Bulevardul Regina Elisabeta*

În fiecare an au schimbat sala de clasă.

1945, 1946, 1947...

Toate clasele dădeau în holul central, cu pardoseala lui lucioasă de mozaic, toată numai careuri albe şi negre, ca o tablă de şah. Holul era mare poate cât toate cele cinci săli de clasă la un loc. Uneori, în recreaţia mare, în rarele zile când nu ieşeau în curte din cauza ploii, aruncau la ţintă cu un săculeţ umplut cu nisip, mare cam cât palma. Ţinta era la zece pătrate distanţă de linia de aruncare. Avram Botea a trasat cu creta cercuri concentrice în jurul ţintei. De altfel ideea cu jocul tot a lui a fost. Aruncau de-alunecatele şi bineînţeles că săculeţul ştergea de fiecare dată porţiuni din cercurile de cretă. Directorul şcolii, domnul Ionescu, s-a oprit într-o zi şi, c-o mână în şold, a stat de-o parte şi a urmărit plin de interes, în tăcere, preţ de un minut sau două, jocul lor, zâmbind amuzat. După care, însufleţindu-se brusc, le-a spus: — Uite cum cred eu că-i mai bine să aruncaţi. S-a aplecat, a luat săculeţul de pe jos şi, de la linie, respectând regula jocului, l-a aruncat prin aer, cu boltă, nimerind drept în ţintă. A râs mulţumit de isprava sa şi şi-a continuat drumul spre cancelarie. Băieţii s-au uitat lung în urma directorului lor, plini de admiraţie, până când domnul Ionescu a dispărut pe uşa cancelariei.

Din clasă, dacă se apleca mult peste pervaz, Cătălin putea acum să vadă pe fereastră bustul lui Nicolae Grigorescu în mijlocul unei grădiniţe de trandafiri, chiar în intersecţia dintre Strada Principală şi Bulevardul Regina Elisabeta. Era pentru el un motiv de mândrie că putea în sfârşit să-l vadă dinăuntru, după ce în toţi anii dinainte de şcoală trebuise să se mulţumească să se uite la el de pe stradă ori de câte ori trecea prin dreptul şcolii şi îl vedea aşezat pe un piedestal înalt, aproape lipit de o teşitură a zidului şcolii, înconjurat de un lanţ greu şi masiv de fier forjat.

Peste drum putea să vadă clădirea cenuşie cu un etaj a primăriei, chiar pe colţ, cu faţada spre Strada Principală, şi mai ales părculeţul cu alei asfaltate, plin de umbră, din spatele primăriei.

Începeau fiecare zi de şcoală cântând, în picioare, Imnul Regal.

O, Doamne sfinte,
Ceresc Părinte,
Susţine cu a Ta mână
Coroana Română.

Nelu Manolache nu învăţase nici acum cuvintele. Pornea să cânte cu însufleţire începutul: Trăiască Regele în pace şi onor, după care avântul i se tăia brusc şi continua să mişte doar din buze, complet anapoda, evitând orice privire, stânjenit.

În abecedar, la pagina 41, Zamfir sărea peste un foc aprins pe culmea unei măguri. Poala cămăşii ţărăneşti i se aprindea, spre disperarea tovarăşului său de joacă, Dinu, care striga după ajutor. Sătenii veneau în fugă ivindu-se de după clinul măgurii cu contur galben. Culoarea secetei. Dar în locul unde băieţii se jucau, dacă te uitai bine la desen, nu simţeai decât dogoarea focului, fiindcă el era mai parşiv chiar decât seceta lungă de-o vară întreagă.

Cătălin îşi amintea că la începutul şcolii, aruncându-şi nerăbdător ochii pe ultima lecţie din abecedar îl cuprinsese spaima şi ameţeala: Dumnezeule, cât era de lungă! Avea oare să fie vreodată în stare s-o citească de la cap la coadă? Îţi venea să baţi în retragere. Puteai oare să renunţi la şcoală şi să dai timpul înapoi până în ziua însorită de mai când sirena de la Steaua Română suna peste acoperişurile caselor vestind sfârşitul războiului?

Alexe este un băcan bun şi cinstit. Are multe bunătăţi în băcănia lui. Xenia este săracă şi necăjită. Ea vine să-şi cumpere câte ceva pentru casă.

— Te rog, dă-mi un kilogram de făină, un kilogram de sare şi o jumătate de kilogram de brânză.

Alexe măsoară cu cântarul cele ce i-a cerut Xenia.

— Câţi bani costă?

— Nu costă nimic. Ţi le dau gratis.

Xenia mulţumi şi plecă bucuroasă.

— Ţi-e rudă? îl întrebă un client care se afla de faţă.

— Nu, dar suntem toţi fraţi şi se cade să ajutăm pe cei mai necăjiţi decât noi.

Ce inimă bună are Alexe!

Iar după multă-multă vreme, când serbarea de sfârşit de an era deja aproape, pe Cătălin încă îl mai treceau fiori reci când constata că tot nu era în stare să citească dintr-o suflare ultima lecţie cu Xenia şi cu băcanul Alexe. Ultima lecţie, şi ultima literă învăţată: X. Se uita apoi atent, minute în şir, la faţa băcanului din poză, observând că ochii nu erau decât două linioare negre: băcanul Alexe privea în jos în timp ce turna cu scafa făină în punga deja aproape plină, atent să se echilibreze talerele cântarului terminate cu două capete de pasăre, îndreptate unul spre celălalt. Capetele trebuiau să ajungă până la urmă cioc în cioc. Dar dacă tot îi dădea făina aia de pomană, de ce trebuia să se concentreze să cântărească atât de exact?

— Fiindcă ideea nu i-a venit decât după ce i-a umplut punga, deşteptule! îl apostrofa Damian, maliţios.

Cătălin se apleca şi mai atent peste poză, doar-doar o să desluşească vreun semn după care Damian putuse să ghicească în ce moment anume s-a hotărât băcanul s-o servească pe Xenia fără să-i ceară bani.

În clasa a doua se mutau în sala de dincolo de cancelarie. Era pe colţul clădirii, iar ferestrele de pe latura lungă a clasei dădeau în Strada Principală. Pe fereastra de pe latura scurtă, dacă te urcai cu picioarele pe-o bancă şi te sprijineai cu coatele de pervaz, puteai să vezi în stânga bustul pictorului Grigorescu. Ca amintire din clasa întâi nu mai rămânea decât fâşia îngustă de curte cu pământ bătătorit dintre zidul şcolii şi gardul dinspre strada Matei Basarab. Departe în urmă rămăsese Alexe din ultima lecţie a abecedarului, băcanul cel cu inima bună şi ochii din două linioare negre. Şi încă şi mai departe rămăsese Zamfir, cel cu poalele cămăşii în flăcări, sărind peste focul de pe culmea deluşorului conturat cu galben.

Damian era şi acum primul care răspundea la întrebările puse de Doamna, prompt, c-un zâmbet de satisfacţie neascuns. Premiantul de anul trecut. Între colţul ochiului şi vârful sprâncenei subţiri, un loc neobişnuit de înalt şi arcuit spre tâmplă îi dădea un aer zeflemitor şi sigur pe sine când te fixa drept în ochi, fără să clipească, ironic, în aparenţă fără niciun motiv. Către sfârşitul anului şcolar, în curte, privea şi el din când în când cerul tulbure de arşiţă, dar seceta nu părea să-l îngrijoreze, cum nu-l îngrijora nimic.

— Are tot ce-i trebuie acasă. E dintr-o familie bogată, taică-său e proprietar de atelier.

Cătălin auzea lângă ureche şoapta înveninată a lui Gigi Velicu. Întorcea iute capul şi întrezărea în ochii lui o licărire de invidie. Rămânea nelămurit ce fel de atelier are în proprietate tatăl lui Damian. Şi dacă e onorabil sau nu să fii proprietar de atelier.

Cătălin scruta şi el cerul, de multe ori, în recreaţie şi mai cu seamă dimineaţa când o pornea către şcoală şi atunci speranţele că peste zi o să vină în sfârşit ploaia parcă erau mai mari. Dar norişorii albi, strălucitori şi pufoşi călătoreau în lungul Văii Prahovei, venind de peste dealurile dinspre Brebu, traversau oraşul şi dispăreau peste Băneşti, spre sud, unde dealurile, tot mai joase, se depărtau unul de celălalt topindu-se în câmpia netedă ca în palmă şi fără pic de umbră.

— În curând n-o să mai facem religie, îi spunea Sorin Botea. Tata a auzit de la cineva. Zice că-i sigur. Ţie îţi place religia? Dar n-aştepta răspunsul şi adăuga imediat: — Mie puţin îmi pasă că n-o să mai facem religie.

Cătălin îşi amintea cum îngenunchease între catedră şi fereastră, pe duşumeaua de scândură, la picioarele preotului sosit la şcoală, în ziua de spovedanie. Şi atunci fusese o zi însorită. Din clasa întâi nu-i rămăsese în amintire nicio zi ploioasă. Toate zilele fuseseră însorite şi începeau cu Imnul Regal. Sub patrafirul pus peste creştet era aproape întuneric şi stăruia mirosul dulceag de biserică. Cătălin auzise vocea preotului:

— Mărturiseşte păcatele, băiete. Ai fost cuminte? Da?

Cu vocea sugrumată îi răspunsese:

— Am supărat-o pe mama.

— Bine, să n-o mai superi. Hai, du-te.

La drept vorbind, nici lui nu-i prea păsa că n-o să mai facă religie.

În clasa a treia se mutau în sala de dincolo de intrarea principală. Pe uşa intrării principale nu intra nimeni şi nici nu ieşea. Nici chiar profesorii, care foloseau şi ei intrarea dinspre curte. Trei trepte coborau dinspre holul central către uşa veşnic încuiată, cu geamuri mate, ce da în Strada Principală. De acolo se filtra, venind dinspre stradă, o lumină odihnitoare, care se reflecta, gălbuie, în luciul pardoselii cu careuri negre şi albe.

Într-o zi în clasă şi-a făcut apariţia un elev nou. Dogaru. S-a răspândit numaidecât vestea că tatăl lui e activist de partid. În prima recreaţie s-a învârtit printre ceilalţi fără să intre în vorbă cu nimeni, fără să se ciocnească de nimeni.

— De fapt unde lucrează taică-tu? l-a întrebat abrupt Avram Botea.

Şi alţi băieţi erau curioşi să audă răspunsul. Nimeni nu ştia ce-i aia activist de partid. Dar Dogaru s-a mulţumit să-i arunce o privire pe sub sprâncene. A spus în cele din urmă, scrâşnit:

— Ce te priveşte pe tine! Şi a adăugat îndată după aceea cu ură mocnită: — Îl verifică pe taică-tu să vadă dacă nu-i exploatator!

Era ceva neobişnuit ca un elev nou să fie atât de ţâfnos. La doi paşi de grup, Damian zâmbea maliţios. Ochii căprui i se îngustau, puţin oblici, dar în colţurile ochilor porţiunea arcuită către vârfurile sprâncenelor subţiri îi rămânea la fel de netedă şi de plină de mândrie.

Dogaru însă nu se uita la el. Nu se uita la nimeni. Umbla prin curtea şcolii, printre băieţi, fără să se atingă de nimeni, cu privirea aţintită în pământ, încruntat, cu coatele depărtate de trunchi, oho! depărtate bine, şi cu pumnii strânşi. Cu cine să se bată? Cu cine să se bată?

