joi, 26 februarie 2009

Extemporalele cu note proaste*

Mania mea de colecţionar a îmbrăţişat şi extemporalele din timpul şcolii. Le tot strângeam până ce teancul atingea o anumită grosime, după care, urmând un îndemn cu care, retrospectiv, nu prea am motive să mă mândresc, începea trierea. Cu alte cuvinte, le păstram pe cele cu note bune şi le aruncam pe celelalte. M-am descotorosit de acestea din urmă, după cum, mai târziu, aveam să mă descotorosesc — sau să încerc să mă descotorosesc — de toate semnele neconvenabile ale trecutului. De semnele materiale, ca şi de semnele lăuntrice, sufleteşti. Dacă stau să mă gândesc de ce am făcut-o, nimic lăudabil nu pare să iasă la iveală. Oricum aş suci-o şi aş învârti-o, concluzia se desprinde implacabil: am fost — şi am rămas — dornic să-mi înfrumuseţez trecutul.

Dar dacă am purces la acea triere, mi-am făcut mai mult rău decât bine. Pentru că operaţia de triere este aceea care mi-a rămas în amintire — mai pregnant decât colecţionarea în sine —, cu întreaga ei semnificaţie negativă. Ar fi trebuit să le păstrez pe toate, nu? Acele extemporale cu note proaste (mai bine zis mediocre, căci am avut de fapt puţine cu note de-a dreptul proaste) mi-ar fi arătat mai târziu, răsfoindu-le (căci dacă n-ar fi urmat să le răsfoiesc, colecţionarea s-ar fi dovedit perfect inutilă), aş fi avut în faţă oglinda mediocrităţii mele ca elev. Aruncându-le, am ajuns oare să mă privesc într-un alt fel de oglindă, mai îngăduitoare? Nicidecum. Dimpotrivă, selecţia pe care am făcut-o, rămasă în amintire, cum spuneam — căci n-au reuşit de-a lungul anilor s-o elimin din memorie —, adaugă mediocrităţii impostura: judecat după colecţia de extemporale cu note bune, sunt nevoit să mă recunosc drept un fals performer, i.e. impostor. Atunci, de ce nu le-am aruncat pe toate? Speram oare, răsfoind peste ani colecţia de extemporale, toate cu note bune, să fi uitat că ea arată aşa cum arată în urma unei operaţii de triere? Foarte puţin probabil. Atunci, poate speram ca extemporalele cu note bune să se fi constituit la un moment dat într-un stimulent pentru a mă ridica la nivelul propriei mele imagini meritorii? Sau nu le-am aruncat pe toate pentru că eram un sentimental? Este oare colecţionarul un sentimental?

Naţiunile îşi înfrumuseţează trecutul dintr-un instinct — instituţionalizat — de supravieţuire, glorificându-şi istoria şi adăugând fapte de glorie acolo unde se resimte cu acuitate lipsa acestora. Nimic condamnabil în asta. Indivizii, la rândul lor, îşi înfrumuseţează — iată — trecutul descotorosindu-se de cât mai multe dintre eşecuri.

De fapt, practic toată viaţa n-a încetat să mă mă preocupe, cum spuneam, descotorosirea de fel de fel de semne ale eşecurilor trecute — fotografii nereuşite ale chipului meu sau făcute în compania unor persoane devenite între timp dezagreabile, însemnări care dezvăluiau trăsături reprobabile ale caracterului meu, texte care nu mi-au mai plăcut, şi nu neapărat pentru că am găsit ulterior neizbutite respectivele texte ci pentru că îmi dezvăluiau lipsa talentului, sau, într-un fel, o durată inacceptabil de mare a uceniciei pe drumul meu către performanţă.

De la o vreme, după schimbarea de regim din ’89, semnelor eşecurilor personale au început să se adauge semnele eşecurilor timpului în care mi-am trăit (totuşi) cea mai mare parte a vieţii. O revistă veche, un prospect turistic (perimat şi mincinos), un ambalaj de ciocolată folosit ca semn de carte şi uitat într-o carte rămasă necitită din vremurile cele detestabile. Toate memento-uri ale pasivităţii mele trecute ca om al cetăţii. Să le păstrez oare? Sau să le arunc?

Dar oare de ce mă mai întreb? Pentru le-am şi aruncat pe toate.

***

* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

vineri, 13 februarie 2009

Sfaturi pentru întâlnirea cu marea*

Dacă vreţi să plecaţi la mare, rezervaţi-vă pentru pregătirile de plecare, cât să spun..., cam o zi şi jumătate. Dacă astăzi de pildă, este miercuri ora 1:30 p.m., luaţi trenul abia vineri dimineaţă. Adică vă sfătuiesc să nu vă grăbiţi. Dar nici să vă pierdeţi vremea în zadar nu vă sfătuiesc. Deschideţi în apartamentul dumneavoastră toate uşile interioare, lăsaţi să cadă transperantele şi veţi avea odăi cufundate în penumbră, în timp ce afară, peste casele înalte, albe precum creta, străluceşte soarele de început de august. Luaţi seama, ceea ce se petrece afară este pentru dumneavoastră crucial. Vă puteţi plimba trecând dintr-o odaie într-alta. În cele mai multe dintre acestea se află răspândite lucrurile care vă vor fi de folos la mare şi pe care urmează să le puneţi în cele două valize care aşteaptă. Dar încă nu puneţi nimic în ele. Plimbaţi-vă doar, agale, dar nu ieşiţi pe balcon decât în clipa când veţi fi sigur că soarele a trecut de cealaltă parte a blocului. Atunci puteţi ieşi puţin pe balcon. Balconul apartamentului dumneavoastră se află foarte sus, la etajul nouă (cel puţin). Să nu-mi spuneţi că locuiţi mai jos, fiindcă atunci totul e pierdut: dacă nu locuiţi la etajul nouă sau zece sau, mă rog, mai sus, vă sfătuiesc în modul cel mai serios să renunţaţi la ideea de a mai pleca la mare... Ieşiţi aşadar pe balcon şi priviţi zidurile albe ale caselor înalte. Priviţi norii de toate culorile care plutesc pe cerul albastru, venind dinspre mare. (Trebuie neapărat să ştiţi, ieşind pe balcon, în ce parte se află marea.) Norii pot să fie albăstrii sau cenuşii, sau de un verde luminos, sau turcoaz. Puteţi să mă credeţi că asta n-are prea mare importanţă. Important e să mai apucaţi să simţiţi răcoarea de care trebuie să se fi îmbibat norii străbătând întinderea mării. Dacă nu le simţiţi răcoarea, avem o problemă. (Trebuie deci ca apartamentul dumneavoastră de la etajul nouă sau zece să nu fie foarte departe de mare, trebuie ca norii ce vin dinspre mare să nu-şi fi pierdut răcoarea trecând peste plictisitoarele câmpii încinse de soare!) Şi încă ceva — v-am spus oare? În tot ce faceţi trebuie să nu vă arătaţi nicio clipă nerăbdător. Trebuie să ştiţi că marea este iubirea dumneavoastră de-o viaţă şi că sunteţi un om pierdut dacă îi spuneţi „Iubito, mi-a fost dor de tine”. Las’ să se frământe cu valurile ei transparente până când îi veţi smulge: „Iubitule, de ce te-ai lăsat atât de mult aşteptat?” Şi abia atunci trebuie să vă arătaţi un bărbat adevărat. Nu spuneţi nici da nici nu, nici „Şi mie mi-a fost dor de tine”, nici „Şi eu te-am tot aşteptat”. Nu spuneţi nimic, păstraţi-vă calmul, zâmbiţi enigmatic, lăsaţi pletele dumneavoastră blonde să vi le mângâie briza ei, a mării... (Să nu uit: dacă nu sunteţi blond — natural! — e mai bine să nu mergeţi la mare!) Păşiţi tăcut, agale, fără grabă, pe ţărmul ei, puteţi chiar închide ochii doar pentru câteva clipe şi nu uitaţi: zâmbiţi fără încetare enigmatic. Puteţi zâmbi, vă puteţi chiar arăta pe fată plăcerea, pentru că marea nu va şti niciodată dacă zâmbiţi fericit de a fi aproape de ea, sau fericit doar că vântul vă mângâie fruntea albă. Marea singură ştie că întinderea ai albastră e una, iar vântul alta. Toate acestea trebuie să le ştiţi acum, cât încă vă mai aflaţi pe balconul neapărat umbrit al apartamentului dumneavoastră de la etajul nouă sau zece.

Apoi puteţi începe să vă puneţi câte un lucru într-una din cele două valize. Dar rar, foarte rar, cu gesturi domoale. Dacă veţi reuşi să puneţi câte un lucru la fiecare jumătate de oră, e cum nu se poate mai bine. Până în seara zilei de miercuri, nici măcar prima valiză nu trebuie să fie decât cel mult pe jumătate plină. Între timp vă puteţi lua rămas bun de la lucrurile care v-au înconjurat vreme de un an încheiat. Lor le puteţi arăta fără frică toată dragostea dumneavoastră. Pentru că ele sunt departe de a fi asemenea mării. Ele nu vă vor domina niciodată. Sau, chiar dacă vor domina, vă puteţi lăsa fără grijă dominat de ele. Aşadar, începeţi prin a vă lua rămas bun de la aragaz, de la ibricul roşu (sau verde, sau albastru, sau cafeniu), de la ceşcuţa de cafea şi de la zaharniţă. Apoi vă puteţi lua rămas bun de la şezlong, pe care vineri dimineaţă, când veţi pleca la gară (Ah! dar nici să nu vă gândiţi încă la plecare) îl puteţi lăsa aşa cum este acum, îndreptat către uşa deschisă ce dă în balcon. Puteţi lăsa ceşcuţa de cafea pe covor, la piciorul şezlongului: vor fi două lucruri care vor măsura durata şederii dumneavoastră la mare. Merită s-o faceţi, doar aşa, din simplă curiozitate. Căci altfel poate că vă va fi greu să credeţi cât de mult vă puteţi dezobişnui la mare să percepeţi scurgerea timpului. Le puteţi reîntâlni, şezlongul şi ceşcuţa de cafea, mai ales ceşcuţa cu zaţul uscat şi crăpat pe fundul ei, şi vă veţi întreba: „Când dracu’ am lăsat asta aci! Acum câţi ani?”

