Deadea Mişa, care locuia la Bucureşti, pe strada Mitropolitul Veniamin Costache, a venit într-o zi în vizită la noi la Câmpina cu maşinuţa sa topolino, de culoare verde, de două locuri. După numele de familie îl chema Stefanski, iar trăsăturile feţei şi părul blond, chiar dacă ceva mai întunecat, îi trădau originea poloneză. Era un mecanic foarte bun şi pasionat de maşini de toate felurile, meticulos în tot ce făcea, ceea ce se vădea chiar şi felul său precis de a se exprima, de a pune întrebări şi de a da explicaţii. Dacă deadea Mişa îţi punea o întrebare ştiai că nu poţi s-o scalzi sau să-i răspunzi în doi peri. Trebuia să te concentrezi şi să răspunzi concis şi la obiect. Dacă, întrebându-mă ce vreau să mă fac când am să fiu mare, i-am răspuns că vreau să mă fac arhitect, el s-a interesat numaidecât: Dar cu matematica cum stai? Că, ştii, tu te uiţi, aşa, pe stradă, la o casă, îţi place cum arată şi îţi zici că poţi să faci şi tu alta la fel sau, mă rog, să semene oarecum. Dar trebuie să te întrebi dacă ceea ce proiectezi tu o să şi reziste, înţelegi? Adică nu-i ca şi cum ţi-ai deschide caietul de desen şi te-ai apuca să desenezi o căsuţă, cum faceţi voi copiii, un-doi şi gata. Ţie poate că îţi place doar partea artistică. Dar o casă trebuie calculată cu multă atenţie. Trebuie să ştii să faci calcule de rezistenţă şi câte şi mai câte. De-aia te-ntrebam cum stai cu matematica... Iar eu trebuie să recunosc că până atunci nu avusesem în vedere niciun calcul legat de construirea caselor, şi că nici nu mă descurcam prea grozav cu matematica.
În realitate deadea Mişa nu-mi era unchi. Soţii Stefanski erau doar prieteni de familie de la Chişinău, dar asta n-am aflat-o decât atunci când am vrut să ştiu în ce fel, mai exact, îmi era el unchi. Am fost foarte dezamăgit să aflu că nu ne era rudă de sânge. Şi asta fiindcă mă simţeam apropiat de el, în ciuda relativei sale severităţi, la fel cum mă simţeam apropiat, dacă nu chiar mai mult, şi de soţia sa, teotea Manea.
Tata era bărbatul cel mai dezinteresat de mecanisme, maşini şi maşinării din câţi am cunoscut. De aceea prea puţin îi păsa dacă topolino-ul lui deadea Mişa era un fiat italienesc original sută la sută sau unul modificat de el după legile mecanicii automobilelor numai de el ştiute. Îl văzusem cu vreo doi ani înainte la o expoziţie de maşini agricole, pe platoul asfaltat din faţa pavilionului expoziţional H de pe malul lacului Herăstrău, cocoţat în vârful unei combine, manevrând un volan enorm. Conducea cu dexteritate acea combină făcând în faţa spectatorilor care îl urmăreau cu gura căscată cercuri strânse printre celelalte exponate. Era cineva.
Şi acum iată-l cu maşinuţa lui verde, de două locuri, intrând în curte la noi. Topolino. A fost nevoie ca domnul Hoepfner să scoată din cuie o bucată de gard, dinspre stradă, care ţinea loc de poartă, fiindcă pe vremurile acelea de sărăcie curtea noastră nu mai avea propriu-zis poartă. Deadea Mişa a condus precaut maşina pe aleea destul de îngustă, până în fundul curţii, unde locuiam noi, şi a lăsat-o sub mărul cel mare. Bucata de gard a rămas, provizoriu, rezemată de bulumaci, până la plecarea oaspeţilor noştri. Doamna Peiu, timp de două zile cât a stat la noi familia Stefanski, n-a mai avut unde să arunce lighenele cu zoaie, adică sub măr. Iar eu mi-am petrecut ore bune, singur, în topolino, la volan, claxonând şi încercând să sucesc volanul. Ştiam că n-am niciun merit, dar aş fi vrut să mă vadă o lume întreagă, şi în particular Alla Peiu, că mi se dă voie să mă joc într-o maşină care, fiind a prietenilor noştri de familie, era ca şi a mea.
Apoi deadea Mişa a avut de făcut câteva drumuri în oraş şi în împrejurimi. Îmi amintesc că m-a lăsat de două ori în faţa Liceului Mixt, unde aşteptam să se afişeze, la intrarea principală, listele cu cei admişi în clasa a opta. N-a fost să fie în zilele acelea. Listele au fost lipite în geamul uşii abia după plecarea familiei Stefanski.
Abia după două decenii şi jumătate, la sfârşitul lui ’79, imediat după moartea tatei, i-am căutat la telefon pe vechii noştri prieteni ca să le dau vestea cea rea. Mi-a răspuns o voce de femeie, pe care n-am recunoscut-o. Am întrebat-o dacă era teotea Manea. Vocea s-a tulburat, mi-a spus „Aşteptaţi o clipă”, după care la telefon a venit deadea Mişa. Mi-a spus că teotea Manea a murit şi ea nu demult. Am dedus că femeia care îmi răspunsese la telefon era concubina sa. Şi atunci mi-am amintit de amărăciunea alor mei, cu mulţi ani înainte, pricinuită de aventurile unchiului Mişa, care îşi cam căuta fericirea prin alte bătături. Teotea Manea era distrusă. Ea, o femeie veselă din fire şi deschisă, discuta conspirativ cu ai mei, neagră de supărare, destăinuindu-se când deadea Mişa ieşea pentru câteva minute afară din casă, cu vreo treabă. Trăgea cu coada ochiului spre mine crezând că nu mă interesează ceea ce vorbesc între ei sau că, fiind vorba de chestiuni de-ale adulţilor, nu pot să le-nţeleg. Părându-i-se însă, în răstimpuri, că totuşi par să înţeleg, îmi adresa brusc câte unul din zâmbetele ei de vremuri bune, aşa că pe faţa ei, în timp ce îşi mărturisea necazurile, luminile şi supărările alternau.
Sunt sigur că viaţa ei n-a fost dintre cele mai fericite. Şi n-a avut nici copii. Din vina cui, nu ştiu. Dacă se putea găsi neapărat o vină. Aşa că priceperea şi pasiunea pentru mecanică a soţului ei, şi meticulozitatea şi precizia în exprimare, se poate spune că lui teotea Manea nu i-au folosit la nimic. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
