vineri, 3 iunie 2016

Scriptum (15)*

   Personaje şi oameni

Cel mai bine era să-i ignori. Dar ce, parcă puteai! Veneau din spate, dinspre bucătăria restaurantului, treceau printr-o latură sau prin cealaltă a mesei tale, se aplecau la mesele care îţi intrau în câmpul vizual, aveau pantaloni negri, vestă neagră şi cămaşă albă şi în general îţi ofereau un contrast dezagreabil între gestica servilă a corpului şi aroganţa feţei. „MUTRE”, putea să-ţi vină în minte. Bleer culegea impresii pentru cartea pe care avea să o scrie peste câţiva ani şi până la a cărei publicare aveau să treacă încă şi mai mulţi ani. Dar preocuparea pentru chelneri nu îl împiedica să fie cât se poate de prezent, la aceeaşi masă cu Miruna. Masă de două locuri, ca şi altă dată. La rândul ei, Miruna, deşi unui ziarist meseria nu îi cere să observe oamenii ci mai degrabă să creeze evenimente, era totuşi o fire sensibilă la ambianţă, nu punea nimic la inimă, n-ar fi rostit niciodată cu privire la unul sau la altul cuvântul „mutră” şi obişnuia să încadreze toate în perspectiva timpului, care, e lucru ştiut, îndulceşte asperităţile. Şi bine face. De aceea îi era oarecum ciudă că oamenii din Europa de Est sunt, în cea mai mare parte, atât de stângaci şi de încuiaţi.
   „Mi-ar fi plăcut ca oamenii să ştie să se exprime, să nu se intimideze când li se pune un microfon în faţă şi să-şi exprime propriile lor gânduri, nu să debiteze ceea ce ştiu că se aşteaptă de la ei.”
   „Chestia asta cu exprimarea e o treabă destul de complicată”, spuse Bleer. „N-aş garanta nici pentru mine. În general nu mă încurc când am de ţinut sub control mai multe personaje, dar o conversaţie a unui cuplu de personaje nu-mi vine totdeauna tocmai la îndemână. Nu mai vorbesc de monolog...”
   Mirunei îi stătu pe limbă să facă o remarcă răutăcioasă despre cum i-ar fi văzut Bleer pe ei doi în situaţia de faţă, dar citise pe undeva că cel mai bine este să te abţii şi că dacă ai o replică cu adevărat inteligentă, chiar şi maliţioasă, mai bine ai face s-o păstrezi pentru tine, iar spiritul ei va transpare în sclipirea ochilor tăi. Şi interlocutorul va pricepe mesajul nerostit.
   „Bănuiesc că tu, ca scriitor...” începu ea.
   „Eu nu mă consider scriitor”, o întrerupse Bleer. Şi o oarecare tristeţe se simţi în vocea sa.
   „Nu? Dar ce te consideri? Ziarist?”
   „Chiar dacă aici în Europa de Est, un ziarist nu e ziarist decât pe jumătate, da, prefer să rămân ziarist.”
   „Ziceam că tu, ca scriitor — totuşi! —, bănuiesc că eşti într-o permanentă vânătoare de replici şi că suferi dacă personajele tale se exprimă mai sofisticat decât trebuie. Aşa-i că eşti pentru adecvare?”
   „Ai multă intuiţie”, râse Bleer. „Când eram mic, citeam prin cărţi dialoguri impecabile, scrise fără nicio poticneală şi eram revoltat: Unde au întâlnit ei, scriitorii, oameni care să discute în felul ăsta? Replici care se succed şnur de o parte şi de cealaltă, fără nicio bâlbâială! Personaje care turuie pe nerăsuflate, aşteptându-l fiecare, cuminte, pe interlocutorul său să-şi ducă replica până la capăt, fără să intervină, fără să întrerupă, după care cel de-al doilea intra într-o perioadă de tăcere aşteptându-l pe cel dintâi să spună tot ce are de spus! Şi tot aşa... Eu, dacă aveam să ajung vreodată scriitor — îmi spuneam —, aveam să-mi pun personajele să vorbească natural, să se bâlbâie, să se întrerupă, pe scurt să vorbească aşa cum oamenii vorbesc în viaţa reală.”