De miercuri, ora 1:30 p.m., până vineri dimineaţă să nu faceţi cumva greşeala să ieşiţi din casă. Bucuraţi-vă de căderea serii, de întunericul de acasă, de puzderia de luminiţe din jurul blocului unde locuiţi, ivite în locul zidurilor albe luminate de soare, lăsaţi perdelele să fâlfâie uşor, aşezaţi-vă comod în fotoliu şi... puteţi chiar deschide televizorul. Dacă veţi avea prilejul să vedeţi un film bun, norocul dumneavoastră! Dacă nu, nu trebuie neapărat să-l închideţi. Vă puteţi uita fără să vă faceţi griji la toate prostioarele. Vă asigur că ele nu vor schimba în dumneavoastră (desigur, doar cu condiţia ca până în clipa asta să-mi fi urmat cu stricteţe sfaturile) ceea ce simţeaţi înainte, ci doar liniştea se va adânci în sufletul dumneavoastră. Dacă vă veţi plictisi totuşi, puteţi să închideţi televizorul şi să ascultaţi muzică, puteţi citi sau puteţi să nu faceţi nimic, totul depinde de firea dumneavoastră. Ba chiar (poate că fac o prostie!) puteţi ieşi, dar numai după ce vă veţi fi încredinţat că s-a făcut destul de târziu pentru ca străzile să fie pustii. Pe cei ce nu ies din casă după ce s-au plictisit de televizor şi l-au închis nu-i paşte nicio primejdie. Dar pe firile înclinate să hoinărească pe străzile pustii până noaptea târziu trebuie să le avertizez în modul cel mai serios — fiţi cu băgare de seamă: în nopţile calde de început de august şoapta valurilor mării se aude până foarte departe, iar mirosul mării se simte până la depărtări încă şi mai mari decât acelea până la care norii plutind dinspre mare încă mai păstrează răcoarea apei. Aşa că, firi înclinate să vă plimbaţi pe străzile pustii până târziu în noapte, nu cumva să vă lăsaţi cuprinse de slăbiciune şi să stricaţi totul spunând „Iubito, mi-a fost tare dor de tine”. Ştiu că e foarte greu să găsiţi soluţia cea mai bună. Printre dumneavoastră pot fi şi firi dure, tentate să spună „Nu vreau să te mai văd!” Asta este o greşeală şi mai mare decât să spui „Iubito, mi-e dor de tine”, fiindcă dacă aţi spus-o, s-ar putea întâmpla ca marea să vă primească ursuză. Aşa că nu ştiu ce-i mai bine să faceţi. Dacă aţi apucat să ieşiţi, poate că e mai bine să vă întoarceţi tiptil acasă. Dacă aţi izbutit să nu rostiţi niciuna din acele propoziţii fatidice până ce veţi fi apăsat pe butonul ascensorului de la dumneavoastră din bloc, dacă butonul roşu sau săgeata albă îndreptată în jos se va fi aprins, sunteţi un om salvat. Pentru că — asta o ştiţi — în apartamentul dumneavoastră este deja atâta linişte, cabina urcă atât de lin, lumina albă din plafonul cabinei este atât de odihnitoare, încât liniştea va pogorî de îndată în sufletul dumneavoastră. Sunteţi un om salvat. Descuiaţi uşa apartamentului dumneavoastră, aprindeţi lumina de la baie, faceţi tot ce faceţi în serile obişnuite şi apoi culcaţi-vă. Ziua de miercuri s-a sfârşit cu bine. Vă aşteaptă lunga zi de joi, dar acum sunteţi un bărbat călit, odihnit, somnoros, şi ştiţi cum să vă purtaţi cu iubita dumneavoastră. Pentru o scurtă clipă puteţi chiar să vă desfătaţi cu plăcerea de gusta dinainte îmbrăţişările catifelate şi reci. Somn uşor.



Este o mare greşeală să credeţi că vă puteţi trezi foarte târziu a doua zi dimineaţă. Ora pe care v-o recomand este opt. Şi acum, cu toate că nici astăzi nu trebuie să vă grăbiţi nicio clipă, trebuie totuşi s-o luaţi metodic. La mare nu trebuie să duceţi lipsă de nimic. Marea este o iubită care se bosumflă din te-miri-ce. Şi cu toate că nu-ţi spune nimic, poţi ghici şi singur, dacă nu e prea târziu, că s-a supărat că nu i-ai adus în dar o broşă sau o pereche de cercei de aur. Desigur, ăsta-i doar un fel de a spune. N-am să vă recomand să vă luaţi o pereche de cercei, doamne fereşte! Este vorba de lucrurile dumneavoastră şi vă paşte primejdia ca marea să se bosumfle că nu v-aţi adus cutare sau cutare lucru de-al dumneavoastră, de parcă ei aţi fi uitat să-l aduceţi. Spre a nu uita nimic din ceea ce vă este necesar există felurile metode. Una din ele este de a consulta o agendă dintr-acelea în care găsiţi, scrise în ordine alfabetică, toate lucrurile de care aţi putea avea nevoie: ac, aţă, botoşei, cuţit ş.a.m.d. Altă metodă, şi după părerea mea cea mai potrivită, este să staţi liniştit, sau să profitaţi de clipele liniştite, de pildă când fumaţi o ţigară, să vă gândiţi ce lucruri v-ar fi de trebuinţă la hotel sau în odaia unde veţi sta cu chirie la mare.

În rest, ziua de joi nu se deosebeşte cu nimic de ziua de miercuri, în care aţi căpătat experienţa plecării, aşa că n-am ce să vă recomand în plus. Ziua va trece iarăşi senină, vor pluti nori venind dinspre mare, nori pufoşi, alburii, albaştri, portocalii... Iar dumneavoastră veţi aştepta. Ce veţi aştepta? Nu ştiu. Dar dacă vreţi neapărat o recomandare, cred că tot ce v-aş putea spune este: veţi aştepta clipele... În fiecare clipă o veţi aştepta pe cea următoare. N-am spus „Vă veţi odihni”! Aceia dintre dumneavoastră care sunt dornici să se odihnească, gândiţi-vă bine înainte de a pleca. Poate că-i mai bine să nu mai plecaţi la mare. Căci la mare nu există odihnă aşa cum aveţi dumneavoastră slăbiciunea s-o înţelegeţi, cum nu există nicăieri. Marea nu vă va molipsi de zbuciumul ei, căci marea nu e niciodată cu adevărat zbuciumată, aşa cum este un torent de munte, care nu-şi găseşte nici locul nici astâmpărul. Dar marea nu vă putea molipsi nici de liniştea ei. Căci marea nu are linişte. Uitaţi-vă cu atenţie la ea: fiecare val aruncat peste plaja plină de scoici este o cugetare. Fiecare val seamănă cu un zar aruncat, pe care marea parcă stă o clipă să-l urmărească, apoi încearcă din nou, meditând. Unii dintre dumneavoastră vor spune poate că au văzut marea nemişcată ca o oglindă. Nu! Nimeni n-a văzut vreodată marea nemişcată ca oglinda moartă şi stupidă a unui iezer din munţi. Atunci când vi se pare că marea e nemişcată, priviţi-o cu luare aminte: un freamăt abia perceptibil străbate faţa apei ei — marea stă cu degetul la tâmplă şi meditează. Dacă pentru dumneavoastră a medita este totuna cu a nu face absolut nimic, atunci mai bine abţineţi-vă să vă duceţi la mare!



Dar, în cele din urmă soseşte şi dimineaţa plecării. Acum n-am ce să vă mai spun: şi dumneavoastră şi eu suntem neputincioşi în faţa neprevăzutului. Dacă mi-aţi urmat sfaturile şi aţi stat în casă şi nu v-aţi grăbit şi nu v-aţi arătat din cale-afară de nerăbdător, dacă aţi lăsat valiza deschisă şi aţi pus lucrurile în ea unul câte unul, înseamnă că aveţi stofă de solitar. Dar din clipa când sună deşteptătorul şi dumneavoastră bâjbâiţi cu mâna prin întuneric, tremurând tot, până ce dibuiţi butonul care închide gura maşinăriei diabolice, din clipa aceea sunteţi în mâinile hazardului. În staţie, în autobuz, în troleibuz, în taxi, sunteţi în mâinile hazardului. Rugaţi-vă Cerului să ajungeţi la capătul încercărilor tot aşa de neprihănit cum eraţi miercuri la ora 1:30 p.m. Poate că aşezat adânc în fotoliul pluşat, albastru, al vagonului de clasa I (la mare, să ştiţi, se călătoreşte neapărat, dar neapărat, cu clasa I!), veţi izbuti să faceţi în aşa fel încât să puteţi contempla pe fereastră norii care plutesc dinspre mare. Dar pentru asta trebuie să nu intraţi în vorbă cu nimeni şi să puneţi capăt printr-un mârâit ursuz oricărei tentative din partea oricui de a intra în vorbă cu dumneavoastră. Dacă este cu neputinţă, mai bine uitaţi cu desăvârşire că vă aflaţi în drum spre mare. Mai bine sugestionaţi-vă că vă aflaţi într-o călătorie de afaceri, nu vă gândiţi mai departe decât că aveţi de cărat valizele de la tren la taxi, apoi de la taxi până în odaia dumneavoastră de la hotel, că trebuie să completaţi formularele de la recepţie pentru a vi se putea înmâna cheia, că trebuie să urcaţi valizele până la etajul unde vi s-a dat camera şi abia după ce veţi încuia uşa pe dinăuntru şi vă veţi rezema cu spatele de ea scoţând un suspin de uşurare, abia atunci scuturaţi-vă brusc şi mărturisiţi-vă: Dar eu am venit de fapt să-mi petrec concediul la mare! Să vedeţi ce bine vă veţi simţi.

Atenţie: nu cumva să faceţi greşeala să vă puneţi costumul de baie şi să vă repeziţi la ea. Las’ să mai aştepte! Să aştepte până mâine dimineaţă. N-are să vă pară rău, veţi vedea. Sau dacă vă socotiţi un dur, atunci duceţi-vă. La urma urmei, tot răul spre bine. Pentru că un început prost are să vă umple de nervi! Ce credeţi că se va întâmpla? Întâi şi-ntâi, vă veţi aminti că anul trecut aţi făgăduit să nu vă pripiţi, iar acum veţi observa că v-aţi pripit. Asta vă va face să vă simţiţi laş şi nevolnic. Iar în zilele următoare veţi face tot ce vă va sta în putinţă să vă regăsiţi în tipul dur. Iar efortul dumneavoastră va fi binevenit. Adică exact ce vă spuneam: tot răul spre bine!



Pe plajă veţi tot auzi în jurul dumneavoastră mame care îşi dădăcesc copiii: „Stai cinci minute pe spate, cinci minute pe burtă.” Dumneavoastră să nu faceţi prostia asta. Izolat pe prosopul dumneavoastră ca pe o insulă pustie, să staţi numai pe burtă. În felul acesta veţi putea să nu vedeţi pe nimeni. N-are ce să vi se întâmple rău. Poate doar o minge se va opri lângă dumneavoastră şi, bineînţeles, îi veţi simţi atingerea. Rămâneţi pe burtă şi nu schiţaţi niciun gest. Cine a aruncat mingea n-are decât să vină să şi-o ia.

Nu folosiţi niciun fel de creme. (Dacă sunteţi dintre aceia cărora şederea îndelungată la mare le provoacă arsuri, atunci mai bine nu veniţi la mare.) Staţi mai departe pe burtă şi priviţi ţesătura prosopului dumneavoastră. Iar dacă nu aveţi prosop — şi poate că-i chiar mai bine —, staţi şi priviţi cu atenţie firele de nisip. Cine spune că nisipul e galben înseamnă că e un superficial. Veţi vedea că firele de nisip sunt colorate: unele cafenii, altele verzulii, altele liliachii, ba chiar şi negre. Puteţi face moviliţe care vă vor da mult de gândit. Vă veţi putea închipui o lume miniaturală în care firele de nisip capătă dimensiunile unor stânci, iar moviliţele vor fi munţi şi adânciturile dintre ele, văi aride, şi veţi vedea cum stâncile se rostogolesc la vale bubuind sub soarele arzător. (Zgomotul ţine exclusiv de capacitatea dumneavoastră de închipuire.) Dacă nu se clintesc de la sine, le puteţi da câte un bobârnac. Se vor rostogoli negreşit.



