Scriptum (16)*

   Depresiune

Miliţia încă nu se dezmeticise ca să-i împrăştie pe curioşii care se adunaseră în jurul uriaşei adâncituri ivite în cheiul Dâmboviţei, între podul Mihai Vodă şi Arhivele Statului. Şi erau mulţi curioşi. Peste noapte, gardul de fier de la marginea râului se curbase în jos urmând o monstruoasă linie de instabilitate telurică. Dumnezeu inventa un nou relief şi îl parcela cu gardul cheiului, coborându-l vertiginos până la baza taluzului, ba chiar parcă şi mai jos un pic. Era proprietatea lui şi într-o parte şi în cealaltă, dar pesemne că proprietăţile erau de genuri diferite: de o parte apă, de cealaltă pământ argilos. Asfaltul se curbase adâncindu-se dar nu era destul ca să acopere în întregime partea interioară a ditamai depresiunii. Asfaltul se crăpase în felii neregulate, între care se dezgoliseră fâşii de pământ din erele geologice trecute. Se îngrozeau doar oamenii, dar Dumnezeu nu se îngrozea niciodată, nici de cele mai fanteziste din propriile-i fantezii, când către fundul noului lighean de asfalt începuse deja să curgă un pârâiaş din mâloasa apă a râului, pe care zbuciumul interior al pământului o făcea şi mai mâloasă. Iar firicelul ameninţa să ia proporţii şi, fără a se strânge pe fundul depresiunii, să ia calea nevăzutelor fisuri interioare.
   Probabil că nu se afla niciun cetăţean străin în mulţimea de gură-cască din jurul depresiunii, dar din perspectiva Administraţiei Centrale nici că ar fi fost de dorit să se afle. Cel puţin aşa, fără străini, putea să rămână totul în familie, cum s-ar spune. Autohtonii erau stângaci, needucaţi, se emoţionau când li se punea un microfon în faţă; noroc că nu era niciun ziarist în jur să o facă. Pe când cetăţenii străini s-ar fi descurcat mult mai bine, ar fi răspuns la orice întrebare cu aplomb şi cu zâmbetul pe buze, şi n-ar fi ezitat să bată toba de-a lungul şi de-a latul lumii de-ar fi avut prilejul.
   Bleer o căută cu privirea pe Miruna în mulţimea adunată roată în jurul monstruoasei depresiuni. Nu o zări. Mulţimea se precipita, curioasă, ca în jurul gropii cu lei; doar că lei nu se aflau în fund ci doar acel fir de apă mâloasă desprins din apa râului, care se făcea nevăzută prin pâlnia căscată în pământ. Nimeni nu părea să fie ziarist în acea mulţime. Ora să fi fost nepotrivită? Cică o lume fantastică se construieşte cu cărămizi reale. Păi ce mai era real aici? Poate doar miliţia, care în curând avea să dea semne că începe să se mobilizeze, la fel ca şi cu prilejul dâmbului crescut peste noapte la marginea Cociocului. Totul putea fi luat ca o demonstraţie că deseori realul se confundă cu visul.
   Situaţia părea atât de gravă încât era de aşteptat să vină la faţa locului însuşi comandantul Miliţiei. Lumea însă nu-l cunoştea — împrejurare obişnuită în Europa de Est — dar chiar şi cunoscându-l personal, oricine şi-ar fi putut da seama că are de a face cu cineva cu foarte multă autoritate şi de rang foarte înalt. Gesturile lui aveau o anume nervozitate superioară, materialul uniformei avea o strălucire inconfundabilă. Curiozitatea lui Bleer era legată de administrarea noului eveniment care, spre deosebire de cele precedente, inclusiv de cel pe care el îl ştia cel mai bine, anume fisurarea structurii de rezistenţă de la subsolul cu cinci niveluri al Casei Administraţiei Centrale, de astă dată se petrecea în văzul tuturor. Ce explicaţii aveau să dea? Aveau să accepte măcar ideea că se cerea o explicaţie?
   „ABSURD”, îi veni în minte. „SUBORDONARE”, „ECHILIBRU”; şi „DEZECHILIBRU”. Se aplecă să se uite, printre alţi curioşi, în interiorul monstruoasei depresiuni de asfalt între ale cărei crăpături pământul din paleozoic ieşea la iveală. Bleer îşi zise că un om căzut înăuntru n-ar fi reuşit să iasă prin propriile-i puteri datorită înclinării pereţilor. Ar fi recăzut la fiecare tentativă, ca o insectă captivă, în punctul cel mai de jos. Şi se întrebă în acelaşi timp dacă cuiva dintre cei ce dintr-o clipă într-alta urmau să vină i-ar fi trecut prin minte să aducă o frânghie pentru a i-o arunca prezumtivului nefericit. Miliţia, nu, în niciun caz n-ar fi făcut-o; căci miliţia avea misiunea să sprijine politica Administraţiei Centrale, preocupată de soarta întregului popor. Poate doar nişte forţe speciale, a căror existenţă i se păru însă lui Bleer utopică.
   „Nu ne mai rabdă pământul”, opină cu amărăciune unul din privitori. Bleer îi studie profilul, căci privitorul, un om trecut de şaizeci, nu se adresase nimănui şi, la fel ca şi ceilalţi, nu se putea elibera de atracţia adâncurilor. Se aştepta să-l audă rostind în continuare cuvântul „predestinare”, dar îşi aminti că pentru oamenii de condiţia lui cuvântul „predestinare” era prea pretenţios. Deşi sensul lui le era în permanenţă prezent în conştiinţă, în diverse variante.
   „Poarta de intrare”, observă o femeie de alături, resemnată.
   „Poarta de intrare, unde?” întrebă altcineva din apropiere lăsând să transpară o spaimă confuză, dar şi neîncredere.
   „În iad! Unde altundeva! Nimeni nu mai crede în Dumnezeu! Se închid bisericile! Asta-i pedeapsa. Chiar aici, lângă lăcaşul domnului mănăstirea Mihai Vodă.”
   „Ar trebui să vină ambulanţele!” se auzi o voce alarmată.
   „Pentru ce ambulanţe? Nu-i nimenea rănit.”
   Bleer se gândi la grupurile de personaje pe care îi plăcea să creadă că se pricepe să le mânuiască după voie. Aici avea personaje din belşug. În rumoarea glasurilor care creştea în jur, se gândi că oamenii aveau fiecare o viaţă a sa, cu o istorie, cu rubedenii, cu o meserie a sa, cu prieteni, cu o familie, cu cântecele care le răsună din când în când în minte, şi mai ales cu un nume care în situaţia de faţă l-ar fi deranjat pe Bleer cel mai mult dacă l-ar fi ştiut; şi deşi personajele aspirau şi ele la statutul de oameni vii, totuşi doar câteva trăsături ale lor interesau. Se gândi că scriitorul trăia într-o veşnică dilemă: cât şi ce să păstreze, şi cât şi ce să treacă cu vederea din ceea ce îi oferă realitatea? De cele mai multe ori datele biografice îi complicau personajului, în mod inutil, profilul. Bunăoară acum, se gândi Bleer cu satisfacţie, ce importanţă avea viaţa privată a fiecăruia, când trăsătura lor dominantă trebuia să fie reacţia faţă de copleşitoarea prezenţă a monstruoasei depresiuni?
   „ZODIE”, îi veni lui Bleer în minte. Deşi unii erau de părere că tu, ca scriitor, nu ar trebui să ştii ce gânduri îi vin lui Bleer în minte. Dar „zodie” era un cuvânt, hai să nu zicem esenţial, dar cu siguranţă interesant pentru Bleer. În zodii nu crezuse niciodată de-adevăratelea, dar nu era mai puţin adevărat că găsise în zodii un minunat prilej de joc mintal cu nenumărate ieşiri, care puteau pune oricând un personaj să se bucure, chiar şi necrezând în zodii, de potrivirea unor evenimentele din viaţa altor personaje cu trăsăturile pretins determinate de zodii, să se arate sceptic şi aspru atunci când trăsăturile nu se potriveau, sau să se amuze în cadrul unor discuţii frivole, dat fiind că „zodia” era categoria de care cei mai mulţi se declarau interesaţi, indiferent ce credeau. Toate, după dispoziţia de moment şi după înclinaţia spre frivol.
   Gardul de pe malul Dâmboviţei se lăsase cu trotuar cu tot ca o frânghie de la marginea unei punţi slăbite de viitură, iar taluzul acoperit cu iarbă se răsturnase în afara albiei lăsând apa mâloasă, deocamdată puţină, să refuleze în depresiune. Locul de la marginea depresiunii era de-a dreptul periculos fiindcă nu aveai de ce să te agăţi în caz că te dezechilibrai şi, în plus, nu era deloc sigur că depresiunea nu va începe să se lărgească în secunda următoare. De jur împrejur erau oameni de-ai locului, de-ai tăi, puteai să te gândeşti şi la asta. „DESCURAJARE”, era un cuvânt care îţi venea în minte văzând atâta nepăsare. „CURIOZITATE” — era şi acesta un cuvânt potrivit. Nepotrivite erau multe: rumoarea oraşului, zăngănitul tramvaielor care treceau prin apropiere, coborând dinspre bulevardul 1848 şi apoi, la piaţa Unirii, împrăştiindu-se în toate direcţiile; cerul de un alb lăptos, care predispunea la inacţiune. Dar ce puteai să faci? Ce putea să facă miliţia, care tocmai sosea la faţa locului? Nepotrivite erau şi dubele cu ferestruici zăbrelite, folosite împotriva manifestanţilor. Bleer nici nu îşi închipuise că aveau în dotare asemenea vehicule. Gri, proaspăt vopsite, întreţinute în cea mai perfectă stare, fără pic de rugină, ca şi cum miliţia s-ar fi aşteptat să izbucnească în orice clipă o manifestaţie de protest. N-ai fi putut spune că asta era o prostie, fiindcă perspicacitatea miliţiei în asta stătea: să ia în considerare evenimente nu numai improbabile ci şi neverosimile. Păi ce putea fi mai neverosimil decât depresiunea ivită între cheiul Dâmboviţei şi mănăstirea Mihai Vodă de pe deal?
   „Cum de nu se umple?” se minuna cineva uitându-se cu groază la apa care refula fără încetare din râu şi se lăsa înghiţită de pâlnia fără fund din centrul monstruoasei cuve.
   Iată sursa revărsării de apă din adâncul galeriei, îşi zise Bleer amintindu-şi de urmele lăsate de puhoi, pe care le văzuse împreună cu Miruna cu câteva zile în urmă, în subteran.
   „Începe să se facă vârtej!” striga altcineva şi arăta cu degetul, îngrozit, locul acela de jos unde nivelul apei creştea învolburându-se şi unde nimeni nu s-ar fi încumetat să coboare, de teamă că nu s-ar mai fi putut întoarce vreodată înapoi.
   „Cât durează?” întreba cineva aflat într-un loc ceva mai îndepărtat. Confuzia creştea până într-atât că nimeni nu întreba Cât durează, ce? Doar că miliţia nu părea a se lăsa antrenată vreodată în vreo confuzie ci îşi făcea treaba cu precizie şi energie. Durata, la ei, era minimă. Miliţieni încălţaţi cu bocanci coborau din camioane cu mare zor şi păreau că ştie fiecare foarte bine ce loc să ocupe în dispozitiv. Deja apăruseră cordoanele de frânghie care înconjurau depresiunea. Câţiva dintre curioşi nimeriseră în dube fiindcă pur şi simplu nu ştiuseră pe unde să fugă. Oamenii simpli care n-au furat nimic niciodată nu ştiu unde să fugă şi nici pentru ce să fugă, decât doar dacă văd că toată lumea fuge. Era oare Bleer în stare să explice cum de se crease confuzie şi până la urmă panică în rândul copiilor de-o seamă cu el, cu ani în urmă, când cineva pe strada lor strigase că se apropie un batalion de pedeapsă? Nimeni nu ştiuse printre ei ce înseamnă batalion de pedeapsă, dar celor mai mulţi li se păruse că sună rău. Rău de tot. Astfel că se călcaseră în picioare fugind, mulţi căzuseră şi îşi zdreliseră genunchii şi mai ales se lăsase cu plânsete şi cu ţipete. La fel şi acum. Nu că lumea ar fi fost plângăcioasă, dar nu se ştiuse de existenţa în dotarea miliţiei a acelor dube mari, aproape cât nişte camioane, vopsite în gri, arătând ca proaspăt ieşite pe poarta nu se ştie cărei fabrici care lucra pe ascuns pentru forţele de ordine. Prea târziu: fugarii nimereau în dube unul după altul, unii încă mai încercau să se fofileze printre rândurile de miliţieni antrenaţi să nu le scape nimic, şi bineînţeles că nu le ieşea încercarea de fugă. Nimănui nu-i mai ardea să se uite în fundul depresiunii să vadă ce se mai întâmplă cu şuvoiul de apă mâloasă, dacă s-a îngroşat ameninţând să deturneze întregul râu de la cursul său obişnuit, să vadă dacă vârtejul s-a înteţit. Toate rămâneau în urmă fără ca lumea să mai arate curiozitate. Cineva îi smulse lui Bleer aparatul de fotografiat, cu care nu apucase să facă nicio poză, şi prima întrebare care îi veni în minte, însoţindu-i şuvoiul de indignare ce urca din interior, fu: Dar are dreptul? Are dreptul să-mi distrugă aparatul de fotografiat? Şi care avea să fie reacţia şefului de secţie la aflarea veştii. Fluxul indignării sale interioare era una, iar fluxul ştirilor de prim rang care circulau la nivel înalt şi spre vârf de ierarhie era cu totul alta, ocolind lumea ziaristicii, luând-o înaintea ziariştilor sau scăpându-le pur şi simplu prin caracterul lor ocult... Un alt miliţian venea întins spre el şi confruntarea nu mai putea fi evitată. Bleer se uită încă o dată în jur, căutând-o cu privirea pe Miruna.

   Parcă îl şi vedeam pe redactorul-desemnat cum avea să se holbeze la mine indignat: Cetăţene Iacob, dumneavoastră v-aţi pierdut minţile? Cum vă închipuiţi că editura noastră ar putea publica vreodată tâmpeniile dumneavoastră cu miliţia care vine şi îi bagă pe oameni la dubă! Şi asta, pentru ce? Doar fiindcă stau şi cască gura la un fenomen natural? A! că oamenii ar putea ulterior să prezinte realitatea deformat, sau că cineva dintre cei de faţă ar putea să emită unele păreri tendenţioase în cine ştie ce împrejurare? Bunăoară să învinuiască autorităţile că nu iau măsurile cuvenite sau că ascund realitatea? Asta ar fi oricând posibil, dar în niciun caz nu s-ar pune problema să fie arestaţi de către organele de miliţie!... Ştiţi ce, domnule Iacob? Eu vă sugerez să amânăm orice discuţie până ce nu vă veţi hotărî să veniţi cu un text nou în care să încetaţi să mai bateţi câmpii!
   Sigur, l-aş fi înţeles... aveam să-l înţeleg pe Noul-redactor-desemnat dacă avea să se arate pe atât de intransigent pe cât mă aşteptam. Dar pur şi simplu nu puteam renunţa la investigaţiile ziaristului meu. Bleer...

   ...pe care doi miliţieni vânjoşi îl încadrau de o parte şi de alta, imobilizându-i braţele.
   Iar Miruna nu se vedea nicăieri.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu