Şaisprezece...
Ce trebuie să ştie organizatorii, instructorii şi boxerii despre campionatele de sector... Campionatele de sector trebuie să fie atât pentru organizatori cât şi pentru instructori, oficiali şi boxeri un pas înainte în reuşita acestei faze a Campionatului Naţional al juniorilor. Astfel, sălile în care se vor desfăşura aceste întâlniri trebuie să fie pavoazate şi bine amenajate cu tot utilajul necesar. O deosebită grijă trebuie acordată amenajării vestiarelor şi ringului, care trebuie să fie reglementar... O deosebită importanţă trebuie acordată felului cum se prezintă boxerul pe ring. În această privinţă grupările sau comitetele judeţene trebuie să se îngrijească de echipamentul concurenţilor, echipament care trebuie să fie curat şi în perfectă stare... În afară de aceste sarcini care revin organizatorilor şi instructorilor, campionatele de sector trebuie să se desfăşoare sub semnul unei exemplare atitudini din partea concurenţilor şi a oficialilor. Spiritul de disciplină, spiritul întrecerii tovărăşeşti şi spiritul de perfectă obiectivitate trebuie să caracterizeze pe cei ce organizează, concurează sau asistă la aceste campionate. *** *Capitolul 16 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit
Dar sala de antrenament? Cu toată vremea urâtă din prima zi de aprilie, se răciseră definitiv caloriferele. Gata, până la toamnă. Undeva, în zarea timpului. Deschideai fereastra şi vedeai nori întunecaţi grăbindu-se, la joasă înălţime peste acoperişul în dinţi de fierăstrău al halei de la Atelierele Centrale. Goneau spre sud. Zona... Marcu începuse să fie nelipsit în zilele când veneau toţi băieţii. Un tânăr şi energic antrenor de box apărut peste noapte. Zâmbete şi ghionturi prieteneşti. Nimeni nu s-a născut campion! obişnuia să spună în dreapta şi-n stânga. Papanaş, Alex Stroe, Borş — oricine poa’ s-ajungă campion... dacă te ţine-n braţe cine trebuie! Dacă ştii să te bagi pe sub pielea cui trebuie. Arunca o ocheadă în direcţia lui Simion Linte şi pentru o clipă zâmbetul îi îngheţa pe buze. Sloi de gheaţă. Dar apoi redevenea prieten la toartă cu toată lumea. Nu mai dispărea la cantină. Muieruştele de-acolo nu mai prezentau pentru el niciun interes. În trening, alerga câţiva paşi, ţanţoş, ridicând sus genunchii, şi gata. Rolul lui se încheia când intra în scenă maestrul Nicodim. Retras într-un colţ al sălii. Ameninţări din umbră, asta aruncau ochii lui...
Noroc că apa la duşuri curgea la fel de fierbinte ca şi iarna. Abur. Plăcut. Nu mai era nevoie să te milogeşti de nimenea ca să-ţi găsească un nenorocit de post şi nici nu te mai duceai acasă după antrenament ca să te ia în primire bătrânu’ Linte.
— Ia o bomboană, îi zicea Nicodim întinzându-i o pungă. Încuia sala. Cheia se răsucea în lacăt. Simion Linte netezea în palmă foiţa de celofan colorată. Trei căpşuni roşii pe fond galben.
Ieşeau în stradă. Adia vântul cu miros de aprilie. Unde se duseseră nopţile geroase, cu ace de gheaţă sticlind pe trotuar sub felinare? Gata, iarna plecase pentru totdeauna. O luau pe strada Haşdeu în sus.
Veni o întrebare ciudată:
— Cum te-mpaci cu Marcu? Ochii lui Nicodim îl scrutau în timp ce treceau pe sub felinar. Aş vrea să ştiu dacă crezi c-ai putea face ultimele două-trei meciuri cu el ca secund...
Secund, Marcu? Sfinte Sisoe! Când asta? În care campionat? Poate după ce se termină totul. Şi meciuri, şi vacanţe, şi tot? Cândva, după toate vizitele medicale? Într-o arenă cu nori de pucioasă în miezul iadului pârjolit...
