luni, 8 iulie 2013

Pe aleea Rozmarin*

Coborând pe aleea Rozmarin, Virgil zări înaintea sa, la distanţă de câţiva paşi, un domn în vârstă, singur, mergând în aceeaşi direcţie cu el. I-ar fi luat-o înainte imediat dar ceva în înfăţişarea acelui bărbat îi atrase atenţia şi Virgil încetini pasul pentru a-l observa mai atent. Necunoscutul mergea încet, învăluit într-un norişor de apatie, aşa cum merge un om, pe strada lui, într-un moment de indispoziţie, de la propria-i casă până la casa unei rude apropiate, să zicem, câteva numere mai încolo, cu o treabă care nu-i prea stârneşte entuziasmul. Apatic şi poate obosit, aşa arăta domnul în vârstă care cobora pe aleea Rozmarin, în faţa lui Virgil. Dar apatia lui, la fel ca şi oboseala, părea să ţină cumva strict de timpul prezent. Trecutul lui se ghicea a fi fost altfel. Îmbrăcat decent, venea din vremuri care lui Virgil îi erau cunoscute doar din cărţi în care se vorbea de avântul industriei, de modernizarea reţelei feroviare şi în general numai de lucruri bune, de interesul oamenilor pentru treburile cetăţii şi de copii care îşi începeau ziua de şcoală ridicându-se în picioare în băncile lor şi cântând imnul regal. Virgil remarcă, în timp ce i-o lua înainte, statura impunătoare a necunoscutului de pe aleea Rozmarin, depăşindu-l cu cel puţin o palmă. Oho, un adevărat uriaş.
   Acum era în urma sa şi Virgil avea posibilitatea să se gândească în voie la el.
   Apatia lui, legată în chip vădit de prezent, nu mai conta. Virgil îl văzu cu ochii minţii în acele vremuri de prosperitate din trecut, tânăr — sau, mă rog, încă tânăr — şi plin de energie, poate chiar având înclinaţii sportive, dar, pe lângă acestea, o mulţime de alte înclinaţii care ţineau de seriozitatea vieţii şi de o competiţie plină de îngăduinţă şi de respect pentru ceilalţi.
   Da, Virgil avea să se gândească la vârstnicul necunoscut în orele următoare, sau poate chiar în zilele următoare. Avea să se gândească la prosperitatea trecută, care se reflecta, iată, chiar şi azi, în vremuri de declin, în casele solide şi arătoase, strălucind în soare, de pe aleea Rozmarin, pe lângă care trecea, sobre şi totodată purtând pecetea unei inventivităţi temperate şi pline de bun-gust; bine întreţinute, în virtutea spiritului gospodăresc care domnise odinioară.
   La capătul aleii Rozmarin începeau treptele ce urcau spre strada Topoloveni. Pe scara lungă de piatră cobora o tânără îmbrăcată toată în negru — colanţi negri şi bluză neagră, largă şi curgătoare, dintr-un material mătăsos şi greu, după ultima modă. Şi pe cât fusese de preocupată faţa necunoscutului înalt pe care Virgil tocmai îl lăsase în urmă, mă rog, atât cât o puteai reconstitui nevăzând-o, practic, pe atât de destinsă îi păru faţa tinerei care cobora treptele venind dinspre strada Topoloveni. Detaşată de tot ce o înconjura, inclusiv de casele însorite ce i se înălţau în faţă pe aleea Rozmarin, era dăruită toată discuţiei cu interlocutorul ei de la depărtare, căruia îi zâmbea drăgăstos la telefonul mobil. În timp ce Virgil punea piciorul pe prima treaptă a scării, aceeaşi treaptă era ultima pentru tânăra în negru care, terminând de coborât scara, trecea pe lângă el lăsând în urmă o dâră de parfum de calitate acceptabilă. Virgil nu se lăsă păcălit de aspectul tinerei trecătoare: pe strada Topoloveni, toată lumea o ştia, se afla un mic atelier de confecţii; era ora când ieşea schimbul întâi şi se pregătea să înceapă lucrul schimbul al doilea. Toate semnele arătau că necunoscuta în negru era una din lucrătoarele angajate la acel atelier. Îmbrăcămintea ei la modă, ieftină în definitiv, telefonul mobil şi colonia cu care se parfuma erau visul ei de fată modestă, împlinit nu demult, odată cu primele două sau trei salarii. La fel şi iubitul, care, cel mai probabil, nu avea nicio legătură cu primele ei salarii.
   Pentru tânăra trecătoare vremurile nu erau de declin. Dimpotrivă.

***

*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017