Cezar Hoepfner, fratele domnului Alfons Hoepfner, cel care ne închiriase nouă locuinţa, se afla încă în deportare în Rusia, iar soţia sa româncă locuia undeva în alt oraş, aşa că corpul de casă care îi aparţinea lui, cel din mijloc, fusese închiriat familiei Racoviţă. Domnul Racoviţă era învăţător la Şcoala de Băieţi numărul 2 — un bărbat uscăţiv, mai degrabă scund, cu mustaţă şi înfăţişare austeră — prototipul învăţătorului de ţară. Iar şcoala unde preda el, deşi situată la doi paşi de centrul oraşului, între Liceul de Băieţi Barbu Ştirbey şi biserica Sfânta Treime, arăta şi ea ca o şcoală de ţară, micuţă, cu doar două săli de clasă, cu o curte îngustă, umbrită de brazii bisericii, astfel că părea veşnic umedă şi răcoroasă.
Băiatul domnului Racoviţă, Marcel, cu un an mai mare decât mine, era elev în clasa întâi la şcoala unde taică-său era învăţător, când eu încă nu începusem să merg la şcoală.
Într-o dimineaţă Marcel m-a luat cu el la lecţii şi am trăit o experienţă care m-a ameţit. M-am trezit deodată, fraudulos (spun astăzi), în lumea înaltă a şcolarilor, cărora le eram inferior în toate privinţele — mai scund, mai pipernicit, fără uniformă, neîndemânatic, fără nicio treabă şi fără niciun rost, abia îngăimând cele câteva cuvinte care îmi veneau în minte din vocabularul meu sărăcăcios de margine de oraş.
În clasă n-a intrat domnul Racoviţă, tatăl lui Marcel, ci o doamnă drăguţă şi zâmbitoare, căreia i-am fost numaidecât prezentat şi care, aplecându-se spre micimea mea neînsemnată m-a acceptat totuşi pe loc, şi chiar cu multă căldură, după care şi-a văzut de lecţie.
Am stat în bancă alături de prietenul meu, atât de copleşit de ceea ce mă înconjura încât auzeam ca prin vis ceea ce Doamna vorbea cu clasa şi îi vedeam pe toţi ca prin ceaţă... La un moment dat Doamna a pus o întrebare şi i-am văzut, uluit, pe băieţi, pe cei mai mulţi dintre ei, poate chiar toată clasa, ridicând mâna cu două degete în sus, c-un tremur de înfierbântare pe care nu mi l-am putut în niciun chip explica. Am privit în jurul meu îngrozit: oare asta trebuiau să facă toţi? Asta era regula? Şi, cu îndoială în suflet, mi-am luat inima-n dinţi şi am ridicat şi eu două degete. Doamna a făcut spre mine ochii mari, s-a aplecat surâzătoare şi drăguţă şi amuzată spre mine şi a spus:
— Cum, ştii şi tu?
Toţi ochii s-au întors spre mine şi mâna mea s-a retras ruşinată: făcusem o greşeală de neiertat.
Deocamdată atât. Următoarele greşeli aveam să le fac la şcoală începând din toamna aceluiaşi an.
Dar înainte de asta, Marcel Racoviţă a trebuit să plece din Câmpina. Tatăl său a fost mutat la o şcoală de la Vaslui, sau de la Tecuci, sau de undeva din alt oraş din Moldova, chiar în vara aceea... Camionul cu lucrurile lor strânse aştepta în faţa porţii, iar ei tustrei, domnul Racoviţă, doamna Racoviţă şi Marcel au ieşit din casă, domnul Racoviţă a încuiat uşa cu cheia şi cu toţii s-au îndreptat spre poartă. Şi atunci, trecând prin faţa casei noastre, unde un răzor de flori era împrejmuit cu nuieluşe arcuite înfipte în pământ, Marcel a izbucnit în plâns. Am ştiut în aceeaşi clipă de unde venea plânsul prietenului meu, care părăsea pentru totdeauna locul unde tocmai începuse şcoala. Marcel s-a oprit în dreptul meu, s-a întors spre mine fără a înceta să plângă, s-a apropiat de mine şi m-a îmbrăţişat, în timp ce eu, îmi amintesc şi acum, nu schiţasem niciun gest. Şi atunci mama lui, care apucase să treacă de casa noastră în drum spre poartă, s-a întors către Marcel şi i-a spus cu glas înveninat:
— Lasă-l în pace, nu vezi că stă ca o stană de piatră!
Marcel a pornit-o în urma părinţilor săi, cu capul în pământ, ascunzându-şi plânsul, şi dus a fost pentru totdeauna. *** * Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