— Ştiu că nu-l prea ai la inimă. Probabil nici el pe tine. Dar aş vrea să fii convins că la ora asta tu depinzi prea puţin de secund, Simion. Oricine-ar fi secundul. Câteva lucruri simple, un pic de masaj, un pic de respiraţie, asta poate s-o facă oricine. Până acuma noi doi am fost mereu împreună. Poţi să-ţi închipui c-o să fim şi de-aci înainte.
Poţi să-ţi închipui? Adică cum? Portretul maestrului Nicodim? Lucian Popescu pe afiş, triplu campion al Europei? Şi cu el împreună? Poate că şi cu Joe Louis din cărţulia pierdută, la birt lăsând pe desen o urmă circulară în urma mănuşii când executa ucigătorul său croşeu de stânga? Amintiri, toate astea fiindcă maestrul Nicodim unde se pregătea să plece?
— Un om tare este acela care se acomodează cu orice situaţie nouă. Şi aicea nu vorbesc numai de box. Orice situaţie nouă, oricât de neplăcută... Poate că mai departe ai să mergi cu Marcu. Dar tu să nu uiţi că noi doi am făcut meciuri bune împreună. Şi n-o să ne oprim până n-ajungem unde ne-am propus...
Traversau strada Dimitrie Cantemir. Nicodim, îngândurat. Parcă îi venea tot mai greu să vorbească.
— M-au chemat din nou. Ce-ţi ziceam deunăzi. Povestea aia, ştii tu. Şi subiectul s-a cam schimbat. Au început să-mi scotocească prin trecut. Îmi pun întrebări urâte... Ce simpatii am avut pe vremea legionarilor... Pe cine am antrenat... Unde am locuit pe vremea aia... Adrese exacte şi aşa mai departe... Întrebări urâte. Aşa că vezi, Simion, să fii pregătit să-l ai pe Marcu în spate când boxezi!
Marcu în spate?
Şi maestrul unde să plece? Avea să fugă de căldurile verii, care în curând aveau să vină? Şi unde să se ascundă? Să nu mai ajungă la el nicio veste? Trist şi îngândurat, aflând din ziare cum se desfăşura campionatul, ultima lui fază.
Lui Simion Linte îi veni greu să vorbească. Simţea un nod în gât.
— Maestre... în lunile astea din urmă, ştiţi... cât am lucrat cu dumneavoastră... Au fost cele mai frumoase din viaţa mea.
Nicodim întoarse cu o tresărire capul spre el şi îl privi câteva clipe. Apoi merseră iarăşi în tăcere.
— Uite, zise Nicodim, aicea a fost pe vremuri o brutărie. Mănăilă. Pe-atuncea toate aveau un nume. Şi brutării, şi băcănii, şi coloniale... La ora asta deja frământau aluatul pentru pâinea de-a doua zi dimineaţă... Dacă se-ntâmpla să treci după miezul nopţii îţi veneau pe la nas toate aromele de pâine rumenită, abia scoasă din cuptor.
La fel ca şi la brutăria lui Iordan, se gândi Simion Linte. Dar cine a trecut vreodată pe la brutăria lui Iordan, cu ani în urmă, ca să vadă cu ce se ocupa el acolo? Era abia un puşti pe-atuncea. Iordan, bătrânul brutar, aplecat la gura cuptorului, cu faţa toată luminată de flăcări.
— Dacă nu eraţi dumneavoastră, continuă el, nu se alegea nimica de mine, ştiu sigur...
Primăvara, la fel ca şi iarna fâsâia aburul sub presiune. Un norişor se destrăma deasupra unui acoperiş de tablă ondulată, în lumina becurilor de sute de waţi din curtea Atelierelor Centrale.
— Pe vremuri? Aşa ziceam? Hm... Şi când te gândeşti că nu-s decât câţiva ani de-atuncea. Treceam pe-aici şi mirosea a pâine coaptă târziu în noapte...
După fosta brutărie Mănăilă veneau la rând alte case cufundate în beznă.
— Nu v-am întrebat niciodată, maestre, aveţi copii?
Nicodim mergea în tăcere. Se desluşea deja în întuneric turnul de răcire de la întretăierea cu strada I.C. Frimu şi dincolo de el, sus, ca nişte stele, luminile rafinăriei.
— Cu mulţi ani în urmă, când eram tânăr boxer în plină glorie, m-am trezit într-o bună zi că mi-a fugit nevasta. O pisică neagră mi-a tăiat calea!
— Trebuia să scuipaţi de trei ori şi să faceţi doi paşi înapoi!
— Ei, da! Uite că nu i-am făcut... Asta a fost... A doua oară nu m-am mai însurat... Întrebai de copii? Nu, n-am avut copii. Nu vă am decât pe voi.
— Poate-mi povestiţi într-o zi.
— Nu conta pe asta.
Turnul de răcire creştea tot mai mare înaintea lor pe cerul nopţii. Puteai s-auzi chiar susurul neîncetat al ploii, jos la piciorul lui. Ploaia măruntă cu miros de ulei, abătută de vânt, umezind o jumătate din lăţimea străzii...
Vasăzică aşa, copiii maestrului Nicodim. Toţi.
S-o iei de la zero, nu numai cu boxul. Vorba lui Cotruş, de ce să nu păşeşti cu dreptul? Chiar pe uşa din faţă. Un singur lucru bun avuseseră la şcoala aia: tablourile istorice atârnate pe pereţi, în hol. Cu ce plăcere trebuie că dăduseră ordin să dispară de-acolo. Toţi guşaţii ăia de la Marele Stat-Major al Inspectoratului Şcolar. Îi încălzea pe dinăuntru să vadă tablourile dispărute, dar nu ţi-ar fi arătat ei o faţă zâmbitoare, să-i pici cu ceară! Încruntaţi până în ziua cea de pe urmă. Nimic de făcut cu ei. Doar să iei totul de la-nceput. Într-o nouă lumină cum ar zice Leontin. Poarta şcolii deschizându-se larg într-o zi de toamnă de la începutul războiului, de la începutul începutului, până să izbucnească vreun război pe lume... Maestrul Nicodim, cu opt ani mai tânăr, în trening albastru, aşteptând zâmbitor în uşa vestiarului, înlăturând-o dintr-un foc pe doamna Bratu din competiţie. Doamna Dragomir... şi toată puştimea şcolii trecând în pas alergător, patru-cinci ani mai târziu, pe lângă ea şi pe lângă oalele ei cu untură de peşte americană. Dragoş Porojan şi Relu Murgescu lângă Cojan-Chioru, Manole şi Donose şi chiar şi Nanu, Drăghici, Stamate şi toţi ăilalţi aşi ai clasei, egali între egali... Poate într-o bună zi avea să se-aleagă ceva de ei dacă n-aveau să-i sperie prea tare străzile şi stadioanele patriei... Steaguri fluturând în vânt peste o mare mulţime de oameni în marş pe strada Republicii în sus, de Întâi Mai, de Zece Mai, risipindu-se abia departe către dealuri, pe strada Partizanilor, pe străzile Strunga şi Bobâlna. La iarbă verde, după tradiţie. Putea să fie altfel, totul să fie altfel. Biluţele de sticlă americane... pentru toată liota de elevi. Dar maşinuţa roşie sport, mare aproape cât un penar? Una singură pentru o clasă-ntreagă? Cine s-o capete? Doamna Bratu putea naibii să refuze s-o ia pentru odrasla aia nenorocită a ei. Chiar, cui s-o fi dat? Cine o merita dintre toţi?... Pornind din uşa vestiarului, fuga prin coridoare, pe străzi, concurs: cine ajunge mai repede la marginea oraşului... A lui să fie maşinuţa! Sau n-avea decât s-o câştige la sorţi unul din ăia de nu-i aştepta nimica bun în viaţă. Donose sau Cojan-Chioru. Cine să-i ştie pe toţi? Doamna Bratu nu se-nvrednicise nici măcar atâta, să zică într-o bună zi, dimineaţa la-nceputul orelor, Băieţi, cui nu i s-a-ntors tatăl din război să se ridice în picioare. Nu, nici pomeneală de-aşa ceva. Nici ea, nici doamna Nistor, nici Lăzărescu nu întrebaseră niciodată nimica. Nu-i interesau taţii căzuţi în război. Plecaţi la întâlnirea cu Zamolxe... fără nicio părere de rău. Eroii să facă bine să stea la cimitirul eroilor, asta trebuie că era în capul lor. Soldatul cu moletiere de bronz pe piedestal de marmură, în arşiţa soarelui. Nepăsător la zbenguiala copiilor de pe aleile din jur. Şi când te gândeşti că nu fusese nici el altceva decât un băiat un pic mai răsărit, măcar că-şi lăsase mustaţă şi înaintea ochilor i se ivise moartea drept în faţă... tocmai în ultima lui zi... Fluturau steagurile, băteau tobele fanfarei, treceau cu vuiet asurzitor motocicletele de curse de pe strada I.C. Frimu, cotind-o în dreptul turnului de răcire pe strada Haşdeu. Dispăreau, aplecându-se până aproape s-atingă sacii de nisip îngrămădiţi la piciorul stâlpului...
La sfârşitul zilei de duminică şaisprezece aprilie Simion Linte, învingător în zona SUD, era calificat în finala campionatului republican. Dimineaţa, la şase jumate, luni, ca-n fiecare zi suna sirena de la Atelierele Centrale. Un norişor de abur ivindu-se, mic şi rotunjor deasupra acoperişului în dinţi de fierăstrău, sub un cer înnorat din care ploaia se scremea să cadă, subţire şi rece. Oare chiar să fi fost frig afară? Norişorul de abur se desprindea de ţevuşcă şi plutea dus de vânt, în timp ce sunetul încă mai stăruia aproape o secundă peste o întreagă parte din oraş... Intra pe-o ureche şi ieşea p-ailaltă. Cine aflase de victoria lui Simion Linte? Penultima etapă a campionatului republican al juniorilor. Sportul popular sosea c-un tren înaintea lui Simion Linte. Din vagonul poştal pachetele de ziare erau aruncate într-un cărucior. Treceau hurducându-se peste liniile ferate, către peronul din spatele gării, unde aştepta maşina poştei. Finalele campionatelor naţionale de box ale juniorilor se desfăşoară în Capitală între 7 şi 14 mai. După încheierea întâlnirilor din cadrul fazei pe zonă, campionatul naţional a intrat în faza finală. Duminică 7 mai, ora 10,15, pe arena Centrului de Antrenament nr. 2 al Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport (lângă stadionul ICAS) are loc prima reuniune. Programul galei se alcătuieşte prin tragere la sorţi la sediul Comitetului. Matchurile sunt eliminatorii, astfel că învingătorii se califică în semifinale, care se vor disputa joi 11 mai pe aceeaşi arenă începând de la ora 19,15. Vizita medicală şi cântarul tuturor boxerilor se fac sâmbătă 6 mai la ora 12 la Policlinica nr. 4 (Spitalul Bucur din bulevardul Mărăşeşti) . Pe caldarâmul ud maşina poştei cu pachetele de ziare trecea încet pe strada Republicii, oprind la chioşcuri şi descărcând pachetele. Burniţa cădea pe prima pagină a ziarului Sportul popular unde numele lui Simion Linte figura alături de alte 39 de nume. Finaliştii anului 1950. Dar în ziarul Lumina, pe pagina a treia erau două coloane întregi despre Simion Linte la rubrica sport. Nu lipsea decât poza. Un început de carieră mai mult decât promiţător. Redactorul sportiv Ion Stere comenta în amănunt meciurile: două, câştigate la puncte, cu decizii acordate de juriu în unanimitate, şi unul câştigat înainte de limită. Aşa ceva nu se mai întâmplase la niciunul din celelalte meciuri din zone. Campion al ţării, ce mai, ca şi sigur... Poftim, ce să mai zică Lăzărescu? În drum spre cancelarie, trecea pe sub portretele lui Stalin şi Gheorghiu-Dej, ele singure deasupra intrării principale, în locul mulţimii de tablouri istorice. Gura amară. Uite unde poţi s-ajungi cu forţa brută! O nedreptate strigătoare la cer! Dar cui să te plângi? Inspectorul Groşescu şi directorul şcolii trebuie că erau de aceeaşi părere. Doar să vină cineva de la ziar sau de la Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport şi să-ntrebe ce fel de elev a fost Simion Linte! N-au decât să se ducă să-ntrebe la Trustul Alimentaţiei Publice! Să umble pe la dispensare, unde Simion Linte i-a uimit pe toţi. Spirometre. Cinci mii trei sute cinzeci de centimetri cubi. Doctorii radiologi, surorile medicale cu mâna pe trusă şi cu ochii holbaţi la ecrane, în extaz. Plus elevii, toţi, de la cel din frunte până la ultima loază. Te uitai la vitrina chioşcului de ziare şi ce vedeai? Lumina deschisă la paginile din mijloc. Simion Linte în finala campionatului republican! Negru pe alb. Puteai să te gândeşti: cât a mai rămas până la sfârşitul anului şcolar? Mai nimic. Vreo două luni. Două săptămâni până la-ntâi mai. Şi după aia să te tot plimbi... cu mâinile în buzunare, luni întregi. Primul campionat naţional la seniori. Iarăşi scos din producţie. Cu maestrul Nicodim până ce avea să iasă la pensie, adică nu prea mult timp. Şi cine avea să vină în locul lui dup’ aia?... Simion Linte trecu de la pagina întâi la pagina a doua... „Cursa Scânteii” a fost câştigată de ciclistul Negoescu... Se trece prin Ploieşti într-un sprint prelungit. Primul în Ploieşti este Traian Chicomban urmat de Norhadian, Şandru şi plutonul răsfirat pe doi kilometri. La kilometrul 80 Nae Chicomban sesizând un moment de acalmie sprintează. Voicu fuge după el dar renunţă. Plutonul nu se agită. Chicomban evadează şi la kilometrul 82 are un avans de 300 de metri. Aici sprintează Şandru, Norhadian şi Marin Niculescu. Chicomban e prins după o vânătoare de 8 kilometri. La urcuşul dinaintea Câmpinei primul se clasează Norhadian, urmat de Niculescu, Şandru II, Nae Chicomban. Astfel se trece prin centrul Câmpinei, prin faţa unei mulţimi care îi aclamă. Pe serpentinele coborâşului spre Comarnic Negoescu atacă şi se detaşează. Din pluton se pierd Sebe şi Voicu. Kilometrul 114. Începe Posada. Negoescu are încă un avans de 200 de metri. Norhadian demarează. Imediat după el fuge din pluton şi Şandru II, care apoi va ceda. Norhadian trece de Negoescu, care va fi apoi absorbit de grup şi, rulând hotărâtor îşi măreşte avansul: 100 m, 200 m, 300 m...
Simion Linte se întinse să pună ziarul pe măsuţa de lângă pat...
Un panou, cum zicea Leontin, c-un boxer în poziţie de gardă, rezemat de balustrada scării de la intrarea restaurantului Mioriţa, la doi paşi de grătarul gurii de canal de pe care ploile spălaseră urmele castraveciorilor muraţi. Ducă-se dracului. Un cazan cu ciorbă pentru toată lumea? Da’ o s-ajungă oare? O coadă lungă începând de pe scara monumentală: marmură din anii de glorie ai oraşului... Coborând pe trotuar, pe sub ferestrele înalte ale localului — fost Belvedere — întinzându-se pe toate străduţele alea din centru... Avram Iancu, Ana Ipătescu, 13 Decembrie... sute şi sute de metri, murmur de trenţăroşi pe lângă vitrinele goale, în vântul îngheţat tropăind mărunt şi suflându-şi în mâini... toţi, începând cu guşaţii de la Marele Stat-Major, inspectorul Groşescu, directorul şi slugile lor... trebuiau s-ajungă şi ei într-o bună zi aicea, la cazan... la pomană... dar în primele rânduri! pe treptele de marmură, cu privirea trecând trufaşă şi încruntată peste râuri de zdrenţe... doamna Dragomir aşezată pe-un scăunel pliant cu trei picioare, ca să nu obosească — o bucăţică triunghiulară de pânză sub ditamai curul... doamna Bratu ca vai de ea, ajunsă de râsul curcilor, mută acuma după ani şi ani de blândă muştruluială fără niciun folos... Doamna Nistor, diriginta din clasa nu ştiu care... Pascu... Istrate, profesorul de muzică, după ani de ciripit, c-un blid gol în mână, aşteptând în rând cu ăilalţi... Miclea cu maică-sa alături, praful s-a ales de rochia ei albă ca spuma laptelui... şi taică-su, dom’ doctor, ia uite cum arată... o buclă neagră din furtunul stetoscopului ieşind de sub clapa genţii — închisă la repezeală — c-o pălărie ferfeniţită pe cap, un domn în mizerie... Zmeii clasei — Stamate, Nanu, Drăghici, Cristian Rucăreanu, mototoliţi cu toţii, dar de! în fruntea cozii — ciorba nici n-o s-apuce să se răcească... plus locuri de cinste, chiar pe balustradă, lângă cine? ia uite! peste nici două ore înfulecând hămesiţi ciorba de fasole din strachina de tinichea, cot la cot cu guşaţii ăi mari, umăr lângă umăr... Muncitorii de la Atelierele Centrale, salopete soioase, îngreuiate de atâtea straturi de ulei, uscate scoarţă în anii din urmă... Bobinatorii de la Fabrica de Motoare Electrice... Ofticoşii de la Fabrica de sticlă... cine să-i ştie pe toţi? Chiar şi motocicliştii! Sfinte Sisoe! cu casca de pe cap întinsă după ciorbă... Prea multă ciorbă! N-au dreptate să vocifereze unii?... Chelnerii! ia te uită! chiar ei vociferează! Da’ dacă ei chelnerii stau la coadă laolaltă cu toată lumea, atuncea la cazan cine mai serveşte? Mulţimea asta! Sute de metri de coadă pe străduţele comerciale, vorba vine! Reparaţii obiecte casnice, patefoane, râşniţe... vechituri... Adio bonuri de supraalimentaţie... Papanaş, Buzatu, Cotruş, greul Negulescu, Nelu Petrişor, Sorin Măgură, Alex Stroe... Halal echipament sportiv! Zdrenţe! Un prosop făcut sul, jegos, aruncat pe după ceafă. Un spor nebun la tropăit! Nu vă amărâţi, băieţi. Vă vine şi vouă rândul. Uite, doctorul Colţea aşteaptă liniştit. Doctor sportiv. Ore şi ore suflându-şi în degetele ieşite prin mănuşi — să mori de râs, nu alta! Zâmbeşte lăcrămând în fumul unui godin. Ai putea să coci porumb acolo. Castane. Da’ de unde să le iei? N-a mai rămas decât ciorba, cazanul care nici n-a sosit încă. Da’ tre’ să pice dintr-o clipă într-alta, cetăţeni! striga bătrânu’ Linte. Nu vă faceţi griji! Ajunge pentru toată lumea! Nimenea nu putea să mănânce acasă la el mai bine ca aicea!... Se plimba pe dinaintea muncitorilor în salopete negre şi agita pe deasupra capului polonicul triumfător... Cât a trecut de la război? Cinci ani! Cât a trecut de la secetă? Nici trei ani! Şi uite! Legume din belşug! Cu ce credeţi că să face o ciorbă? Fasole, morcovi, ardei! Ceapă! Ciolane de vită!... Mihalache se holba la el nedumerit, cu buza de jos atârnându-i. Îşi întorcea privirea în lungul rândului, către capătul ce se urca pe scara de marmură. Nu era acolo nicio statuie. În schimb puteai să vezi panoul rezemat de balustradă: o uriaşă mână de boxer. Muşchi. Victorie...
Dar Nicodim? Îţi venea să-l întrebi: Şi dumneavoastră, maestre? Tremuraţi de frig? De ce v-aţi ascuns tocmai acolo lângă zid?... Dar el nu vedea pe nimenea-n jur. Privea în gol peste capete. Străin, ăsta era cuvântul. Străin de tot şi de toate. Uite-l şi pe vicepreşedintele Tomescu la câţiva paşi mai încolo. Tot lângă zid, la fel de absent. Întoarse capul şi se uită în vitrina unui atelier de lăcătuşerie. Reparaţii broaşte yale, zăvoare, maşini de cusut. Aicea, în locul ăsta era de aşteptat. Scara de marmură de la intrarea principală a restaurantului Mioriţa nici nu se mai vedea. Moş Simu, îngrijitorul de la ştrandul Astra nu se grăbea. Nicio speranţă să se deschidă ştrandurile înainte de a doua jumătate a lui mai, adică peste mai bine de-o lună... Bibliotecara de la biblioteca orăşenească de pe strada Lenin. Ocupată până peste cap la biroul ei aşezat pe trotuar la intrarea unui mic magazin de ţesături: imprimeuri de vară, americă, stofe pentru pardesiuri şi paltoane. Completa fişe de carton şi le aşeza în picioare într-un sertar lung de lemn. Cei ce înaintau la coadă trebuiau să-i ocolească biroul. Să fi început oare să se distribuie ciorba? Puteai cel mult să faci presupuneri sau să adulmeci cu nasul în aer... mirosuri venite de departe... Strângeţi rândurile! Strângeţi rândurile! striga bătrânu’ Linte. Nu-şi mai cunoştea feciorul. Nu-l mai impresiona nici că-l aşteaptă peste trei-patru săptămâni medalia de campion al ţării. Îndemna în dreapta şi-n stânga. Strângeţi rândurile! Să nu se mai strecoare nimenea-n faţă! Vigilenţă!... Se îmbulzeau cu toţii... Fetiţele de la şcoala de fete, îmbujorate, abia sosite de la Cimitirul Eroilor, pline de volănaşe, horbote şi pampoane. Cu strigăte ascuţite, chicotind se îmbrânceau una pe alta în tropot de săndăluţe cu cataramă... Derbedeii de Manole şi Donose... Cojan-Chioru rânjea frecându-şi cu mâna jegoasă ţeasta tunsă chilug... Cine mai sunt şi ăştia? Cine-i mai ţine minte? Dragoş Porojan... Relu Murgescu... Nelu Apostol! Ca să vezi! Până şi el! Şi în jocul de-a pititea câţi nu şi-au pus speranţa în viteza lui! Urma scapă turma? Aiurea! Încălţase o pereche de ghete de fotbal, cu crampoane şi c-un braţ ţinea o minge umflată zdravăn, cu anvelopă de piele adevărată... Toată tropăiala: încălzire înainte de meci. Damian apăsa pe butonul cronometrului şi îşi ridica privirea drept în ochii lui Simion Linte. Nimic de făcut, băiete. Zâmbea vinovat şi îşi cobora privirea pe cadran. Secundele treceau în zbor — tac-tac-tac-tac-tac-tac — minute întregi... Frizerul Mişu Dobre cufundat în lectură. Haină de pânză albă curată şi apretată. Ziarul îndoit în mâna lui, jumătatea cu titlul atârnând peste ceasul Doxa original. Sportul popular...
Şi cerşetorii la urmă. Coborând şontâc-şontâc de pe pod, cu zdrenţele fluturate în vânt, neîncrezători, se codeau. Şi da, şi nu. Acolo la urmă niciodată nu puteai să fii sigur că ciorba o s-ajungă pân’ la ultimul. Da’ dacă nu? Ar fi rămas, da’ nu se vedea nimica-n faţă. Ar fi plecat, da’ dacă făceau o prostie? Totuşi... codindu-se o porneau tiptil de-a lungul cozii lungi de sute de metri s-ajungă în faţă.
Că doar stă scris în biblie: cei de pe urmă vor fi cei dintâi.
