Laurian și Laura (30)

Melancolie. Frontiera de vest (1)

Lăsaseră deja în urmă destui kilometri când Flavius li se adresă tuturor de o parte și de cealaltă a ferestruicii dezmorțindu-și limba în gură:
   — Ce-ați devenit cu toții așa de tăcuți?
   Teo își vedea întotdeauna de condus, dar de astă dată, în chip neașteptat, își întoarse spre Laurian ochii curioși să audă răspunsul. Doar o clipă. Că Flavius și Laurian erau nerași nu mira pe nimeni, acum la început de pribegie; în schimb era de mirare că obrazul lui Teo promitea, deși deocamdată nu erau decât țepi, să se acopere în curând de o barbă neagră și deasă. De mirare și nu tocmai; pentru că acum nu mai avea superiori și nu mai avea de dat socoteală nimănui. Poate doar Laurei. Spuse:
   — N-a vrut părințelu’ să vină cu noi.
   Dar acum deja privea înainte prin parbriz. N-o spusese pe un ton dezamăgit, nici de reproș ci doar ca pe o simplă constatare. Nimeni nu-i știa numele și nici nu-și bătea cineva capul cu asta. De ce nu venise cu ei, călugărul? Treaba lui.
   Și nimeni nu găsi vreun răspuns de dat lui Flavius: de ce deveniseră cu toții tăcuți? Curiozitatea din ochii lui Teo rămăsese nesatisfăcută... Poate că se gândeau. La ce? Laurian poate că se gândea la cei lăsați în urmă, poate la Matilda și la Vartic, prietenii săi, cine știe. Dar poate și la viața curmată a Margaretei-Nebuna. În schimb, e greu de crezut că Flavius se gândea la fosta sa prietenă Anda, cea cu care Laurian îl găsise într-o zi când îl vizitase acasă; cel mai probabil fusese o figură doar în trecere prin viața sa. Laura se gândea poate la sora ei Melania și la soțul ei englez, Peter; cu care spera să se întâlnească nu peste multă vreme. Sau poate la părinții ei care prețuiau culorile pietrelor prețioase, și la tatăl ei economist care dădea sfaturi pe alături de realitate și făcea previziuni fantasmagorice.
   Melancolia le-o întrerupeau din când în când mașinile blindate ale armatei care veneau din sensul opus. Treceau c-un grohăit morocănos umplând șoseaua de fum de eșapament, pe care vântul apuca să-l risipească până la următorul car blindat.
   Teo nu comenta, nici măcar nu întorcea capul după mașini, își vedea de condus. Alături de el, Laurian se uita și el drept în față, fără să-l impresioneze neapărat prea mult mașinile kaki ale armatei, care se perindau îndreptându-se spre oraș, înapoi. Ce avea să se întâmple acolo? Ce putea să se întâmple mai mult decât se-ntâmplase deja? Se adunase în el oboseala ultimelor nopți nedormite. În spate, Laura se întinsese pe targă și ațipise, în timp ce Flavius și Amelia ședeau pe scăunele, iar ușoara adiere strecurată prin găurile de gloanțe din peretele dubei nu-i prea ajuta să-și țină ochii deschiși. Capetele li se legănau, înclinate pe spate, pe gâturile destinse.

   Lin, Teo devie mașina sucind doar puțin volanul și o apucă pe un drumeag de țară umezit ca după ploaie, ca și cum ar fi cotit spre o tarla, dar care între timp fusese ocupată de alții. Laurian văzu trâmbele de fum ridicându-se de la mai multe focuri de tabără din bivuac — două sau trei —, înconjurate de lăstăriș, și imediat își aminti de ziua când Vartic îl dusese cu mașina la gară și strada fusese ocupată de soldații care scăpaseră de tensiunea războiului.
   Și iată-i acum strânși în grupuri, jucând cărți lângă armele așezate în piramide, rezemate una de alta. Câte patru, ici un grup, colo altul. Nimeni nu le dădu nicio atenție — nimeni nu păru interesat de duba lor cu un perete răzuit de vopsea pe o porțiune, iar celălalt ciuruit de gloanțe. Totuși, o figură, parcă cunoscută, stătea în cadrul de metal de la intrarea într-un cort de-al armatei. Vartic?
   Da, el era.
   Vartic se desprinse de cadrul intrării, vesel și prietenos, ca pe vremuri, și păși spre Laurian.
   — M-am gândit să șterg cu buretele tot ce-a fost, spuse. Dragule, tu știi că am fost totdeauna înclinat să accept compromisuri. Asta e, trebuie să recunosc. Dar totodată trebuie să spun și să accentuez că n-am făcut compromisuri prea mari.
   — Nu te învinovăți, Vartic, îl consolă Laurian. În fond, e mai bine ca la spital, nu? Ai râul aproape.
   — Nu știu, răspunse fostul bancher, n-am studiat terenul. Judecând după vegetație, așa s-ar zice. Dar după cum știi, aparențele înșeală de multe ori. Ai venit cu prietenii tăi?
   — Suntem doar în trecere.
   — Aha, am înțeles.
   Vartic se aplecă să rupă un lăstar de plop. Se uită mai degrabă placid spre depărtarea nu tocmai depărtată pe unde se presupunea că curge râul și biciui ușor aerul cu nuiaua.
   — Așadar, până la urmă ți-au dat drumul.
   — De unde să-mi dea drumul?
   — De la spital.
   — Timpurile se schimbă, Laurian. Nu trebuie să aștepți ca ei să-și ceară iertare. Nu în cuvinte. Uneori oamenii își cer iertare din ochi. Trebuie doar să fii dispus să observi asta.
   Laurian încuviință dând ușor din cap.
   — Îmi făceam gânduri înainte de plecare, continuă Vartic întorcându-se melancolic cu fața către prezumtivul râu ascuns de lăstăriș, ce înseamnă să pleci fără să știi unde ajungi, fără nicio rezervare la hotel. Dar ce tot vorbesc eu de hotel. Corturile armatei sunt la fel de bune pentru cineva care n-are prea multe pretenții. Cazul meu.
   — Un bancher fără pretenții! nu-și putu reține Laurian ușoara ironie amicală.
   — Fost bancher, preciză Vartic cu umor obosit.
   Laurian se uită în jos la grupul de patru soldați care jucau cărți pe trunchiul unui copac retezat. Spuse:
   — Ai nimerit într-un loc liniștit, Vartic. Nu prea le arde soldaților să se bată. Probabil că nici n-au motive. Nu-i dădu timp prietenului său să-i răspundă și continuă: — Mereu îmi aduc aminte cum fredonai Bivuacuri, bivuacuri în noaptea când m-ai dus la gară cu mașina.
   — Au scăpat de griji, dragule.
   — Cine a scăpat de griji, Vartic?
   — Soldații, la ei mă refer. Au scăpat de griji fiindcă nu mai au identitate.
   — Cum așa? Te referi la cei de astăzi?
   — De astăzi și dintotdeauna. Li s-au anulat documentele de identitate. Ai văzut ce simplu e?
   — Pari foarte bine informat, Vartic. Poți să-mi spui și mie cum adică li s-au anulat documentele de identitate?
   — Am vorbit cu un comandant de-al lor. Era pe-aici pe undeva. Fostul bancher își roti privirea peste corturile militare din jur. — Mi se pare că îl și cunoști.
   — Burdușa?
   — Da. Parcă... Îți dai seama că fără identitate sunt ca și paralizați. Deși la prima vedere nu sunt. Unde să se ducă? Cine să-i creadă? Fiecare dintre ei, luat în parte, nu mai are nicio dorință, nicio voință.
   — Dar parcă toți împreună ce brânză fac?
   — Uite, ai să râzi, dar toți împreună îi dau apă la moară generalului să-i deposedeze de identitate pe toți care încă o mai au.
   — Ce spui! Între timp a ajuns general?
   — Ascultă, dragule, pe mine gradele lor nu mă prea impresionează. General, colonel, mi-e totuna.
   Un soldat din grupul apropiat care juca cărți se înfățișă în fața lui Vartic și îl salută regulamentar, în poziție de drepți, cu mâna la cozoroc:
   — Să trăiți! Camarazii vă invită la o partidă în locul meu, dacă nu vă supărați.
   Vartic se întoarse amuzat spre Laurian.
   — Ce zici de el! spuse Vartic în glumă. Ai văzut ce respect au pentru mine? Schiță spre soldat un salut militar neglijent. — La urma urmei, de ce nu?
   Îl lăsă pe Laurian și ocupă locul lăsat liber de soldat la jocul celorlalți trei. Și de acolo de jos, unde se așezase, se întoarse încă o dată spre prietenul său:
   — Să nu crezi ceea ce vezi. Nu suntem în vacanță. Nu-i nimeni în vacanță pe-aicea.
   — Ba e ca și cum ar fi în vacanță, auzi Laurian, foarte aproape, o voce cunoscută, firavă și binevoitoare.
   Era Matilda.
   — Ce n-ar fi dat prietenul tău pentru o partidă de cărți acolo unde era ținut cu forța, dar niciodată n-a îndrăznit s-o spună pe șleau. Acuma o face pe grozavul.
   Lui Laurian inima i se umplu de bucurie.
   — Mă bucur că pot să fiu de acord cu dumneavoastră, Matilda, îi răspunse.
   Îi era familiar zâmbetul ei blajin și recunoscu ceea ce aproape că uitase, pielea ei bătrână și încrețită din jurul buzelor care în toiul zâmbetului se străduiau să-i acopere dinții încă buni pentru vârsta ei. Era la fel de mică și de fragilă și de adusă de spate cum și-o amintea din ziua când îl rugase s-o ajute să coboare din tramvai. Ceea ce se întâmplase în ultimele zile și mai ales la spitalul M.J.U.C. i se ștersese din minte.
   — Dar cu ceilalți ce s-a-ntâmplat? o întrebă.
   — Te referi la M.J.U.C.? Se afundau încetișor în lăstăriș. — Au luat-o care încotro, s-au răspândit.
   — Din păcate, spuse Laurian, unii n-au mai apucat să se împrăștie.
   — La cine te referi?
   — La Margareta, biata de ea.
   Matilda ridică se el o față mirată și contrariată. Atât cât putea ea să fie de mirată și de contrariată.
   — Ba nu, îl contrazise, Margareta a venit împreună cu noi. Dacă o cauți bine, precis o găsești într-unul din corturi, aici în bivuac.
   — Cum așa, se arătă Laurian surprins, dar n-a spus doctorița aia, sau ce-o fi fost, că s-a aruncat de la etaj?
   — Cred că a fost o confuzie. Dacă nu cumva chiar o poveste inventată sută la sută. Nu m-aș mira. Să știi că la ei se poartă.
   — Sunteți sigură, Matilda? Laurian nu își mai revenea din uimire. — Dumneavoastră n-ați auzit-o cum striga din balconul casei ei de lângă sala de gimnastică. Aproape că mi-era dor de strigătele ei. Sau poate începuse să strige și la spital?
   — Nu, la spital a fost foarte tăcută. Ca noi toți. Dar avea ceva care atrăgea atenția.
   — Și dumneavoastră aveți ceva care atrage atenția, nu își refuză el plăcerea de a o flata.
   Bătrâna zâmbi spre ea însăși, sub apăsarea vârstei.
   Ajunseseră aproape de malul râului, dincolo de ultimele tufe, pe care probabil că nu le atinsese nimeni niciodată, și poate nici nu le văzuse. Răul își împingea la vale, domol și tăcut, cu brațe mâloase, bulboanele masive, sub cerul care le stătea negru deasupra capului.
   — O să-mi fie dor de tine, Laurian, spuse Matilda.
   Privea cu ochii mijiți peste râu și vocea îi tremură. Laurian se abținu s-o întrebe de unde știa de plecare.
   — Să nu-ți pară rău că pleci, spuse bătrâna, privind parcă în trecut. Când ai să te-ntorci, o să fie totul altfel.
   — Da? Așa credeți, Matilda? o întâmpină el cu o umbră de îndoială.
   — N-o să-l mai găsești nici pe colonelul Burdușa, nici pe subordonații săi. Nici pe ceilalți. Poate n-ai să mai găsești armata deloc.
   — Ați trecut dintr-o extremă într-alta, Matilda. O iscodi neîncrezător, iar ea nu-i ocoli privirea, dar nici nu se semeți. — Cândva spuneați că totul o să-ncremenească în nemișcare, iar acuma îi preziceți armatei dispariția.
   — Știu că nu-ți place armata, Laurian. Iar mie nici atât. O urăsc. Și mă bucur că Burdușa n-o să te mai piseze cu angajamentul lui civil.
   — Vorbiți ca și cum ceea ce sperați s-ar fi și întâmplat.
   — Ai să vezi că așa are să fie. Rareori mă-nșeală pe mine simțurile.
   De la rădăcina unei tufe îl privea cu ochi iscoditori o vulpiță roșie. Laurian zâmbi în sinea sa și nici nu se mai osteni să-i atragă Matildei atenția.