îl urmă cu pașii ei mărunți și târșiți spre masa de la fereastră. I se oferi imediat un scaun la masă.
— Vartic? se bucură ea în timp ce se așeza când îl auzi pe fostul bancher prezentându-se. Cel cu banca?
Vartic făcu fețe-fețe și aruncă priviri temătoare în toate părțile.
— Doamnă, vă rog din suflet — să nu mai spuneți asta niciodată! E o coincidență de nume! Eu la viața mea n-am fost niciodată mai mult decât un simplu contabil.
— Scuză-mă, tinere, spuse bătrâna, am o slăbiciune pentru coincidențe! Așadar n-ai fost decât un simplu contabil? Așa că fie, cum spui dumneata. Și te-nțeleg foarte bine. În ziua de azi trebuie să luăm seama la trecut. De obicei ne înspăimântă viitorul, dar acuma lucrurile s-au inversat: ne înspăimântă mai mult trecutul. Și totuși viitorul rămâne incert. Uite că vine o zi când te-ntrebi: eu mâine ce mai mănânc? Pentru mine ziua asta a venit ieri. Sper să nu mă dea nimenea afară. Eu pretind foarte puțin. Nu mănânc mai mult decât o păsărică, râse ea cu sfială. Cum s-ar zice, doar ciugulesc câte ceva.
— Vă cedez eu din porția mea, doamnă, se arătă Vartic săritor.
— Ei, nu, protestă Matilda, nu pot să accept așa ceva.
— Tocmai mi-am cumpărat cartelă. Am să încerc să vă cedez un cupon, să vedem dacă se acceptă.
— Văd că sunteți aicea într-o companie de oameni vânjoși, observă bătrânica cercetând în jur. Asta-i foarte bine. Înseamnă că oamenii au încredere în viitor.
— Nu știu dacă ați băgat de seamă unde ați nimerit, Matilda. Vă aflați la cantina sălii de gimnastică.
— Da? se miră ea. Ei, asta explică totul! S-ar zice c-am nimerit bine. Vasăzică aicea nu vin tocilarii clasei! Nu c-aș avea ceva cu ei. Să vă spun ceva, dragilor, ție, Laurian, și dumitale, domnule fost contabil, peste tot unde i-am întâlnit, de-a lungul istoriei mele școlare, ca să zic așa, tocilarii clasei s-au descurcat binișor. Chiar și după școală. Degeaba se zice despre ei că sunt superficiali. Eu n-am fost printre tocilarii clasei și uite c-am ajuns prost.
— Ei, n-ați ajuns prost, doamnă, o contrazise binevoitor Vartic. E doar o pasă proastă prin care treceți, sunt sigur.
— La cei șaptezeci și cinci de ani ai mei nu mai putem vorbi de pase proaste. Deja e lucrarea destinului.
— Am trecut și eu prin asta, continuă Vartic. Am trecut prin momente mult mai grele. Nici nu știu dacă să vă spun ce-am ajuns la un moment dat. Cerșetor, doamnă Matilda, asta am fost. Timp de câțiva ani de zile am fost cerșetor. Și nu-i doar o metaforă. Am întins mâna și mi s-a dat — sau nu mi s-a dat! Am intrat în pământ de rușine nu o dată. Noroc că s-a găsit cineva până la urmă și mi s-a propus un post de gazetar.
— O, gazetar! Mă bucur. E bine ca cineva să scrie în sfârșit despre lucruri așa cum sunt. M-am săturat de minciuni.
Vartic lăsă capul în pământ:
— Ei, doamnă Matilda. Nu știu ce să spun. Mă tem că în privința asta o să mai aveți de așteptat.
O ospătăriță cu fața asudată veni la masa lor, cu o tavă în mână, ținută în jos de-o toartă. Vartic rupse un bon din cartelă și i-l dădu femeii. Ospătărița avea o mână vânjoasă și o față mai degrabă acră.
— Pe mata te cunosc, i se adresă ea lui Laurian pe un ton neprietenos. Știu că ai trecere p-aicea. Om vedea noi cât. Dar dumneaei ce dorește?
Vartic încercă s-o convingă că e o idee foarte bună să-i cedeze invitatei lor un cupon, iar el să renunțe în schimb la o masă, cândva, până la sfârșitul lunii. Ospătărița însă nici nu vru s-audă. Așa că Vartic se duse să aducă o farfurie goală și o lingură în plus.
În așteptare, se încurajară unul pe altul din priviri, zâmbindu-și pe tăcute.
După ce ospătărița le aduse supa de legume, ca să evite orice scandal, Vartic așteptă mai întâi ca femeia să plece și abia apoi se apucă să ia linguri din farfuria sa și să le verse în farfuria Matildei. La rândul său, Laurian adăugă câteva linguri din porția lui.
— Gata, gata! protestă înveselită bătrâna, agitându-și pe dinaintea farfuriei mâinile cu degetele rășchirate, speriată că prea mult din farfuriile celor doi companioni ar putea ajunge, din prea multă mărinimie, într-a ei.
Spuse apoi, în timp ce lua, tacticos, cu mâna un pic tremurândă, cu lingura din supă:
— Să știți, dragilor, că în ultimii ani am învățat să nu-mi plâng de milă. Poate ai să mă-ntrebi, mai ales tu, Laurian dragă, tu care ai același nume cu nepotul meu, vezi, n-am uitat! Poate ai să mă-ntrebi dacă mă bazez pe generozitatea oamenilor. Și am să-ți răspund: nu, nu mă mai bazez. Destul să-mi amintesc de mutra acră a femeii care tocmai v-a adus supa. Și ca ea sunt sute. Mii. Vremurile au scos din oameni acreala adunată de secole.
Vorbea întrerupându-se la fiecare lingură.
— S-ar zice că sunteți totuși optimistă, Matilda, dacă nu vă plângeți de milă. Dar pe de altă parte, tot dumneavoastră ați spus că toate or să se oprească din nou!
— Da! încuviință Matilda oprindu-se pentru mai mult timp din mâncat, binedispusă și ridicând un deget a luare aminte. Dar numai ca să repornească din nou. De la zero! Cândva.
— Cândva?
— Să avem răbdare, dragilor. Au trecut câțiva ani, o să mai treacă alți câțiva. S-avem răbdare. V-o spune un om de șaptezeci și cinci de ani! Iar pentru voi, cum să vă zic, simpla așteptare poate că nici nu-i destul.
Vartic și Laurian se uitară unul la celălalt.
— Mulțumesc din suflet! spuse ea lăsând lingura în farfuria goală. Și îi privi pe cei doi, mutându-și privirea de la unul la celălalt, drept în ochi, cu o licărire de recunoștință.
— Mai așteptați puțin, îi propuse Vartic, să ne aducă și felul doi. Vă mai cedez un pic din porția mea, tot nu mi-e mie prea foame. Și că cred că nici prietenului meu nu-i este, nu-i așa, Laurian?
— Asta, în niciun caz! refuză bătrâna pe un ton categoric. V-am spus doar că eu mă mulțumesc cu te-miri-ce. De fapt, cred că-i timpul să-mi iau tălpășița, cine știe cine mai apare. Vă pun și pe voi într-o situație proastă. Uite! strigă ea pe neașteptate arătând spre ușă, jos către prag.
Cei doi, întorcând repede capul, abia apucară să vadă dispărând pe hol coada stufoasă a unei vulpițe roșii. Dintre sportivii aflați în sala de mese nimeni nu observă nimic sau nu dădu vreun semn că ar fi fost acolo ceva demn de interes.
Noul administrator Vasile probabil că observase vulpița la rândul său, căci își făcu apariția în cadrul ușii c-un umăr înainte privind oarecum contrariat undeva în urmă, spre podea. Laurian observă imediat că purta uniforma militară. Și nu numai asta: pe epoleții lui se ivise o tresă — sau poate chiar două. Era clar că nu-l interesează ce se-ntâmplă în urmă pe coridor, ci aici în sala de mese. Reperă numaidecât masa lor de la fereastră și fața i se înnegri instantaneu de furie. Orice treburi ar fi avut la cantină, lăsă totul baltă și, străbătând sala cu pași mari pe drumul cel mai scurt, se proțăpi la masa lor.
— Timotei!
Încă înainte ca el s-ajungă la masă, sportivii de prin jur se opriseră deja din mâncat și din sporovăială și își îndreptaseră privirile spre masa cu scandal.
— Timotei! Unde pizda mă-tii te crezi! Ai aicea casă mare și inviți pe cine vrei tu și când vrei tu? Vartic deja se repezise să-și pipăie buzunarele ca să scoată portofelul cu cartela, să i-o arate, dar noul administrator țipă la el: — Lasă! De tine știu! Dar asta cine dracu’ mai e? Acu, c-au luat-o pe Margareta-Nebuna, îmi aduci în sală altă baborniță?
În sala de mese se făcură auzite câteva chicoteli ici și colo, printre sportivi. Dar le stătură în gât când bătrâna, cu mâna ei mică și scheletică, bătu deodată în masă de tresăriră tacâmurile:
— Mitocan ce ești! Nu mă interesează ce rang ai! Oi fi vreun șef pe-aicea, că vă nimerește pe toți de-o vreme încoace! Dar învață mai întâi să te porți c-o doamnă!
Firicelul ei de voce se ridică cu o neașteptată fermitate tremurătoare printre toți acei oameni voinici care învățaseră să-și evalueze performanțele și să le prețuiască și le păsase prea puțin de orice altceva.
— Cu bădărănia, ascultă la mine, niciodată n-ajungi prea departe! Doar ți se pare! Îți merge azi, îți merge mâine, poate și poimâine. Dar vine o zi, ai să vezi pe pielea ta, când o să ți se-nfunde! Și să nu crezi că ziua aia e prea departe ca să-ți pese de pe-acuma! Să-ți pese! Lașule!
Matilda se ridică furioasă. Era mică și fragilă pe lângă burdihanul încins cu centiron militar al noului administrator Vasile. Laurian se grăbi s-o ajute, ca și la prima lor întâlnire, sprijinind-o de cot. Cu pași mici și târșiți, dar nu mai puțin hotărâți, bătrâna ieși din sala de mese, urmată de Laurian, în tăcerea care se lăsase.