— Vine de la Tecuci, le şoptea băieţilor Marcel Voinea, confidenţial.

Cătălin nu pricepea dacă să vii de la Tecuci e de rău sau e de bine.

— Unde-i asta Tecuci? întreba el.

— În Moldova, deşteptule! venea prompt răspunsul lui Damian. E reşedinţa judeţului Tecuci.

Dar acum veneau şi zile mohorâte. Dacă nu ploua, zile întregi cerul rămânea acoperit de nori — o pânză cenuşie şi deasă întinsă peste oraş. Ferestrele de pe latura lungă a clasei dădeau tot în Strada Principală, ca şi anul trecut. Se vedea capul bulevardului Regina Elisabeta, cu castanii lui deşi, afundându-se ca într-o pădure întunecoasă. Cătălin stătea de vorbă cu Nelu Manolache. Îl întreba:

— Noaptea tu visezi întâmplări? Eu visez locuri.

Nelu Manolache râdea:

— Eu îl visez pe tata că vine şi mă croieşte c-un băţ pe spinare. Aş zice că-s întâmplări, nu? Tu ce fel de locuri visezi?

Cătălin se gândea la bulevardul Regina Elisabeta şi deşi ştia că e străjuit de castani de la un capăt la celălalt, urmând curbura lină a văii Prahovei, pe malul drept, în vise se pomenea la un moment dat mergând pe malul stâng. Era acelaşi bulevard şi Cătălin nu-şi amintea să fi trecut vreun pod. Şi bulevardul nu mai era plat aşa cum îl ştia ci urca, urca mereu, iar într-o latură castanii nu mai erau castani ci o pădure adevărată, sălbatică, la o oarecare distanţă de drum. Iar capătul drumului nu se zărea.

— Asta trebuie că-i viaţa ta! îi explica Avram Botea cu convingere. Urci mereu, înţelegi? La fel povesteşte şi tata. A tot visat că urcă un drum şi uite că până la urmă a ajuns cineva. E avocat.

— Tu crezi în vise?

Chiar în capul bulevardului, la întretăierea cu Strada Principală era o vitrină de afişaj. Sub geam găseai în fiecare luni dimineaţa anunţul cu noul film care avea să ruleze peste săptămână la cinematograful ARPA. Vrăjitorul din Oz, Tarzan, Omul cu o mie de feţe, Fiul regimentului.

— Şi? îl provoca Avram Botea pe Dogaru apropiindu-se de el sfidător, afară în curte. Până la urmă l-au găsit pe taică-meu că-i exploatator?

— Las’ că vedem noi! răspundea pornit Dogaru. Nu-şi ascundea câtuşi de puţin ostilitatea.

— Şi? continua să-l zgândărească Botea. Sunt mulţi ca tine acolo la Tecuci de unde zici că vii?

— E plin de jidani ca tine! Da’ las’ că-i punem noi la treabă! Mult n-o să mai huzuriţi voi!

Rumoarea vocilor creştea din ce în ce. Era ca un vuiet continuu, insuportabil. Doamna întârzia la oră. Asta se întâmpla destul de rar. Dar şi când se întâmpla! Puteau să sară chiar şi peste o oră întreagă, pe care de obicei o petreceau într-o hărmălaie de balamuc. La fereastră, Cătălin îşi mută privirea de la vitrina cinematografului ARPA la atelierul foto Olteanu. Hărmălaia din spatele lui ajunsese aproape un urlet şi când se întoarse îl văzu pe Dogaru călcând peste bănci şi îndreptându-se spre fereastră. Îşi trase iute mâna de pe pervaz pentru ca noul coleg să nu i-o strivească sub talpa ghetei. Fiindcă asta făcea Dogaru, de pe bancă păşea de-a dreptul pe pervaz, rămânând cu o mână agăţat de cremonă, în timp ce cu cealaltă scotea din buzunar un teanc de petice de hârtie. Dumnezeule, ce-avea de gând? În văzul tuturor, Dogaru îşi trecu limba peste dosul unui petic şi îl apăsă de geam. Peticul rămase lipit strâmb. Erau mai multe cuvinte acolo, unele prea mici ca să le poţi desluşi de la distanţă. Dar în mijloc puteai să citeşti clar cuvântul COMUNIŞTI, scris cu roşu. Luca Băleanu răcnea ca ieşit din minţi agitându-şi braţele ridicate. Cătălin se uita la ei, mut, ca şi cum i-ar fi văzut pentru prima oară. Urlau, ca apucaţi. Ia uite, lui Lucian Anghel i se umflaseră vinele de la gât. Cătălin nici că mai văzuse vreodată aşa ceva — gâtul pur şi simplu i se îngroşase şi i se înroşise. Îl căuta cu ochii pe Damian, dar Damian parcă intrase în pământ. Sus pe pervazul ferestrei Dogaru mai lipise vreo câteva petice de hârtie, toate la fel şi toate strâmbe.

Uşa se deschise brusc, dată de perete, şi în clasă intrară Doamna şi directorul, domnul Ionescu. Domnul Ionescu avea pe faţă o umbră nouă, sumbru-vineţie, întinsă peste zâmbetul lui de-o viaţă întreagă, pe care toţi băieţii îl cunoşteau. O luă spre catedră dar nu pe lângă perete, aşa cum făcea de obicei, ci pe intervalul dintre bănci şi băieţii se feriră din calea lui în tăcere. În tot timpul ăsta nu-l slăbi din ochi pe Dogaru, care rămăsese cocoţat pe pervaz, în aşteptare. Şi cum Dogaru nu se uita niciodată în ochii cuiva, nu se uită nici în ochii domnului Ionescu, ci îşi aţinti privirea în jos, undeva între bancă şi fereastră, ca şi cum şi-ar fi ales locul unde să sară. Dar rămase sus pe pervaz. Iar în ochii domnului Ionescu ce se vedea? Perplexitate? O concentrare surâzătoare ca atunci când se pregătea să arunce la ţintă săculeţul cu nisip? Cătălin se putea aştepta la orice. Dar nu era timp de amânare. Lucrurile se clarificau precipitat. Perplexitate poate că fusese, dar surâs în niciun caz, fiindcă dindărătul concentrării de pe faţa domnului Ionescu ţâşni mânia.

— Cine ţi-a dat voie să lipeşti porcăriile alea acolo pe geam! La mine în şcoală nu faci politică! Ai înţeles? N-ai decât să te duci să le lipeşti acasă la tine! Sau la closetul public dacă ai nevoie de public!

Abia atunci Dogaru se hotărî să sară de pe pervaz.

— Cum te cheamă?

Domnul Ionescu îl fixa cu privirea, aşteptând.

Dogaru se uita în pământ, cu pumnii strânşi şi coatele depărtate de trunchi, ca şi cum ar fi fost gata oricând să se încaiere cu oricine. N-avea nicio vină! N-avea niciun regret! Puteai s-aştepţi mult şi bine un răspuns de la el. Mai mulţi băieţi îi spuseră numele dar nimeni nu era prea convins că face bine ceea ce face şi în plus vocile li se suprapuseră.

— Cum? se încruntă domnul Ionescu neînţelegând, adresându-se băieţilor de astă dată.

— Dogaru, zise Săuceanu cu jumătate de glas. Şi îndrăzni chiar şi mai mult: — Tatăl lui e activist de partid.

Domnul Ionescu îl privi fix preţ de vreo trei secunde. Şi din nou în ochi i se ivi acea concentrare care aducea a zâmbet. Dar nu, nu era zâmbet nici de astă dată. Se întoarse din nou spre Dogaru şi rosti apăsat:

— Urcă-te şi dezlipeşte imediat mizeriile alea de-acolo!

Dar Dogaru tăcea încrâncenat. Domnul Ionescu aştepta, şi băieţii aşteptau şi ei. Deveni clar că Dogaru n-are să se urce niciodată la loc pe pervaz ca să dezlipească peticele alea de hârtie.

— Ieşi afară, şuieră cu mânie reţinută domnul Ionescu.

Şi cum Dogaru tot nu se clintea din loc, răcni scos din minţi:

— Afară!

Abia atunci Dogaru ţâşni ca din puşcă, trecu glonţ prin faţa catedrei şi numai când ajunse în apropierea uşii din fundul clasei încetini pasul două clipe ca să mârâie ceva. Dar nu-şi întoarse capul către domnul Ionescu ci se întoarse doar pe sfert înapoi către clasă, părând mai degrabă că se adresează ultimei bănci:

— Las’ c-o să vedeţi dumneavoastră!

Şi ieşi trântind uşa în urma sa.

Ce ciudat... Cătălin se uită la ochii domnului Ionescu şi nu mai zări în ei nicio concentrare apropiată de zâmbet. Doar o lumină pe jumătate stinsă. Cenuşie la fel ca lumina de afară. Domnul Ionescu o porni la rândul lui către uşă. Se opri după doi paşi şi se întoarse obosit către Doamna:

— Ţineţi-vă ora, doamnă Mateescu. În recreaţie am s-o trimit pe Niculina c-o scară şi c-un burete. În rest, faceţi abstracţie...

Nu numai că vremea mohorâtă stăruia, dar se pornea să şi plouă. Ba chiar vreo două tunete de vară întârziată făceau să tremure geamurile. Pe hol băieţii aruncau săculeţul cu nisip peste zece careuri numărate de la linia de aruncare. Unii trăgeau cu coada ochiului către uşa cancelariei, sperând să-l vadă pe domnul Ionescu ieşind vesel, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să le arate încă o dată magistrala lui aruncare cu boltă drept la ţintă. Dar oare ce înseamnă abstracţie? se întreba Cătălin.

— Înseamnă să nu ţii cont, deşteptule! îl lămurea zeflemitor colegul său Damian.

Şi tot zeflemitor părea gata în orice clipă să se ferească de o lovitură venită pe neaşteptate.

— Tu visezi locuri sau întâmplări? îl întrebă Cătălin.

— Ce?! făcu Damian, surprins, c-o uşoară zvâcnitură înainte.

Cătălin visa în multe nopţi că se afundă în desişul castanilor de pe bulevardul Regina Elisabeta, care te scoate afară din oraş, şi merge şi tot merge până când în dreapta sa valea Prahovei se lărgea şi se adâncea imens, însorită, până într-atât încât departe pe versantul celălalt abia mai puteai desluşi o cărare ce cobora domol către oraş. Şi drumul pe care el mergea nu mai era bulevardul Regina Elisabeta, ci un drumeag în plin soare, de-a lungul coastei dealului, abia cu puţin mai lat decât o potecă de munte. Mergea încrezător că mai devreme sau mai târziu avea să dea peste punctul de întâlnire cu cărarea de pe celălalt versant ca să se poată întoarce în oraş. Îşi întorcea privirea spre dreapta şi, la un pas distanţă, mai jos, pe coastă, îl zărea pe Damian mergând alături, dar nu pe drumeag ci de-a dreptul prin iarba scundă şi îngălbenită. Ridica spre el privirea zâmbind zeflemitor şi spunea: Asta se cheamă joncţiune, deşteptule! În curând o să-ţi explice cineva. Cătălin rămânea cu îndoiala că vreodată i-ar fi fost de folos ca cineva să-i dea vreo explicaţie.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine.
Publicat, într-o variantă nerevizuită, și în almanahul Origini, 2002.