Nu stăruiţi cu închipuirea dumneavoastră în miniaturala lume a firelor de nisip. Va sfârşi prin a vi se părea monoton. Nu fiţi extremist, prăjiţi-vă şi burta la soare, prăjiţi-vă şoldurile, coapsele, priviţi în tăcere femeile frumoase care trec fără nicio treabă, în tăcere. Nu le priviţi şi mai ales nu le ascultaţi pe cele care stau foarte aproape de dumneavoastră. Decât să faceţi asta, mai bine rămâneţi într-o rână, rezemat în cot, şi închideţi ochii, sau chiar lăsaţi-vă fruntea pe braţ, cu ochii închişi, şi închipuiţi-vă un port la mare, undeva într-o ţară îndepărtată. Dacă nu aveţi deprinderea să plăsmuiţi obiecte imaginare până la cele mai mici amănunte, acum aveţi prilejul s-o căpătaţi. Lumina soarelui trecând prin pleoapele lăsate, zumzetul vocilor din jurul dumneavoastră, freamătul valurilor, adierea vântului, totul concură în a vă oferi cea mai mare desfătare a închipuirii pas cu pas a unui îndepărtat port la mare. Iată o stradă povârnită, pavată cu piatră cubică, din înaltul căreia se văd apele albastre ale golfului. (Care golf? N-are nicio importanţă. E golful dumneavoastră.) În stânga, iată, se află o casă în stil mediteranean, să zicem. Spre stradă — un gard scund de piatră. Cât de scund? Păi, să zicem până la înălţimea pieptului dumneavoastră. O portiţa de fier forjat se deschide spre o scurtă alee pavată cu dale de piatră naturală, şlefuită doar la prima mână, la capătul căreia urci trei trepte şi pătrunzi sub o boltă umbrită — acolo se află uşa grea, de acolo îşi trimite lucirea discretă spre stradă plăcuţa de alamă cu numele familiei. La etaj, deasupra intrării — o terasă spaţioasă înconjurată de flori. Şase ferestre, să zicem, trei la parter şi trei la etaj, toate cu obloanele închise, exceptând una singură, la etaj, pe latura dinspre dreapta. De-a lungul străzii povârnite — alte case în acelaşi stil, pe care nu e nevoie să vi le imaginaţi prea în detaliu. E de-ajuns casa pe care v-aţi ales-o, dacă îi mai adăugaţi un chiparos în stânga intrării.

Acum, concentraţi-vă atenţia asupra ferestrei cu obloanele deschise. Fără îndoială, la fereastră se află o perdea fină de borangic, iar îndărătul perdelei — un chip de femeie, nemişcat. Trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră că atâta încremenire în orăşelul portuar, încremenirea de pe străduţele bătute de soare şi încremenirea femeii de la fereastră, toate acestea nu pot ascunde altceva decât o crimă care se pune la cale. Cu doar două seri înainte a sosit un bărbat pe care femeia îl iubise cândva. Apoi bărbatul a părăsit-o şi... Dacă vi se pare în cele din urmă că povestea începe să semene cu ceva scris de altcineva sau văzut într-un film, nu-i cazul să vă necăjiţi. Nu trebuie să ţineţi cu tot dinadinsul să fiţi original...

Original sau nu, mărturisiţi şi dumneavoastră că este un subiect la care e plăcut să te gândeşti până la cele mai mici amănunte — până la clanţa de alamă care se răsuceşte exasperant de încet când ea se întoarce din odaia alăturată purtând tava cu paharul în care a pus câteva picături de... Până la mocheta budoarului şi blana de leopard întinsă pe jos între cele două fotolii În care ei vor şedea ş.a.m.d.

Abia după aceea, când mintea dumneavoastră clocoteşte de gânduri interesante, vă puteţi duce să vă întâlniţi cu ea, iubita dumneavoastră mult aşteptată şi mult pusă la încercare de abilitatea dumneavoastră. Fiţi sigur că invidiază roiul de gânduri din capul dumneavoastră, se simte puţin neglijată, face totul spre a recăpăta primul loc în cugetul dumneavoastră şi de aceea comite greşeli, de care dumneavoastră puteţi profita fără nicio remuşcare. O veţi auzi torcând ca o pisicuţă la picioarele dumneavoastră, încercând să vă ademenească, întinzând după dumneavoastră, în aerul fierbinte, mâna transparentă a valului cu care vă trage spre ea. Prefaceţi-vă atunci că îi faceţi hatârul şi aruncaţi-vă în braţele ei! Desfătaţi-vă pe săturate cu moliciunea umbrelor şi a luminilor din adâncul ei, atingeţi cu piciorul nisipul ei catifelat, înotaţi. Dar nu depăşiţi linia geamandurilor.

Arătaţi-vă tandru cu ea, nu fiţi de gheaţă, nu exageraţi cu stăpânirea dumneavoastră de sine. Căci aveţi toate motivele să vă temeţi de clipa în care, dându-şi seama că dumneavoastră nu răspundeţi cum se cuvine iubirii ei, marea devine aprigă şi cenuşie ca o lupoaică înrăită. Amintiţi-vă de răzbunarea pe care necunoscuta ascunsă după perdea o pregătea iubitului ei de altădată. Marea este o iubită aidoma ei. Nu o fetişcană fluşturatică ci o iubită corsicană, matură, răzbunătoare, pasionată trup şi suflet, nestatornică, uneori blândă ca zâna cea bună din poveşti, alteori rea ca Baba-cloanţa. E greu să-i fii pe plac. Dar dacă este marea dumneavoastră iubire, n-aveţi încotro. Veţi avea mult de furcă, şi tot nu veţi izbuti să nu-i înşelaţi aşteptările dacă îmi veţi nesocoti sfaturile.

***

*Din volumul de povestiri Visul văduvei

sâmbătă, 7 februarie 2009

Eminescu în existenţa noastră cotidiană

Am primit din partea revistei Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a răspunde la o anchetă având ca temă „Metamorfozele curentului anti-eminescian”. Întrebările redacţiei au fost următoarele.

1. Ce rol credeţi că au jucat detractorii, scepticii, profitorii, zeflemitorii în receptarea operei lui Eminescu (în timpul vieţii şi după moartea poetului)? Cum ar fi arătat Eminescu fără ei?

2. Ce ne puteţi spune în legătură cu metamorfozele curentului anti-eminescian?

3. Care este graniţa dintre un critic exigent şi un „detractor”, în cazul de mai sus?

4. Credeţi că Eminescu a fost tema disputelor, în acest timp, sau ţintele au fost altele?



Iată răspunsurile mele.

Eminescu în existenţa noastră cotidiană

Fie-mi îngăduit să răspund în ordine inversă. Aşadar...

4. Evident, nu. Nu Eminescu a fost — şi continuă să fie — tema reală a disputelor. Ci prezenţa României în Uniunea Europeană. O spune fără echivoc Horia Roman Patapievici (Flacăra nr. 1-2, 2002). Ceea ce nu înseamnă defel că argumentele sale nu rezistă şi astăzi, la început de an 2009. Dimpotrivă, acum că suntem deja de mai bine de doi ani în Uniunea Europeană, cu atât mai mult orice reminiscenţă de învechit din cultura românească trebuie înlăturată neîntârziat.

Să rememorăm deci: „Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului.” Eventual, ar fi de discutat dacă Eminescu n-ar putea fi recuperat ca poet euro-regional având în vedere că o asemenea entitate etnic-culturală este agreată, ba chiar încurajată de UE. Declarat poet euro-regional în mai multe regiuni adiacente, ar putea redeveni, parţial, poet naţional (cu condiţia ca respectivele euro-regiuni să acopere cât de cât teritoriul României... în graniţele actuale sau în cele „spiritualizate”... în viitorul apropiat). Deci ar mai avea o şansă... Apoi: „Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresişti.” Ei, aici lucrurile poate că sunt ceva mai simple decât par la prima vedere. Fiindcă nimeni nu poate previziona durata dăinuirii postmodernismului. Intelectualii progresişti ar putea să se teamă — iar noi ceilalţi, oamenii de rând, am putea spera — că edificiul postmodernist se va deconstrui de la sine în scurtă vreme (sunt deja semne că a început să scârţâie); ceea ce iarăşi i-ar da o şansă lui Eminescu să redevină profund şi astfel să revină în actualitate... O nouă reconfigurare geo-politică, o eventuală lume multi-polară ar putea fi de asemenea o şansă în plus pentru bietul poet. Căci zice în continuare Patapievici: „Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanităţii.” Cum spuneam, lumea multi-polară emergentă poate oferi surprize, căci nu se ştie cum va fi perceput Eminescu după realizarea gazoductului Nabuco şi/sau după ce China, India şi Brazilia vor fi devenit — iar Rusia va fi redevenit — centre de putere la paritate cu centrul anglo-saxon, atotputernic astăzi. Dar dacă o să le placă romanticul întârziat Eminescu?... Negreşit, ca orice proroc care ştie ceva meserie, Horia Roman Patapievici mizează în articolul său din Flacăra pe o anume ambiguitate în asumarea neiertătorului diagnostic (se poartă şi asta), astfel încât să poată să pareze oricând niscaiva reproşuri venite, eventual, după limpezirea apelor: Vai, nu — nu asta a fost părerea mea, eu mi-am permis doar să mă fac portavocea mentalului colectiv. Dar până una-alta, „cadavrul rămâne în debara”. Un lucru reiese cu certitudine în final: cu Eminescu n-avem nicio şansă în Uniunea Europeană. Cu Horia Roman Patapievici am mai avea una.

3. Graniţa dintre un critic exigent şi un detractor este dată, printre altele, de graniţa dintre spiritual şi visceral (la propriu). Căci iată ce prevalează, pentru Mircea Cărtărescu, în faimosul număr 265 per 1998 din Dilema (citate din diverşi): „Inima în stare de ipertrofie pasivă cu degenerescenţa grasoasă a ţesutului muscular... şi la ţesuturile ficatului, care, bineînţeles, erau puţin ipertrofiate. Splina în stare ipertrofică şi degeneraţiune. (...) Creierul, în greutate de 1490 g., avea aderenţe meningeale şi encefalită difuză. Emisfera stângă era mai dezvoltată decât cea dreaptă. Lobii frontali erau hipertrofiaţi.” Un raport medico-legal în toată legea — atât şi nimic mai mult — în loc de orice caracterizare a poetului Eminescu. Deformaţie profesională, am putea spune amintindu-ne de predilecţia pentru scriitura de factură anatomo-fiziologică a scriitorului cu look de Eminescu–tânăr: „Toracele se umplu, deasupra diafragmei, cu bojocii roz şi cu muşchiul gros al inimii, pântecul se umplu de maţe, rinichii înfloriră ca doi mistici crini, vezica-şi purtă lichidul auriu, fierea luci stins ca o piatră de smarald între lobii ficatului.” (Orbitor, Corpul, p. 284) Deşi rezultatul acestei incursiuni viscerale pare mai degrabă dezastruos: „...Şi iată infernul: trupuri goale de bărbaţi şi femei, îmbinându-se unul cu altul, ieşind unul din altul la nesfârşit, sfârtecându-şi uterele şi vaginele...” (op. cit.) şi aşa mai departe. Un dezastru ce se răsfrânge — nu-i aşa? —, spre ghinionul ei, asupra operei (am văzut deja, „irecuperabile” — v. Patapievici) a lui Eminescu... Parafrazând-o pe Madonna, Living in a material world/ And I am a material boy... And so let the others be.

2. Metamorfozele curentului anti-eminescian? Dar sunt evidente! La început a fost critica (profundă, nu-i aşa?) a operei poetului: „Poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt ea nici nu există pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară — era, deci, lipsită de substanţă. La rândul lui, poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart.” A se observa câtă subtilitate şi câtă expresivitate: „obligativitate şcolară, i.e. lipsă de substanţă, i.e. dangăt spart”. Rămâne doar de stabilit câtă relevanţă are pentru cititor faptul că pe Cezar Paul Bădescu (căci despre el e vorba) poezia lui Eminescu nu-l încântă şi, mai mult, că pentru el aceasta nu există. Mă rog, poate că există pentru alţii. Dar asta e problema lor personală, pare să considere C.P.B.

Un alt tânăr furios anti-eminescian, pe nume Răzvan Rădulescu, pare să pună la îndoială însăşi seriozitatea, ba chiar buna-credinţă a poetului, care, „trimis într-o fază medie a bolii să-şi curarisească (subl. m.) prin inhalaţii de aer sărat infecţia luetică” [a se remarca, şi aici, subtilitatea tânărului scriitor–scenarist, care recurge la termeni occidentalizant–chiriţeşti pentru a-şi exprima dispreţul suveran], şi anume observând că „există scrisori trimise de el însuşi din Constanţa” şi că, „mai mult, în scrisori nu se află niciun pasaj care să dea seama de uimirea poetului în faţa imensităţii întinderii de apă. Dimpotrivă, scrisorile sunt pline de observaţii cu privire la starea sănătăţii proprii şi la situaţia financiară proastă care-l împiedică să-şi prelungească şederea în staţiune”. Păi să mai dai crezare simţirii (ipocrite) din versurile sale despre mare („Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate”, şi câte şi mai câte), când într-o scrisoare de la faţa locului te referi doar la cele trupeşti şi la cele lumeşti?

Alţii, confundând pesemne „Scrisoarea a III-a”, spre exemplu, cu un studiu de management economic, îi reproşează lui Mircea Vodă că, prin gura poetului, „îşi apără sărăcia şi nevoile şi neamul”, când, după standardele actualului capitalism liberal (dar Eminescu era, vai, pro-conservator), voievodul ar fi trebuit, probabil, să fie un promotor al prosperităţii naţionale... Dar acesta, ca să fim drepţi, nu este un reproş adus valorii artistice a operei ci ideologiei eminesciene. Or, despre ideologie se pot însăila multe. Nu contează că un Ferdinand Céline a suferit blamul societăţii franceze postbelice, ba chiar şi o condamnare judiciară, pentru colaboraţionism ca şi pentru antisemitismului său, fără însă ca performanţele sale literare să-i fie puse la îndoială. În aceeaşi situaţie se află şi Ezra Pound, susţinător al lui Mussolini şi, la rândul său, antisemit; sau John Steinbeck, apologet, la un moment dat, al intervenţiei americane în Vietnam. Nimeni din ţările acestor scriitori nu i-a repudiat ca oameni de artă pentru ideologia lor.

Iată ce spune Zigu Ornea: „Este necesar, cred, să ne întrebăm cum de ceilalţi «poeţi naţionali» ai altor popoare au fost, toţi, antemergători, revoluţionari şi progresişti (Victor Hugo, Byron sau Shelley, Goethe sau Schiller, Dante, Puşkin sau Lermontov, Mickiewicz, Petőfi etc.) iar Eminescu, totuşi, un paseist conservator. Nu spune asta multe despre psihea României profunde?” Păi, poate că este necesar să ne întrebăm, poate că nu este (v. mai sus).

Ei bine, după toate cele de mai sus, care, vizează, mai mult sau mai puţin opera, s-a făcut un (important) pas înainte atunci când spiritele (ca să zic aşa) s-au concentrat pe statuile lui Eminescu, cu deosebire asupra celei din faţa Ateneului Român.

„Sculptorii îl reprezintă pe poetul nepereche — observă acelaşi subtil Răzvan Rădulescu [a se remarca reverberaţia zeflemitoare din „nepereche” — n.m.] — de predilecţie în picioare, gol puşcă (de ce?), sau cu sexul acoperit de o năframă incertă ce sfidează gravitaţia”.

Marius Chivu confirmă (pe Liternet): „sinistra statuie a lui Gheorghe Anghel, din faţa Ateneului, cu un Eminescu în boxeri, purtând mantie, freză à la Bon Jovi şi sfârcuri erecte.”

Şi mai avem un băiat revoltat, T.O. Bobe, căruia statuia lui Gheorghe Anghel îi stă în gât: „Întotdeauna când mă gândesc la Eminescu îmi vine în minte statuia din faţa Ateneului, expresia celui mai trist caraghioslâc şi a divorţului tragic-comic de spiritul critic în favoarea amantlâcului cu găunoşenia emfatică şi cu ohtatul «poeticesc».” Cu concluzia că: „Şi totuşi în faţa Ateneului nimeni nu hohoteşte ţinându-se de foale [fiindcă Eminescu e nud — n.m.].” La un asemenea limbaj manelistic ce poţi răspunde decât „Haioasă observaţie”?

Probabil că pentru toţi aceştia statuia poetului nu-i de-ajuns de — sau poate chiar deloc — postmodernă, în sensul că respectă o serie de canoane învechite în raport cu acquis-ul UE. Goliciunea (canonizată şi practicată cândva de un outdated de teapa lui Rodin), alungirea corpului şi în general ajustarea tuturor proporţiilor spre a reda o anumită atitudine şi a induce o anumită stare de spirit (scuze, îmi dau seama că folosesc o sintagmă ofensatoare), de care ţine şi suspecta imponderabilitate a „năframei” ce acoperă sexul ş.a.m.d. E posibil ca opera poetului să fi avut de câştigat în ochii acestor adepţi ai materialităţii dacă statuia ar fi măsurat, poate, „1,64–1,65 m”, dacă ar fi fost „deosebit de păroasă”, nu nud ci „îmbrăcată fără nicio îngrijire”, cu „pantaloni boţiţi” care să-i acopere „ulceraţiile de pe picioare” şi cu „zdrenţe curgând de pe el”, eventual cu „platfus la ambele picioare” (v. Cărtărescu citând din diverşi) etc. etc.

După părerea lui Dan C. Mihăilescu, „la voi [tânăra generaţie — n.m.] sau la cei din Dilema a fost probabil şi reacţia de exasperare în faţa mitului găunos, reacţie pe care a avut-o şi Cioran prin anii ’33–’34 în faţa unei Românii vlăguite, secătuite, amorfe... Aşadar, se poate ca această reacţie de exasperare să fi fost exact un răspuns pe măsura răului făcut de propaganda ceauşistă cu Eminescu, fiindcă el a fost utilizat în permanenţă ca pretext pentru lozinci, pretext pentru moralizare păguboasă, pretext pentru tracomania şi dacismul infernal care erau menite nu să slujească ideea de România, ci cultul lui Ceauşescu.” [un interviu dat lui Radu Pavel Gheo, Liternet]... Fie-mi permis să mă îndoiesc că în toată această furie demolatoare de mit fantoma lui Ceauşescu joacă vreun rol. Sunt mai degrabă simptome tipice retardării pe scara evoluţiei culturale. La nivel naţional, ca şi la nivel individual. Fel de fel de personaje din confuza (şi primitiva) noastră lume literară, au sesizat („s-au prins”) că cea mai lesnicioasă cale de a atrage atenţia este scandalul. Pe care, dacă nu vine de la sine (de pildă printr-o filare–tracasare din partea unui securist, sau mai ştiu eu în ce altă binevenită împrejurare), e convenabil să-l provoci, de o manieră cât mai zgomotoasă cu putinţă. Cu cât mai sus plasată ţinta, cu atât mai profitabil. Plus că agresivitatea, bine „gândită”, te plasează salutar într-o coterie (obligatoriu în România). Mult mai de-a dreptul decât o banală exprimare de adeziune, să zicem.

Ar trebui să cădem pe gânduri: sunt greu de identificat fenomene asemănătoare în marile culturi ale lumii. Suspiciunile reaprinse periodic privind paternitatea „reală” a operei unor Molière sau Shakespeare nu pun totuşi la îndoială valoarea operei în sine. Atunci când André Gide, la întrebarea Cine este cel mai mare poet al Franţei? răspunde „Victor Hugo, din păcate!”, nu vedem aici decât o vagă dezamăgire ironică, nicidecum verbul demolator din contemporaneitatea literară românească.

1. Îmi amintesc de un număr din revista Urzica, de la începutul anilor ’50, în plin stalinism, dedicat reformei monetare — „stabilizării” cum îi zicea toată lumea pe-atunci. „Rămăşiţele burghezo-moşierimii”, presupuse a fi fost cel mai tare lovite de respectiva reformă, erau înfierate exclusiv cu citate din Caragiale. La fel ca şi Eminescu, Caragiale (dramaturgul nostru naţionale?) a fost folosit până aproape de saţietate pe toată durata regimului comunist (deşi uneori a părut prea subversiv totuși). S-a erodat oare din acest motiv statura artistică a lui dramaturgului? Nicidecum.

Ar merita să observăm un lucru. Indiferent cât de sever ar fi fost Caragiale, creatorul, cu personajele pieselor sale (şi avem destule motive să credem că a fost, inclusiv pentru că la un moment dat a părăsit România dezgustat de năravurile din ţara sa), acestea — personajele — au fost, în timp, îndrăgite de publicul românesc, oricât de ticăloase ar fi, bună parte din ele, în substanţa lor prezumată. Personajele lui Caragiale au coborât de pe scenă, din filele cărţilor, şi s-au amestecat printre noi, au devenit parte din existenţa noastră. În titlurile, în cuprinsul articolelor din ziare, ba chiar şi în limbajul nostru cotidian se strecoară frecvent citate sau referiri explicite sau aluzive la universul verbal caragialesc. Pe scurt, Caragiale a devenit parte din cotidianul nostru... La fel s-a întâmplat şi cu Eminescu. Naţional sau nu, cu opera sa poetică inegală, cu proza sa îndoielnică, poetul a modelat — sau măcar a influenţat sensibil —, prin arta sa (totuşi), pe termen lung, imagologia noastră, sensibilitatea noastră artistică. Eminescu a ieşit din spaţiul artei instalându-se, la fel ca şi contemporanul său dramaturg, în existenţa noastră cotidiană... Aş fi preferat să-i aud pe „ai noştri tineri” (şi mai puţin tineri) postmodernişti acceptând că Eminescu este (eventual) cel mai mare poet român, din păcate, decât să-i aud blamând grobian, în limbaj de cartier, arta poetului, la pachet cu reprezentările sale sculpturale, pentru care nu poartă nicio vină (personal, consider statuia din fața Ateneului o mare reușită). După cum nu poartă nicio vină pentru folosirea sa postumă — abuzivă sau nu — într-un scop extraartistic sau într-altul.

Ce pot să spun despre posteritatea lui Eminescu (la fel ca și despre contemporaneitatea sa) decât că nu mor caii când vor câinii.

marți, 3 februarie 2009

Foi de calendar

O foaie cu un portret odios,
smulsă
O foaie cu un cuvânt odios,
smulsă
Şi încă un portret
Şi încă un cuvânt
O foaie cu un ziar de ruşine
Şi încă o mie de foi
cu o mie de ziare
cu o mie de cuvinte
Şi încă
Şi încă
................
Ce-a mai rămas nesmuls?
Câte foi?...

Poate cu altă ocazie

La fereastra vagonului
trec păduri de fag în neclintire
Trec dealuri, şi dealuri, şi dealuri
peste care se lasă, umed,
ia te uită! — chiar fumul înserării
   deja rămas în urmă.

Un foc de frunze uscate
un braţ unduios de fum
a ocrotit obosit, pe deasupra acoperişului,
o colibă uitată
   deja rămasă-n urmă...

Unde-i fum e şi foc, îmi spun
   şi e vatră, rămasă în urmă
Unde-i pădure sunt şi vreascuri, îmi spun
Unde-s vreascuri e şi Baba–Cloanţa
cu legăturica-n spinare
   dar ea rămâne cu mine
Le las în urmă toate

Trenul a oprit în plin câmp,
în plină noapte,
în plin ţârâit de greieri;
o luminiţă-n depărtare —
Lumea spune că-i un semnal!
Să cobor? mă-ntreb...

Dar şovăi... Dar şovăi
şi...

...Şi iată c-am şi trecut
şi nici n-am apucat să vă-ntreb
pe unde vă hălăduiesc
sufletele, spiriduşi.

N-am apucat să vă-ntreb:
Oare chiar să existe,
ca-n basme,
adânc de pădure?
Şi legături de vreascuri
purtate-n spinare
de-o Babă Cloanţă
fără nici o speranţă?

Clipocit de pârâu
în preajmă,
doar atât cât s-acopere
fâşâitul pasului
de spiriduş?

Toamna, frunze galbene,
dealuri golaşe
pe-nserat
sub un cer sumbru,
din care pământul
absoarbe întunericul
Până când cenuşa nopţii
acoperă totul...

Ei da, niciodată
   nu-i prea târziu.

Dar trenul a pornit între timp
Şi-a şi ajuns
hăt-departe...

Ce pot să spun —
   Poate cu altă ocazie.