   „Şi până la urmă?”
   „Până la urmă am ajuns la concluzia că naturaleţea contează mai puţin. Adică naturaleţea nu trebuie să lipsească, dar nici să fie... cum să spun?... imitată. Mai degrabă sugerată. Totuşi, oamenii, cititorii trebuie să se aleagă cu ceva de pe urma lecturii. Nu-i poţi condamna la o lectură interminabilă doar de dragul naturaleţei.”
   „Ştii, Bleer, spuse Miruna după o pauză, câteodată nu-mi vine să cred că eşti un scriitor fără nicio carte publicată.”
   Bleer vru să-i repete că nu se consideră scriitor, dar se complăcu în melancolia zilei luminoase şi tăcu.
   Chelneri veneau, chelneri treceau, chelneri dispreţuiau tot ce în ochii lor nu era vrednic de stimă, şi criteriile lor de stimă erau bine ascunse în ochii lor întunecaţi. Nu le scăpa nicio persoană de vază. Simion Linte ştia foarte bine că un anumit ştab aşezat la o masă în restaurant era de-ajuns să ridice un deget în sus, şi în clipa următoare cel puţin un chelner şi şeful de sală se înfiinţau cu şervetul pe braţ şi ceafa plecată.
   „Culoarea lor contrastează cu culoarea oficială”, observă Bleer.
   „Te referi la chelneri?”
   „Da, la ei mă refer.”
   „Nu şi atitudinea lor”, completă Miruna. „Cum de te-a atras un personaj chelner?” se arătă ea interesată.
   „Totdeauna m-am întrebat ce se poate face cu puterea.”
   „Cu puterea fizică?”
   „Cu orice fel de putere. Un mare campion la box are mai mult decât putere fizică. Şi în acelaşi timp puterea nu îi este de prea mare folos. Toată lumea se dă bine pe lângă el. Dar la o adică se ivesc mereu fel de fel de indivizi care pretind că succesul campionului li se datorează. Se laudă că ei l-au favorizat şi că dacă nu l-ar fi favorizat, nu s-ar fi ales nimic de el. Şi toată lumea trebuie să ştie asta şi mai ales campionul însuşi. Mai ales el. Putere şi servitute. E un joc care atrage şi fascinează.”
   „Şi chelnerii? Au şi ei putere?”
   „Oho, şi încă cum! Au puterea banilor. Doar că nu fac uz de ea decât în cazuri extreme.”
   „Au chiar aşa de mulţi bani?”
   „Foarte mulţi în comparaţie cu noi toţi care trăim din salariu.”
   „Şi doar în bani stă puterea chelnerilor?”
   „Chelnerii mai au o particularitate. Ciripesc. Asta-i o putere cu două tăişuri. Poţi să înfunzi pe cineva dacă ţii s-o faci cu tot dinadinsul, dar în acelaşi timp eşti la cheremul celui căruia îi livrezi informaţiile. Cred că dacă nu te pricepi să ciripeşti... ba nu, să tragi cu urechea... nu te angajează nimeni chelner. Probabil că trebuie să-i insufli clientului încredere ca să-ţi facă fel de fel de confidenţe. Sau chiar servicii, de ce nu.”
   „Ştii ceva, Bleer, eu n-am de gând să-mi fac sânge rău”, spuse Miruna. „Destul îmi fac atmosferă colegii mei la redacţie.”
   „Vrei să plecăm?”
   „Spuneai că te pricepi să ţii în frâu o mulţime de personaje?”
   „Mă rog, n-aş zice că o mulţime; şi nici n-aş avea pretenţia că le «ţin în frâu»; dar mi s-a părut că îmi ies scenele cu grupuri de câteva personaje.”
   „Îţi dai seama că tu scrii pentru viitor, Bleer? Îţi dai seama că nimeni nu te va publica în ziua de azi?”
