Aventura scrisului de mână*

În ultimele clase ale ciclului gimnazial scrisul de mână a devenit una din preocupările mele cele mai captivante. Ştiu sigur că mulţi din colegii şi cunoscuţii mei au fost la rândul lor interesaţi de propriul lor scris. Trăsăturile scrisului, se spunea, reflectă anumite trăsături ale caracterului. Nu-i puteam permite — nu-i aşa? — caracterului meu să se dezvolte alandala. Trebuia să-mi dau toată silinţa să-l dezvolt în direcţia bună dacă acest lucru depindea de trăsăturile scrisului. Trebuia să încerc necontenit să-mi afirm personalitatea — şi — prin caligrafie. Am încercat litere cu fel de fel de înflorituri luând de exemplu, printre altele, semnătura lui Eminescu, fiindcă ce altă personalitate ar fi putut să fie mai tentantă pentru viitorul meu? Am renunţat la înflorituri: trebuia să fiu eu însumi. Am exersat aplecarea scrisului spre stânga, dar am aflat că o persoană care scrie aplecat spre stânga nu-i prea vrednică de laudă: prefăcută, orgolioasă, trufaşă; aşa că am renunţat la aplecarea spre stânga. Dar am continuat să apreciez drept interesant un asemenea scris şi personalitatea cu care el se asocia. (Dar dacă totuşi nu era chiar atât de negativă pe cât se zvonea?) Apoi am încercat aplecarea spre dreapta, ba chiar aplecarea mult spre dreapta. Mi s-a părut fandosire dar nu eram dispus să încetez „să mă fandosesc”. Am fost atent la trăsăturile fiecărui gen de caligrafie. Am tras cu coada ochiului la scrisul colegilor mei de clasă, caz în care experimentarea mea a avut o bază solidă: vedeam cum scriu ei, îi cunoşteam (sau mi se părea că-i cunosc) şi puteam trage concluziile de rigoare. Am imitat parte din caligrafiile colegilor. Am încerc să scriu ghidat de o riglă: aşezai rigla exact pe linia caietului de dictando, scriai în aşa fel ca stiloul sau creionul să se atingă mereu, dedesubt, de riglă, şi caligrafia căpăta o anumită caracteristică mecanică: fiecare legătură dintre litere avea o mică porţiune perfect dreaptă şi perfect orizontală. Fiecare literă se ciocnea de riglă şi se turtea în partea de jos de parcă ar fi fost de plastilină şi ar fi căzut pe o suprafaţă tare. Dar nu era nimic scandalos în asta: pe de o parte, a fost o modă care a bântuit printre elevii din epocă (şi greu te poţi sustrage unei mode); iar pe de altă parte ştiinţele tehnice, în particular cele mecanice, erau în vogă, aşa că un anume aspect „mecanicist” al scrisului se potrivea perfect cu spiritul epocii. Nu mai spun cât de util era scrisul pe riglă practicat pe o filă de caiet neliniat. Rândul n-o mai lua nici în sus nici în jos (deşi, în treacăt fie zis, o caligrafie cu fiecare rând urcător este semn superioritate şi de aspiraţii înalte). Dar ce se-ntâmpla cu literele care au codiţă sub linie? Ce se-ntâmpla cu „g”-urile, cu „p”-urile, cu „j”-urile? Ei bine, codiţele puteau fi adăugate după ce rândul era gata: ridicai rigla şi adăugai codiţele; asta stimula atenţia, perseverenţa, meticulozitatea, perfecţionismul... Iar dacă e-adevărat că scrisul reflectă personalitatea, înseamnă că eu am încercat, prin scris, toate personalităţile posibile. Sau, mă rog, multe dintre ele. Se spunea că linioara de la „t mic de mână” vădeşte o personalitate puternică atunci când o pui sus. De aceea m-am străduit s-o pun de fiecare dată cât mai sus. Când uitam însă, iată-mă cu linioara aşezată destul de jos. Cu timpul însă, am reuşit să uit din ce în ce mai rar să pun linioara de la „t mic” acolo unde trebuia. Adică sus. Linioara pusă sus mi-a intrat în sânge. Astăzi scrisul meu e de multă vreme stabilizat: linioara de la „t mic” o pun invariabil sus, uneori chiar deasupra liniuţei verticale, a „băţului”, de la „t mic de mână”. Şi atunci, asta ce să însemne oare? Că nu m-am născut o personalitate puternică dar că am reuşit s-o dobândesc prin exerciţiu de caligrafie?

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat