Laurian și Laura (2)

Vulpița roșie (2)

Totuși, nu părea să fie cutremur. În salonul care începuse să trepideze, clienții se uitau speriați unul la altul, în timp ce din uruitul adânc care se tot apropia de undeva se distingea tot mai limpede zăngănitul de mașinărie strivitoare al șenilelor.
   — Tancuri! strigă cineva. Tancuri pe stradă!
   Unii văzuseră în jurnalele de actualități din ultimele luni și din filmele de propagandă ale Ministerului de Război tancuri punând la pământ pereți întregi și intrând în casele oamenilor, năluci blindate dând buzna în visele copiilor, cu cercevele sfărâmate de ferestre și moloz împreună cu praf scurgându-se de pe oțelul cenușiu al turelelor, în iureșul înaintării.
   Totuși, nu toți se pierduseră cu firea. Tânărul de la masa din apropiere, pe care Laurian îl remarcase ceva mai înainte, se întoarse spre chelner și îl întrebă ce se întâmplă.
   — Se întorc din război trupele, îi răspunse chelnerul.
   Tânăra sa însoțitoare părea mai curând curioasă decât înspăimântată.
   — Trupele noastre? se interesă ea.
   — Eu sper că da, îi răspunse chelnerul ușor iritat, de parcă ar fi avut de răspuns unei întrebări prostești. Avea atenția îndreptată mai mult spre umbrele uriașe, mișcătoare, care începuseră să se profileze în dreptul ferestrelor ce dădeau în stradă.
   Scrâșneau osiile neunse ale tancurilor și ale carelor blindate după atâta război pe uscăciune și în lipsuri de toate felurile. Chelnerii veneau și plecau străduindu-se să nu adauge la agitația care începea să cuprindă salonul. Curios, notă de plată nu cerea nimeni, ca și cum clienții s-ar fi temut cu toții să părăsească restaurantul. Deși nici aici probabil că nu se simțea nimeni în foarte mare siguranță.
   — Nu ne rămâne decât să așteptăm comunicatele, spuse tânărul, resemnat, în timp ce însoțitoarea sa privea sus într-un colț, pe gânduri.
   — Nici n-am știut că e atât de aproape, murmură ea.
   — Ce? întrebă el.
   — Războiul, răspunse ea, apatică.
   — Eu mă întreb, zise un client între două vârste, cu papion, dacă toate astea nu sunt propagandă.
   — Propagandă? se auzi o reacție în salon. După cum a decurs războiul, parcă văd că ăsta o să devină în foarte scurtă vreme un cuvânt la mare modă. Și toată lumea o să ridice din umeri resemnată.
   Altcineva spuse:
   — Părerea mea e că nu-i nevoie să fii nici antreprenor nici la Serviciul de Înzestrare al Armatei ca să te-ntrebi dacă mai este ceva de făcut cu toate fiarele astea vechi. Pentru că e clar că cea mai mare parte din ele nu mai pot fi recuperate. De altfel, e de așteptat să avem în curând o împrospătare a tuturor tipurilor de armament.
   — În privința asta, fu de părere altcineva, parcă văd că foarte curând o să se iște o întreagă controversă.
   În salon spiritele se încingeau.
   — Apropo de așa-zisele fiare vechi, se auzi o voce cu accente autoritare, eu, dacă aș fi furnizor al statului, aș proceda la fel ca și cu materialele confiscate în cursul operațiunilor militare.
   — Adică a celor de succes! preciză pe undeva o altă voce.
   — Sigur, lăsăm la o parte eșecurile. Orice război se pornește doar atunci când ești sigur de succes. Sau, mă rog, măcar încrezător, într-o măsură rezonabilă.
   — Dar doamnele? se făcu auzită o altă voce, oarecum pițigăiată, în partea opusă a salonului. Ne-ar face plăcere să auzim ce părere au doamnele. Nu-i bine să stați de-o parte, doamnelor.
   Doamnele ședeau tăcute, privind cu modestie, ba chiar cu o anumită sfială, în farfurie. Unele fumau și, absente, suflau fumul peste capetele comesenilor. Totuși, nu toate erau chiar atât de sfioase. O doamnă spuse:
   — Dacă cineva îmi garantează că și vasele noastre de luptă se întorc în porturi tefere și nevătămate, eu una mă declar mulțumită.
   — Asta nimeni nu v-o poate garanta, doamnă, spuse unul din chelneri venind dinspre bucătărie cu o comandă. Parcă al dumneavoastră e mielul cu rozmarin?
   — Nu, domnule, răspunse doamna cu glasul tremurând de indignare, eu am comandat mămăligă cu brânză. Eu nu-mi permit să mănânc exoticării la vreme de restriște!
   Și spunând asta, își întoarse privirea încărcată de reproș — ca să nu spunem de ură — spre masa unde Laurian aștepta spăsit plăcinta cu pește, creveți și spanac, în timp ce Laura prefera să ignore lumea din jur.
   — Ce n-aș da, spuse ea, să trăiesc să văd ce se-ntâmplă în anii ce vin.
   Laurian o învălui într-o privire paternă.
   — Ai să trăiești, de ce să nu trăiești? spuse el, încurajator.
   — Dacă am putea trăi mai multe vieți! Dar asta din păcate nu depinde de noi.
   — Nu, nu depinde, fu de acord Laurian. Nu știu, Laura... Am o presimțire. Că ne-așteaptă un drum lung pe amândoi... Mă-ntreb dacă n-a făcut bine sora ta că a șters-o.
   — Melania? Știi bine că a plecat pentru că s-a căsătorit cu Peter. Dacă nu se ivea englezul, te asigur că nici nu i-ar fi trecut prin cap.
   — Zici tu! se arătă sceptic Laurian. A fost una din ultimele plecări din țară. Dacă mai întârzia un pic, rămânea acasă cu englezul ei cu tot.
   — Părinții și-au dat acordul. Și dacă despre mama nu pot să spun că sunt sigură că își dă seama de situație, despre tata poți să crezi orice, numai că e pe din afară, nu. De asta poți să fii sigur. Crede-mă, Laurian, nu se întrevede nicio schimbare. În orice caz, nu în bine.
   Se auzea cum se îndepărtează zgomotul coloanei de tancuri și de care blindate pe stradă. Laurian trase adânc aer în piept și parcă dintr-o dată se însenină.
   — Bine, zise el. Uite, îmi amintesc când o dată mama m-a lăsat să mă urc pe capră alături de birjar.
   — Zău? se arătă Laura interesată. Care birjar?
   — Ai mei comandaseră o trăsură care să ne ducă la țară, cât mai departe de război. Deși probabil că era mai degrabă o iluzie. Războiul vine totdeauna peste tine, fie că te aștepți, fie că nu.
   — Așa este, încuviință Laura cu resemnare. Niciodată nu poți scăpa de război. Exact cum îți spuneam ceva mai devreme, oamenii țin morțiș să-și facă rău unul altuia. Și cum a fost?
   — Cum a fost, ce?
   — Pe capră, alături de birjar.
   — A, da! Pe capră. Caii miroseau ciudat.
   — Ciudat?
   — Vizitiul ne-a făcut loc pe capră, alături de el, mamei și mie. Aveam peste genunchi o pătură gri, aspră, care mirosea și ea a grajd și mi-amintesc că nu mi s-a părut tocmai curată. Dar eu eram fericit. Credeam că toate trebuie să fie așa cum sunt și că așa e când te așezi lângă vizitiu, nu-i ca în mașină. Vedeam hățurile, care treceau peste spinările cailor. Spinările se unduiau ușor, iar mai aproape de mine, vedeam crupele cailor dănțuind domol, coada tresăltând și mușchii pulpelor încordându-se și destinzându-se la fiecare pas.
   — O, ce frumos! spuse Laura.
   — Era o zi perfect însorită, cu cer strălucitor. Războiul era undeva departe. Azi mi se pare că era o aluzie, dar atunci nu era o iluzie, războiul chiar era departe. Trăsura mergea pe un drum de țară și se hurduca. Iar mie, pe capră, alături de birjar, legănatul îmi făcea o mare plăcere.
   — Mă gândeam ce înseamnă să fii birjar. Să ai o pereche de cai și să-ți câștigi traiul cu ei. Dar, știi cum e, caii până la urmă îmbătrânesc. Vine un moment când trebuie să-i sacrifici, nu? Fiindcă consumă fără să producă.
   — Ia te uită, se arătă Laurian plăcut surprins. La câte te gândești! Mărturisesc că mie nu mi-ar fi dat prin cap un asemenea gând.
   — Eu niciodată nu m-aș despărți de calul care mi-a fost de folos, numai fiindcă a devenit neputincios. L-aș hrăni fără să-l mai pun la treabă. Doar așa, de drag. Până la adânci bătrâneți, parcă așa se spune în basme, nu? De ce n-ar fi valabil și pentru animale?
   — Știu, Laura, spuse el mișcat. Asta, fiindcă ești o fată bună. Și eu ar fi trebuit să fiu, încă de pe-atunci, de când eram mic.
   — Sunt sigură că ai fost bun și că ești și-acuma, îl încurajă Laura, la fel de mișcată și ea, cu voce aproape șoptită.
   — Nu, n-am fost. Nici atunci și nici acuma nu sunt. Ar fi trebuit să intru în vorbă cu el.
   — Cu cine? făcu Laura ochii mari.
   — Cu birjarul. Dacă aș fi avut un suflet bun, ar fi trebuit să intru în vorbă cu el, să mă interesez de viața lui, de familia lui. Știu că toată lumea le zice muscalu’. Muscalu’ în sus, muscalu’ în jos. Și nimeni nu se gândește cât e de jignitor. În fond, e un om la fel ca oricare altul.
   — Nu erai decât un copil, Laurian. Poate că mama ta ar fi trebuit să arate o anumită aplecare, nu tu. Spuneai că și ea stătea sus pe capră, alături de tine și de el, parcă așa spuneai, nu? Îmi închipui că tu erai la mijloc. Între cei doi oameni mari.
   — Exact... Dar, ia stai! o întrerupse Laurian. Se uită lung și dezaprobator la un puști care vindea ziare prin restaurant. — Pe vremuri nu s-ar fi admis așa ceva, observă el pe un ton devenit brusc sever.
   Laura se opri din mâncat, surprinsă de iritarea lui stârnită din senin. Îl observase și ea pe micul vânzător de ziare.
   — Ai de gând să-l chemi pe chelner?
   Pentru moment, Laurian rămase oarecum indecis.
   — Văd că pe alții nu-i deranjează, observă el pe un ton de ușoară dezamăgire.
   Puștiul cu ziare, ghicind că îl vorbeau de rău, dispăru, ca și cum ar fi vrut să evite un scandal. Peste câteva minute însă se treziră din nou cu el lângă masa lor, mai-mai să le-o atingă cu mapa lui soioasă, în care își ținea ziarele. Mapa era susținută pe dedesubt de o curea lată, la fel de soioasă, petrecută pe după umăr și pe după ceafă. Îl fixa pe Laurian drept în ochi, sau pe undeva pe alături, sfidător și mohorât, iar buza de jos, un pic răsfrântă, aproape că-i tremura de revolta de a fi refuzat încă înainte de a deschide gura.
   — Nu cumpărați un ziar? Îs ultimele evenimente. Cumpărați?
   — Ți-am zis, dispari! îl repezi Laurian.
   — Când mi-ați zis? îl înfruntă băiatul pe un ton arțăgos. Nu mi-ați zis.
   — Nu mă interesează ziarele tale!
   Puștiul nu se dezlipea de masa lor, de parcă s-ar fi ambiționat ca, ignorând tot restul salonului, să le vândă doar lor.
   — Doi gologani ziarul, insistă el. De ce nu cumpărați?
   — Ți-am spus că nu mă interesează. Ți-am spus, sau nu ți-am spus?
   — Ce, n-aveți bani?
   — Nu-i treaba ta dacă am sau n-am bani!
   — Vi le dau pe toate, propuse puștiul.
   — Asta-i culmea! se revoltă Laurian. Cum să mi le dai pe toate, când eu ți-am spus că nu mă interesează niciunul!
   — Vi le dau pe toate, repetă micul vânzător de ziare ca și cum nici nu l-ar fi auzit pe Laurian vorbind. Vi le dau pe toate pe lănțugul de la gâtul doamnei.
   — Câtă obrăznicie! izbucni Laura. Cum îndrăznești?
   — Ce-i piatra aia de la lănțug? Topaz?
   Laurian sări în picioare și îl înhăță pe puști de ceafă. Chiar și scuturat bine, puștiul tot nu se lăsa. Se împotrivea din toate puterile să fie târât afară și totodată îl apucase un fel de veselie dubioasă.
   — Topaz, nu? Așa-i că mă pricep? strigă el printre icnete, împotrivindu-se smuciturilor.
   — Lăsați-l pe mâna mea, domnule, i se adresă un chelner, în timp ce privirile tuturor celor din jur se îndreptaseră curioase spre scena al cărei protagonist fusese micul vânzător de ziare.
   Băiatul dispăru târât-îmbrâncit de chelner, după care în jur se reinstaură liniștea. Clienții restaurantului își restrânseră interesul fiecare la masa lui. Penibila întâmplare era dată uitării. Reîncepu zumzetul vocilor. Amuzat, Laurian se aplecă spre Laura rezemându-se cu coatele de masă:
   — Și chiar e topaz pietricica de la lănțugul tău?
   — Au gusturi bune ai mei, nu? spuse Laura privindu-l cu ochi luminoși. Și totuși topazul e o piatră destul de ieftină, Laurian.
   El își întoarse fața spre fereastră. Dincolo de geam, acum că tancurile trecuseră de mult, nu era decât întunericul. Își văzu fața oglindită în sticlă împreună cu alte capete, printre luminile din restaurant.