   „Gândul se antrenează”, continuă el sărind peste trista îndoială a Mirunei. „Le văd ca la cinematograf şi îmi vin în minte replicile în aşa fel ca să favorizeze o continuare pentru fiecare. Ca în jocurile alea cu cuvinte, ştii? Când unul din parteneri trebuie să găsească un cuvânt ale cărui prime două litere să coincidă cu ultimele două ale cuvântului spus de jucătorul anterior. Fiecare se străduieşte să-l înfunde pe jucătorul care urmează găsind un cuvânt care să fie imposibil de continuat. Dar la mine, dimpotrivă, fiecare personaj îşi dă silinţa ca celălalt să poată continua cât mai uşor. Chiar şi atunci când personajele nu se suferă unul pe altul. Cumva, fiecare e conştient că la un moment dat lui îi va veni rândul să continue conversaţia începută. Şi de fapt nimeni nu spune neapărat ceva inteligent. În grupuri rareori se găseşte câte ceva inteligent de spus. Dar se iscă, aşa, un fel de horă a replicilor, care amuză pe toată lumea. Inclusiv pe autor!”
   Miruna se amuză cu un gând care îi veni în minte.
   „Ai putea să improvizezi o scenă cu ce se vede în jur? Ai destule personaje. Şi mai nimic inteligent!”
   „Mă rog, nu e pentru vremurile noastre, dar putem spera în viitorul Europei de Est.” Bleer se lăsă cu spatele de spetează şi îşi băgă mâinile în buzunare. Se uită in jur cu un interes difuz.
   „Ştii care e secretul? spuse el schiţând un început de antren. Dacă vrei să-ţi iasă bine o lucrare de ficţiune, totdeauna trebuie să porneşti de un cuvânt cheie, sau de la un gând cheie — unul mic, nu neapărat un gând măreţ; sau, cel mai bine, porneşti de la un amănunt cheie.”
   „Şi care ar fi aici amănuntul cheie?” îl provocă Miruna zâmbind.
   „Amănuntul cheie este că cei care fac din restaurant o entitate, ca să spun aşa, sunt chelnerii. Fără ei, clienţii ar fi molecule fără coeziune. Uite, să zicem că la intrarea dinspre bucătărie se iveşte şeful de sală, care îşi roteşte privirea peste mese. Are o căutătură vulturească şi imediat observă cine nu-i servit la timp şi care sunt clienţii care nu trebuie lăsaţi să aştepte nici trei minute. După care pocneşte din degete şi pocnetului îi urmează în prelungire indicaţia din degetul arătător — uite-aşa, dintr-o bucată. Aron, comandă şeful de sală, masa a doua de pe rândul din mijloc, vezi că acolo s-a aşezat acum cinci minute o persoană de vază! ... Nu-ţi mai spun ce cuvinte găseşte şeful de sală pentru «de vază»!... Trebuie să-ţi amintesc eu cine-i persoana? şuieră şeful de sală. Aron zboară către masa cu pricina, dar pe drum o mână încearcă să-l apuce de braţ; nu reuşeşte, bineînţeles, dar chelnerului Aron nu i-a scăpat că încă cineva şi-a pierdut răbdarea, şi s-a şi întors către client: Numai două secunde şi am venit! Şeful de sală pocneşte iarăşi din degete şi arată către altă masă. Raul! Vezi că la ultima masă clientul aşteaptă de multă vreme! O tânără clientă se întoarce plictisită către însoţitorul ei: Ascultă, tu suporţi toată tevatura asta?...
   „Şi ce alte amănunte mai inventezi?” râse Miruna.
   „Tevatura nu ne priveşte dacă n-o bagi în seamă, îi răspunde însoţitorul” — continuă Bleer imperturbabil, acum că deja se antrenase în imaginaţie. „Tânăra clientă observă în clipa următoare că cei doi de la masa alăturată se volatilizează precipitat, cu spinările încovoiate, ca nişte borfaşi prinşi asupra faptei. La o masă o furculiţă cade speriată pe jos şi, ricoşând, scoate un dublu ţi. La o altă masă, plecarea precipitată a clientului se soldează cu un cuţit căzut pe jos în disperare. Şi iată şi explicaţia: pe uşă şi-a făcut apariţia echipa de control a Administraţiei Centrale. Controlul vizează absenţa de la locul de muncă, dedusă din prezenţa la acest restaurant. Alţi clienţi o şterg la fel de englezeşte, fără a se uita în urmă, mimând urgenţa la toaletă; sau cine ştie ce alte urgenţe. Echipa de control e compusă din trei indivizi, care se cheamă membri! Ai reţinut? Membrii se deplasează la una din mesele de unde ocupanţii s-au evaporat cu câteva clipe înainte. Cine a stat la masa asta? vine întrebarea răstită a membrului principal al echipei de control şi este adresată vecinilor de masă. Pe masa cu pricina au rămas farfurii pe jumătate pline cu mâncare, pahare băute doar pe jumătate, un carneţel şi un creion, ba chiar şi o haină lăsată pe spetează ca pe umeraş. Unul din vecini se uită fix la membrul principal, de jos în sus, cu o privire de câine bătut care încearcă totuşi să mimeze o umbră de demnitate, în timp ce învârteşte în mână, nervos, o cutie de chibrituri aproape goală. Tânăra clientă se apleacă şi şopteşte ceva în apropierea urechii însoţitorului ei: Nici eu n-aş vrea să fiu văzută aici. Hai să mergem! ... Prea târziu, decide însoţitorul, care nu mai e tocmai tânăr; deşi înţelege prea bine că tovarăşa sa are toate motivele din lume să nu dorească să fie surprinsă în timpul orelor de serviciu în compania unui bărbat care nu îi este nici coleg de serviciu, nici soţ şi pe deasupra mai este şi căsătorit.
   Miruna în schimb nu avea niciun motiv să se teamă. Proţăpit la masa lor, membrul principal al echipei de control o întrebă de nume.
   „Păi, staţi niţel! protestă Miruna, parcă nu aşa era vorba.”
   „Ce anume, tovarăşe?” o bruftuieşte membrul principal. „Ce nu-ţi convine? Te cheamă Sidonia?”
   „Nu. Mă cheamă Miruna. Credeam că am voie să mă duc la restaurant când vreau şi cu cine vreau.”
   „Sidonia ţi s-ar potrivi”, trase celălalt o concluzie unilaterală.
   Şi spunând asta, întinse mâna, ferm şi absent în acelaşi timp, după legitimaţia de serviciu a lui Bleer în timp ce continua să o fixeze pe Miruna cu o privire încruntată.
   „Tot ziarist?” îl întrebă pe Bleer fără să-l privească.
   Bleer nu-i răspunse.
   „Acru?” îl apostrofă celălalt, de sus. Şi de astă dată îi aruncă o privire scurtă şi tăioasă. „Vezi că în curând ai de răspuns la o întrebare. Ai uitat? Ai face bine să nu uiţi.”
   Bleer îi răspunse cu o tăcere încăpăţânată, care îi atrase din partea controlorului Administraţiei Centrale alte două scurte priviri tăioase peste umăr în timp ce se deplasa să ceară legitimaţiile de serviciu la masa următoare.
   „Presupun că nu te încurci în amănunte”, îl iscodi Miruna după ce rămaseră numai între ei doi. „Chiar crezi că numele de Sidonia mi se potriveşte?”
   „Aş vrea întâi, îi răspunse Bleer cu o faţă gravă, să stabilim că ticăloşii n-au niciodată dreptate.”
   „Dar dacă uneori au totuşi?” continuă Miruna să se arate iscoditoare. „Te-am întrebat dacă crezi că Sidonia mi se potriveşte.”
   „Să ştii că şi eu m-am gândit”, recunoscu Bleer. „Se întâmplă la fel ca şi cu personajele. Unii poartă numele potrivit, puţini dintre ei, dar cei mai mulţi au un nume greşit. Probabil că de aceea ai avut impresia că oamenii sunt stângaci şi nu ştiu să se exprime când li se pune un microfon în faţă. Numele e ceea ce nu li se potriveşte.”
   „Da?” se arătă neîncrezătoare Miruna. „Eu credeam că-i o chestiune de educaţie.”
   „Sigur, nu neg, poate fi şi o chestiune de educaţie.”
   Miruna ezită îndelung înainte de a-i adresa din nou cuvântul lui Bleer.
   „La ce întrebare trebuie să răspunzi, Bleer?”

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu