Laurian și Laura (3)

Înștiințarea polițistului

— Înțeleg că au fost mai multe pietricele, spuse Laurian. O avere. Ce o să faceți cu averea în vremurile astea care se anunță atât de tulburi?
   — Știu, tu te gândești de pe-acuma la drumuri lungi. Făcute de nevoie, din câte înțeleg. Dar ai mei nu sunt sigură că s-au gândit la așa ceva. Mi-amintesc încă de când eram mică de discuțiile din casă. Trăgeam cu urechea și cred că nu înțelegeam mai mult de jumătate. Dar chiar și jumătate tot îmi era de-ajuns ca să-mi dau seama că ai mei aveau o cu totul altă viziune despre avere decât mulți dintre ceilalți.
   — Adică?
   — Lăsând la o parte zicala „Bani albi pentru zile negre”, știi cum se spune... De altfel ai mei nici n-au ținut niciodată propriu-zis la bani. Mama a preferat, și probabil că preferă și astăzi, bijuteriile. Și pot să te asigur că are gusturi alese. Sper că nu trage nimeni cu urechea să ne-audă vorbind de bijuterii!
   — Să nu-mi spui unde sunt ascunse! glumi Laurian.
   — N-am să-ți spun! râse Laura. Așa că mama — reluă ea —, cum îți spuneam, are gusturi artistice. N-o fi ea un spirit întreprinzător, dar știe totuși în ce să investească. În bijuterii! Ea când admiră o operă de artă, de pildă lebăda noastră de aur alb, cu safire — avem o broșă în formă de lebădă —, se gândește întotdeauna că, oricât talent ai avea, opera de artă nu se naște fără o investiție de capital. Na, ca să vezi până unde poate s-ajungă! Zice: toți artiștii care au creat în castelele de pe Loara — pictori, sculptori, arhitecți, ce-or fi fost — n-ar fi avut nicio șansă să-și ducă operele la bun sfârșit dacă nu erau seniorii, proprietarii castelelor, să-i plătească. Leonardo da Vinci! Și el, oricât de celebru astăzi, a fost în serviciul unor seniori, inclusiv în al regelui Francisc I al Franței. Chiar și Voltaire, marele și năzurosul Voltaire, a creat un timp sub oblăduirea lui Frederic cel Mare, regele Prusiei! Sunt observațiile mamei, ce zici de ea!
   — Mda, recunoscu Laurian. E ceva adevăr în ce spune mama ta, dar nu-i bine nici să minimalizăm talentul artiștilor, rolul lor în...
   — Dar cine îl minimalizează! îl întrerupse Laura cu înflăcărare. Problema e că practic nimeni nu recunoaște contribuția la patrimoniul artistic a oamenilor avuți.
   — Trebuie să fii bogat ca să-ți vină în mine asemenea idei, observă Laurian. Eu, trebuie să recunosc, deși fac și eu parte dintr-o familie care n-o duce tocmai rău, am fost totdeauna, cum să zic, în „tabăra” artiștilor. Nu m-a prea preocupat de unde vin banii pentru artă. Și apoi, să-ți mai spun ceva, Laura. Cei avuți, fie vorba între noi, sunt de cele mai multe ori cam aroganți.
   — Nu știu, zise Laura, să fiu oare de acord cu tine? Parcă n-aș prea fi. Or fi aroganți. Unii. Dar...
   — Dar sunt aroganți pe banii lor! o completă el, ironic. Nu vrei să vorbim mai bine despre noi?
   — De acord, acceptă ea prompt. Uite, chiar mă gândeam. Judecând după nume, cineva ar putea să creadă că suntem frate și soră. Laurian și Laura! Ce potriveală, nu? Și o apucă râsul — un râs săltăreț, care, în chip neașteptat, îi scutură umerii.
   — N-ar avea niciun motiv să creadă că suntem mai mult decât atât? nu își putu ascunde Laurian nebulosul reproș din glas.
   — Ba nu! îl contrazise ea. Eu cred că ar avea toate motivele să vadă mai mult decât aparențele. Ce văd cei din jur, care se uită la noi? Văd doi tineri care se înțeleg foarte bine, dar care nu s-au hotărât încă ce vor face în viitor, asta cred eu că văd cei din jur.
   — Mă tem, Laura, că vremurile nu sunt propice pentru planuri de viitor.
   Și parcă spre a-i întări spusele, un vuiet strident, nervos, de avioane zburând la joasă înălțime, acum la ceva vreme de la trecerea tancurilor, umplu, în valuri, salonul. Vuietul mască puțin din dezamăgirea ce se instalase pe fața Laurei, iar pe ceilalți clienți îi făcu să se întrerupă brusc din îndeletnicirile lor plăcute și să înalțe capetele. Fără a se arăta prea impresionată, Laura nici nu găsi cu cale să comenteze. Spuse, întorcându-se la subiect:
   — Vrând-nevrând, în unele familii se fac planuri de viitor. Nu că m-ar afecta cine știe ce pe mine. Dar, uite, mama se gândește deja la măritișul meu. De fapt, e deja ceva vreme de când se gândește. Tradiția de la noi din familie nu se deosebește prea mult de tradiția din alte familii asemenea. Când în casă sunt două fete de măritat — sau, poate, mai multe! —, se aplică regula vârstei: cea mai mare trebuie să se mărite prima. Melania deja s-a măritat, a prins ultimul tren, cum spuneai chiar tu. Iar eu, după cum știi, sunt a doua!
   Avioanele continuau să survoleze orașul, strada, locul anume unde se aflau ei, revărsând peste salon valuri de vuiet. O escadrilă întreagă. Clienții deja se întrebau, fiecare în sinea lui. Și ele se întorc din război? Băieții noștri? Victorioși și în bătăliile aeriene? Nu se mai arăta niciun chelner să dea vreo explicație. Desertul lor întârzia și nici măcar nu se hotărâseră ce să aleagă între pere în lavă de ciocolată și tort de ciocolată cu mousse de migdale și piersici.
   — Nu-s mulți ani de-atunci, începu Laurian, când mama se ruga în fiecare seară: Fă, Doamne ca la noapte să nu am coșmaruri! Și nimeni la noi în casă să nu aibă! De fapt cu toții ne temeam de coșmaruri.
   — Chiar și tu? se arătă surprinsă Laura. Doar erai copil. Și copiii au coșmaruri?
   — Oho, și încă cum! Dintre cele mai înspăimântătoare, răspunse Laurian. Toți aveam coșmaruri. Și tata, și soră-mea, și fratele. Toți. Dar cred că mama suferea cel mai mult de pe urma lor. Pur și simplu începuse să-i fie frică să se mai ducă seara la culcare. Nu știu, poate că mai are și acuma coșmaruri, doar că nu se mai plânge. Și să-ți mai spun ceva, Laura. Văd că nu numai oamenii au coșmaruri, ci omenirea întreagă. Cum altfel să numești decât coșmar vremurile pe care tocmai le-am trăit? Și pe care le mai trăim încă? Crede cineva că coșmarul a luat sfârșit? Tu crezi? Eu unul am mari îndoieli. Îi apucă pe toți, așa, o nebunie, peste noapte, și ani de zile nu se dezmeticește nimeni. A trecut coșmarul? Mă tem, dragă Laura, că vine altul la rând, la fel de bezmetic. Dacă nu și mai înspăimântător.
   În sfârșit trecu și ultimul avion. În anii din urmă auziseră avioanele zburând la mare înălțime, cu un vuiet adânc și îndepărtat coborând din înaltul cerului. Acum trecuseră foarte aproape — gata, nu mai aveau inamici.
   Era din nou liniște în restaurant.
   — Dacă întrebi pe oricare din tovarășii noștri de salon, reluă Laurian, o să-ți spună că ceea ce înainte se chema o partidă bună nu mai e de actualitate.
   — N-am vrut să fac nicio aluzie, Laurian, se dezvinovăți Laura. Chiar îmi pare rău că am adus vorba de măritiș. Bineînțeles că ai dreptate: cu „partidele” s-a terminat. Nimeni n-o să se mai gândească la asta în următorii ani. Bijuteriile mamei pot să mai aștepte. Poate căsătoria însăși n-o să mai fie la modă. Oamenii vor trăi la comun din câte am auzit.
   — Amorul liber! râse Laurian.
   — Da, e trist, spuse Laura serioasă, neîmpărtășindu-i sarcasmul. Ți se face piele de găină!
   — N-o să mai mergem la restaurant, ca acuma, continuă Laurian să forțeze nota glumind. O să mergem la cabaret și fetițe despuiate o să danseze pe estradă cancan! La liberă alegere!
   Când chelnerul îi arătă unui polițist abia intrat pe ușa salonului masa lor, primii clienți se ridicau să plece — stranie coincidență. Chelnerul se grăbi să se facă nevăzut, de parcă ar fi vrut să se dezică de orice legătură cu clienții pe care îi căuta polițistul. Polițistul singur se apropie de masă și, ceremonios, salută cu mâna la chipiu:
   — Domnul Laurian?
   Laurian lăsă jos șervetul de la gură și își înălță spre polițist ochii larg deschiși, în care licărea teama. Privirea polițistului trecu de la fața lui Laurian la fața Laurei și înapoi, într-o succesiune rapidă.
   — Doamna? Soția dumneavoastră?
   — Nu, bâigui Laurian. Doar prietenă.
   — Aha, doar prietenă. Mă tem, domnule, spuse polițistul, că n-am vești prea bune să vă dau. Tocmai am fost înștiințați la secție că locuința dumneavoastră a fost spartă.