În holul dispensarului unii pacienţi se uitau la televizor, în timp ce alţii stăteau de vorbă cu glas scăzut. Se transmitea o dezbatere aprinsă pe tema turului întâi al alegerilor prezidenţiale, care tocmai se încheiase. Televizorul era fixat în perete cu un braţ gros de metal, chiar sub tavan, ca în camerele din hotelurile ieftine, într-un intrând al holului a cărui fereastră dădea într-o curte interioară. Surprinzător, bolnavii se arătau interesaţi de talk-show. Şezând pe un scaun lipit cu speteaza de peretele lateral, Bogdan Petrovici îşi mută privirea de la ecran la peretele din faţa sa. Peretele era complet gol, vopsit cu un lavabil crem-portocaliu. Ceilalţi pereţi erau la fel de goi. Se gândi că bolnavilor nu le pria, pesemne, să ştie cât e ora. Aveau în schimb la dispoziţie o măsuţă rotundă plină cu reviste de divertisment, care arătau, toate, timpul trecut şi ferfeniţit al ieşirii de sub tipar.
Se ridică şi se duse la dozatorul de apă plată din apropierea televizorului. Extrase din distribuitor un pahar de plastic, se gândi o clipă sub care din cele două robinete să pună paharul şi alese să ia apă rece. În timp ce paharul se umplea sub robinet se gândi că poate se plasase fără să vrea în centrul atenţiei celorlalţi pacienţi. Cu paharul plin, se îndreptă de spate şi se întoarse cu faţa spre hol. Privirile pacienţilor erau îndreptate peste capul său, spre ecran. Dar nu, nu toate: întâlni o privire care îl urmărea cu simpatie. Era un bărbat, mai învârstă chiar decât el, poate de şaptezeci şi cinci de ani. Şedea pe scaun sprijinindu-se cu palmele puse una peste alta pe mânerul curbat al bastonului proptit vertical şi ferm în podea, şi îl privea ţintă c-un zâmbet prietenos. Bogdan Petrovici sorbi din pahar şi se întrebă dacă alesese bine robinetul, fiindcă apa era mai rece decât se aşteptase.
În clipa aceea doctorul ieşi pe hol şi îi rosti numele poftindu-l în cabinet. Se grăbi să bea apa aceea rece şi, c-un gest preocupat, aruncă paharul gol în coşul de la piciorul dozatorului.
Când ieşi din cabinet lumea din hol continua să se uite fix la televizor în timp ce vocile metalice ale personajelor de pe ecran umpleau holul crem-portocaliu c-un zumzet care îi era indiferent. Îşi luă haina din cuier, traversă holul încheindu-se, spuse „Bună seara” şi ieşi. Coborî scara până la parter şi deschise uşa de metal care dădea în stradă. În clipa aceea văzu ploaia de afară împestriţând faţa unei băltoace de pe trotuar şi îşi dădu seama că uitase umbrela. Urcă scara înapoi, intră hotărât în holul pe care îl străbătu cu pas energic şi îşi luă umbrela, încă umedă, pe care o lăsase pliată, atârnată de speteaza unui scaun, într-o zonă umbrită din intrândul holului, în spatele televizorului. Traversând holul încă o dată, ochii i se încrucişară din nou cu privirea râzătoare a bărbatului în vârstă care şedea cu palmele puse una peste alta pe mânerul al bastonului. Bărbatul schiţă un gest ghiduş ca şi cum s-ar fi scuzat că nu îi atrăsese atenţia de la început că pleacă fără să-şi ia umbrela. Bogdan Petrovici îi răspunse c-un zâmbet la fel de prietenos.
Ieşi în stradă, de astă dată definitiv, deschise umbrela şi îşi simţi pieptul umplându-i-se de bucurie că rezultatul consultaţiei îi mai dădea încă destule şanse. *** *Din volumul de povestiri Femeia din metrou
