Vise

Dezvăluire

Îi spuneam, în vis: Tu mă interesezi ca femeie dar şi ca personaj. Un personaj exotic, să zicem. Oricum, straniu. Aş putea să scriu despre tine exact aşa cum eşti. Şi nu mă îndoiesc că ar ieşi o treabă bună. Dar asta ar însemna să dezvălui unele lucruri care sunt sigur că trebuie să rămână deocamdată ascunse. Aşa că am s-aştept să mori mai întâi. Şi tu, şi ceilalţi!

Mă privea consternată şi parcă nu-i trecea prin minte să mă întrebe despre care ceilalţi era vorba.

— Despre toţi am de spus câteva lucruri care nu pot fi spuse cât timp sunt în viaţă.

Spunând asta simţeam că devin macabru dincolo de orice limită. Şi continuam în aceeaşi notă, fără putinţa de a mă opri.

— Sau poate am să vă grăbesc într-un fel sau altul sfârşitul.

Ea, bineînţeles, mă privea înmărmurită. Niciodată nu avusese gesturi exagerate, dar acum mâinile ei se încleştaseră de marginea feţei de masă; trăsese faţa de masă uşor spre ea şi, odată cu faţa de masă, deplasase farfurioare cu ceşti cu tot, paharele şi coşul de pâine. Şi ce altceva s-o mai fi aflat pe masă.

Mă trezeam, dar constatam că trezirea nu alunga ticăloşia din mine.

Căţărat pe cornişă

Trebuie să străbat o cornişă în exteriorul unui bloc înalt, având în spatele meu peretele, iar în faţă hăul. Hăul pe care nu-l văd pentru că totul e învăluit în ceaţă, dar ştiu că e acolo. Mi-e o frică îngrozitoare. Aduc un picior lângă celălalt şi înaintez ca melcul. Dar în fiecare moment îmi vine să sar în gol. Efortul de a mă abţine mă sleieşte. Să sari şi să se termine odată. Dar ce înseamnă să sari? Să sari înseamnă să mori, să te zdrobeşti şi înainte de asta să zbori în jos prin dreptul etajelor. Ştiu că oricât m-aş concentra, tot nu voi putea ajunge la capăt, oricare ar fi el, şi îmi voi da drumul în gol. De atâta concentrare mi-e rău, pur şi simplu îmi vine să vomit

Clanul

Erau câţiva din aceeaşi familie sau din acelaşi clan, cumva, şi ocupau tot trotuarul de-a latul. Nu puteai să treci de ei. Te prindeau ca într-o plasă şi nici că puteai să mai dai înapoi. Rămâneai prins în acea plasă. Nu ştiam de ce nu intervine poliţia şi nici ce anume doreau să obţină acei indivizi de la trecătorii pe care îi sechestrau. Era o oarecare mişcare în rândul trecătorilor în locul unde li se aţinea calea, în sensul că se puteau observa tentative timide de evadare. Nu pricepeam însă de ce nimeni nu protesta şi de ce nimeni nu riposta. Încă câţiva metri şi aveam să nimeresc şi eu în ambuscadă.

Durerea

Venea durerea aceea şi era vechea mea durere, cunoscută, familiară, şi nu mă speria cum m-ar fi speriat o durere nouă. Dimpotrivă, cu durerea veneam la întâlnire precum cu cineva drag din vremuri bune. Iar când mă trezeam durerea trecuse. Iată un vis optimist, îmi spuneam de fiecare dată.

În oglindă

Am visat că mă uitam în oglindă. Şi ce vedeam? Chipul meu cel bun. Chiar foarte atrăgător. Ce atrăgea? Era întâi şi-ntâi privirea. Caldă, intensă şi plină de înţelegere. O iradiere care de bună seamă atrăgea în mod irezistibil. O vizibilă nobleţe. Şi apoi gura. Buzele. Arcuite într-un anume fel. Mai cărnoase, mai senzuale, mai rafinate. Tot chipul radia generozitate. Eram eu oare? Eu eram?

Iubirea a încetat

Am visat că muriserăm amândoi. Şi acum puteam discuta în deplină sinceritate. Altfel, pe timpul vieţii fusese cu neputinţă. Am întrebat-o: când ai încetat să mă iubeşti? Mi-a răspuns:

— Ţi-aduci aminte când ai fost la doctor. Te-ai întors de la el fără poftă de viaţă. Apoi ne-am dus să mâncăm la un fast-food. Eu nu puteam să-ţi împărtăşesc nepofta de viaţă.

I-am spus:

— De ce nu m-ai întrebat ce mi-a spus doctorul.

Mi-a răspuns:

— Ştiam că eşti închis de felul tău şi că n-ai să-mi spui niciodată. Nu puteam să trăiesc cu nepoftă de viaţă.

Altă întrebare nu mi-a venit în minte. Totul părea limpede, şi anume definitiv limpede.

O călătorie pentru totdeauna

V. trebuia să plece într-o călătorie, dar nu părea foarte încântată. Nici veselă nici tristă. Aştepta să primească o sponsorizare de la o fundaţie. Aştepta să primească sponsorizarea, dar era clar că nu o prea încânta călătoria. Parcă presimţea că va fi vorba de o călătorie lungă şi definitivă.

Oraşe

Ehei, câte oraşe inexistente aş fi putut să construiesc în vis! Treceam mereu pe lângă unul anume, pe o şosea laterală — un oraş cu clădiri foarte înalte, sigur, nu chiar zgârie-nori, dar oricum neobişnuite pentru partea aceea de ţară — pentru partea aceea de lume. Un sat, în fapt, cu aspect citadin, chiar ultracitadin. Unde îmi propuneam mereu s-ajung, dar, din cine ştie ce pricini oculte, nu reuşeam s-ajung. Îmi propuneam să fac un ocol — o incursiune — în următorul vis. Dar următorul vis venea peste — ehei! peste ani, aş putea spune — şi satul citadin devenea din nou o noutate.

În maşină

Mergem cu maşina, dar maşina mea nu trăgea, a dracului! Apăsam pedala până la podea şi nenorocita de maşină abia se mişca. Un pieton, alăturea pe drum mă întrecea cu pasul. Bine măcar că nu-i trecea prin cap să mă batjocorească...

Iar altă dată o altă maşină, tot mică şi prăpădită, trebuia pedalată din interior. Şi era greu, al naibii de greu. Apăsai pe fiecare picior cu toată greutatea corpului şi inima bătea tare, nu prea repede, dar tare, iar tare însemna chiar mai neplăcut decât dacă ar fi bătut repede. Probabil că inima mea, în somn, trăgea din greu, bolnavă.

Suspendat în exteriorul balconului

Aveam de făcut nişte reparaţii în exteriorul apartamentului de bloc unde locuiesc. Mă pomenesc deci cocoţat pe o schelă afară în stradă, dar nu mă ocup de apartamentul meu ci de unul aflat în blocul de peste drum. Schela mea s-a deplasat cumva pe nesimţite alăturându-se acelui bloc, la nivelul balconului unde se lucrează. Doi bărbaţi meşteresc ceva în balconul acoperit, nu se ştie în ce scop, cu o plasă de sârmă. Nu ştiu ce meşteresc ei acolo şi nici nu-mi acordă vreo atenţie. Din proprie iniţiativă le dau o mână de ajutor, adică le curăţ plasa de sârmă pe din afară, lucru pe care ei, de acolo din interior n-ar putea să-l facă. Am în mână un aspirator de praf şi încep să curăţ de praf, cu o perie, plasa murdară. Plasa se curăţă, dar nu complet. E o plasă veche, murdară şi destul de ruginită. În tot acest timp cei doi bărbaţi continuă să nu-mi dea nicio atenţie, iar eu îmi văd de treabă fără să le adresez niciun cuvânt. Însă schela pe care stau începe să se clatine. Îmi e îngrozitor de frică şi evit să mă uit în jos. Curăţ plasa, schela se clatină, cei doi bărbaţi mă ignoră, îmi e din ce în ce mai frică.

Prin cartier

Ieşisem prin jurul casei într-o zi ploioasă. Trebuia să fac nişte cumpărături. Întorcându-mă acasă, mi-am întors privirea pe o străduţă cunoscută. Dar străduţa nu mai semăna cu cea pe care o ştiam. Trei case mari şi frumoase, una lângă alta, se iviseră, construite „la roşu”. Am fost curios să le văd de aproape. Am păşit pe străduţa udată de ploaie, chiar şiroind de pârâiaşe. M-am apropiat de una din case, care părea să fie totuşi casa mea. Am intrat într-un hol mare, nou la fel ca şi casa, am scos din buzunar cheia, am băgat-o în broască şi am dat s-o răsucesc. Dar atunci s-a pornit alarma — o alarmă neobişnuită, care semăna cu vuietul unui aspirator uzat. Imediat s-au găsit vreo câţiva de prin vecini care s-au repezit să mă ia la întrebări. A trebuit să le explic că era locuinţa mea acolo. Dar ei nu mă credeau.

Şopârla pe perete

Casa se afla în renovare. Meşterul zugrav tocmai ajunsese cu lucrul la bucătărie. Mobila toată era adunată în mijlocul odăii şi el meşterea la un perete. A intrat un străin, s-a oprit în uşă (sau poate la fereastră) şi şi-a rotit privirea prin bucătăria în lucru. Părea să caute pe cineva sau poate privea din pură curiozitate. Meşterul nici nu i-a simţit prezenţa. Străinul a stat şi, dacă tot intrase, s-a uitat la ce lucrează meşterul. A văzut dosul cu aspect de vechitură al dulapului, al etajerei şi al altor hârburi. Deşi nu avea nicio legătură cu casa în renovare, străinul părea oarecum încântat de ceea ce vedea. La un moment dat i-a spus meşterului:

— Aveţi un prieten în casă. Şi a râs.

Meşterul s-a întors spre el nedumerit şi încruntat. Cine mai era şi ăsta? Şi despre care prieten în casă era vorba? Apoi a observat şopârla de pe perete. Curios lucru, stătea nemişcată, agăţată de perete întocmai ca o gânganie. Nici nu văzuse până atunci o şopârlă căţărată pe un perete. Adică ăsta era prietenul în casă? Auzi ce tâmpenie! Şopârla stătea chiar pe dunga cărămizie care despărţea porţiunea de perete vopsită cu ulei de restul peretelui de deasupra, în curs de zugrăvire. Prieten în casă, pe dracu’! S-a întors înfuriat spre străin, dar nu l-a mai zărit acolo unde stătuse.

Şopârla s-a deplasat cu repeziciune de-a lungul dungii cărămizii. Dacă străinul ar mai fi fost acolo ar fi văzut-o trecând prin spatele etajerei aşezate provizoriu în mijlocul odăii, prin spatele frigiderului hodorogit şi prin spatele dulapului; ar fi văzut-o ivindu-se hăt tocmai către colţ. În locul acela a trăsnit-o meşterul cu un ciocan.

Flaconul cu apă de colonie

Ca să mă adăpostesc de vânt am intrat într-un magazin de produse cosmetice. Nu eram convins că fac cea mai bună alegere. Printre altele fiindcă era un magazin de lux.

Prin vitrina largă se vedeau crengile copacilor de pe stradă încovoindu-se în vânt. Multe femei încercau, într-o frenezie, tot felul de parfumuri. Cred că eram singurul bărbat printre toate acele femei. Nu stăteam la tejghea ci în mijlocul magazinului, împreună cu toată lumea de acolo. La un moment dat a ajuns în mâna mea un flacon cu apă de colonie. Nu mi-aminteam să-l fi cerut. Poate că îmi fusese dat pentru că era un produs promoţional, sau din cine ştie ce alt motiv. Flaconul, destul de mare, avea forma unul deluşor, iar conţinutul n-avea nicio culoare. Dar aroma? I-am scos dopul de sticlă cu intenţia să miros conţinutul. Dar în clipa aceea l-am scăpat din mână. Sub ochii mei îngroziţi dopul s-a spart în cel puţin trei bucăţi izbindu-se de pardoseală. M-am aplecat şi am cules bucăţile de pe jos. Urma să plătesc flaconul desigur, deşi nu mă simţeam vinovat, accidentul producându-se în condiţiile îmbulzelii din mijlocul magazinului. Măcar să ştiu pe ce dau banii, mi-am zis. Şi am aplecat capul să miros apa de colonie. N-avea deloc un miros plăcut. În orice caz, nu făcea cinste unui magazin cu produse de lux. N-aş fi putut defini mirosul — ceva uşor înţepător, oricum. Doamnele din jur s-au grăbit să adulmece şi ele mirosul apei de colonie aplecându-se peste flaconul din mâna mea. Nu mi-amintesc ca vreuna din ele să se fi pronunţat în vreun fel, dar toate mă condamnau cumva tacit pentru neîndemânarea de a fi scăpat din mână dopul de sticlă. Femeile au acest dar, de a te face să te simţi vinovat fără să ţi-o spună în faţă. Una dintre doamne a spus:

— E o zi vântoasă. În zilele vântoase se întâmplă multe.

Deşi pe vânzătoare o cunoşteam de undeva, era limpede că n-avea de gând să treacă cu vederea distrugerea dopului de sticlă.

Cărţile, pe nimic

Trebuia să ne mutăm într-o altă locuinţă. Totul era deja stabilit, dar iată că pe neaşteptate s-au ivit în uşă doi tineri pe care s-ar părea că îi cunoşteam; sau cel puţin pe unul din ei. Îi chema Karl şi Otto, cică. Înalţi amândoi, zvelţi, îmbrăcaţi strident, în pantaloni negri de piele, strâmţi, aproape mulaţi pe picior, jachete negre şi ele, descheiate, pline de ţinte. Unul din ei avea părul tuns scurt şi blond. Se vedea dintr-o privire că era un blond artificial. Doi tipi bine, ca s-o spun pe-a dreaptă. Cam aerieni, aş fi zis.

M-am întrebat cum de s-au nimerit acasă la noi exact în ziua mutării, la ora mutării, când cărăuşii — ni se confirmase — se aflau deja în drum spre locuinţa noastră. Dar tânărul cu părul blond vopsit ne-a anunţat:

— Am venit să luăm cărţile.

Am fost contrariat: Cum adică să luaţi cărţile?

Tânărul mi-a explicat prompt:

— Am auzit că vă e greu să le împachetaţi şi să le transportaţi, aşa că ni s-a spus că le vindeţi ieftin.

Ieftin?

— Ni s-a spus că le vindeţi pe-o nimica toată.

Atâta tupeu m-a lăsat perplex; nu mai spun că şi indignat: Cum adică? să ţi se spună de la obraz că eşti dispus să vinzi cărţile pe nimic! Şi să ţi-o spună cine? Doi tineri care, judecaţi după înfăţişare, nu puteau să aibă nicio legătură cu cărţile serioase din biblioteca noastră. Şi nici cu cele din vreo altă bibliotecă, oricare ar fi fost.

Cei doi tineri stăteau în uşă afişând un zâmbet plin de sine, siguri c-or să obţină cărţile noastre pe-o nimica toată.

Un străin în autobuz

Mi s-a agăţat îmbrăcămintea de un individ în autobuz. S-a atins de mine în timp ce încerca să se strecoare, în zăpuşeală, pe culoar şi o gaică de la vesta mea s-a agăţat de o nasture de la cămaşa lui. N-am mai reuşit s-o desprind, cu toate eforturile făcute. El s-a oprit şi mă privea ostil de parcă vina ar fi fost numai a mea. Nu făcea niciun gest să-şi elibereze nasturele şi mă privea cu o duşmănie dispreţuitoare. Era gras şi masiv şi mirosea a transpiraţie. N-am putut evita să atrag atenţia călătorilor de prin jur. Nu mi-am cerut scuze de la el şi bineînţeles că nici el de la mine; doar încercam în tăcere să eliberez gaica şi nu reuşeam.

Fratele vitreg

Fratele meu vitreg se afla în casă la mine. Nu ne mai văzuserăm de multă vreme, dar preocuparea lui în casă părea să fie felul cum funcţionează televizorul. Cel puţin, asta mi s-a părut până în clipa când l-am văzut cu un pistol în mână, îndreptat către ecran, aproape lipit de ecran, în colţul de sus din dreapta. Stătea cu spatele spre mine, puţin încovoiat şi nu-mi adresa un cuvânt. Am crezut pentru moment că-i o joacă de-a lui, dar în clipa următoare fratele meu vitreg a tras. Zgomotul n-a fost mai tare decât acela al unei arme cu amortizor. Glonţul a lăsat o gaură în sticlă şi instantaneu ecranul a devenit cenuşiu şi fumegător. Toată partea frontală a tubului catodic s-a deschis, de fapt, ca o uşă cu marginea zdrenţuită lăsând să iasă dinăuntru şi mai mult fum. Pe o etajeră de lângă televizor am văzut o baltă de apă sau de alt lichid atunci când fratele meu vitreg a ridicat de pe locul acela o cămaşă veche sau un alt obiect de îmbrăcăminte. M-am întrebat atunci dacă fratele meu vitreg venise cu scopul anume de a-mi face pagube în casă, de a mă necăji, sau dacă avea motive să-mi facă viaţa insuportabilă. Mai ales că era atât de încruntat.

Un străin în casă

Stăteam lungit în pat şi alături de mine, cu capul pe umărul meu, stătea lungită soţia mea. La un moment dat un bărbat străin s-a apropiat de marginea patului. Ştiam ce avea sa urmeze. Bărbatul străin s-a dezbrăcat şi s-a întins peste soţia mea. Eram şocat dar n-am schiţat niciun gest de împotrivire. Şi nici ea nu s-a împotrivit, ceea ce mi se părea de asemenea în firea lucrurilor. Paralizat, aşteptam cu sufletul la gură urmarea. Bărbatul întins peste soţia mea a scos un strigat. M-am gândit: acum a pătruns-o. Dar în clipa următoare bărbatul străin s-a ridicat brusc şi a exclamat exasperat: Ah, nu pot! M-am gândit dacă asta putea fi o consolare pentru mine.

Bărbatul străin a dispărut şi soţia mea, rămânând în aceeaşi poziţie cu capul pe umărul meu, şi-a întors faţa spre mine şi a spus:

— N-ai reacţionat în niciun fel.

Nu i-am răspuns dar ştiu că mi-a trecut prin minte o explicaţie: Nu ştiu cine era bărbatul acela — i-aş fi spus —, poate că era un prieten de-al tău din trecut, iar eu nu pot să-ţi schimb trecutul.

Pe strada udă

Tot grupul care până atunci se hârjonise în curte — curtea unei şcoli? curtea unuia dintre protagonişti? — se pomeni deodată în stradă, ocupând toată strada de-a curmezişul. Fotograful încă nu-şi făcuse apariţia dar ei deja pozau. Strada n-avea trotuare şi nici asfaltată nu era. Membrii grupului se aflau într-o relaţie foarte amicală unul cu altul; câţiva se ţineau pe după gât, alţii doar se atingeau umăr de umăr şi toţi fără excepţie surâdeau cu dezinvoltură. Pe strada de pământ creşteau din loc în loc smocuri de iarbă, iar între smocuri se întindeau băltoace de apă limpede, în care se oglindea cerul albastru. De fapt era atât de multă apă încât te întrebai cum de tot acel grup se menţinea la suprafaţă. Dar asta era: o realitate! Toţi cei din grup îi pozau zâmbitori fotografului, oricine ar fi fost acesta.

Pe o scenă întunecată

Ne aflam foarte mulţi pe o scenă mai degrabă întunecată. Şi toţi se presupunea că suntem actori. Ocupam o latură a unei scene uriaşe şi anume gradenele unui soi de amfiteatru foarte abrupt. Şedeam pe gradene cu privirea aţintită asupra unui instructor–regizor. Instructorul–regizor stătea în picioare, jos la piciorul amfiteatrului de pe scenă, într-un spot de lumină — singura lumină de pe scenă —, cu faţa spre noi. Febril, căuta cu privirea feţele fiecăruia dintre noi, probabil ca să observe dacă aveam mimica potrivită. Fiecare dintre noi trebuia să rostească un cuvânt sau două, nu mai mult. Eram îmbrăcaţi cu toţii în veşminte antice. Sau poate medievale, ascetice, din pânză de sac. Sigur că da, era pânză de sac. Trebuia să exprimăm indignarea. Ruşine! striga o voce pe scenă. Revoltător! striga o altă voce din cu totul alt loc. Eu trebuia să strig: Inadmisibil! Dar parcă nu mai eram tocmai sigur. Poate că trebuia să strig un alt cuvânt. Instructorul–regizor mă reperase exact în toiul îndoielii mele. Mă privea insistent, drept în ochi, cu vădit reproş. Nu reuşeam să-mi aduc aminte ce cuvânt trebuia să strig şi asta îmi crea o stare de puternic disconfort. Dar nu trebuia doar să rostesc cuvântul respectiv ci trebuia ca expresia feţei mele să redea o trecere bruscă de la încântare la indignare. Sau de la indiferenţă la indignare. Sau, în orice caz, de la ceva la altceva. Pesemne că instructorul–regizor observase starea mea de confuzie, aşa că mă lăsă în pace şi trecu să se ocupe de altcineva. Cineva de lângă mine. Un alt actor. Sau poate la cineva aflat un pic mai la distanţă de mine. Trebuia să observe mimica actorilor. Se vedea clar pe faţa lui că era profund nemulţumit de noi toţi şi cu toate astea nu făcea observaţie nimănui. Nu se vedea niciun spectator în sală, ceea ce însemna că ne aflam la o repetiţie. Şi chiar dacă era repetiţia generală şi lucrurile nu mergeau bine, m-am simţit uşurat la gândul că replicile încă se mai puteau corecta în final, astfel ca în cele din urmă piesa să iasă bine. Dar poate că nici nu era propriu-zis o piesă. Putea să fie la fel de bine o manifestaţie. Şi nici scena nu mai era scenă ci o stradă destul de îngustă, cu clădiri cenuşii, înalte de câteva etaje, în toiul nopţii. Dar chiar şi manifestaţie de-ar fi fost, nu putea fi lăsată să se desfăşoare la voia întâmplării, aşa că într-adevăr instructorul–regizor îşi avea rostul lui. Dar eu nu simţeam în mine niciun fel de indignare, aşa că nu ştiam ce mai caut acolo atâta vreme cât toţi ceilalţi erau cu adevărat indignaţi. Nu ştiam ce le stârnea indignarea. M-am temut că prezenţa mea acolo era nedorită.

Şi atunci m-am trezit.

Conferinţă ratată

Sosisem undeva într-un oraş european unde urma să aibă loc un simpozion. Urma să ţin o conferinţă al cărei subiect nu mi-l aminteam. Ştiu doar că trebuia să vorbesc în engleză. Am aranjat cu unul dintre organizatori să-mi fie permis să vorbesc şi în franceză dacă n-aveam să mă descurc cu engleza. Cel puţin la unele pasaje.

Am fost cazaţi la un internat pentru şcolari, care nu arăta deloc bine. Încă de la început am constatat că îmi lipsesc vreo două dintre lucrurile principale, dar nu-mi aminteam exact care. Lipsa lucrurilor personale m-a chinuit pe toată durata conferinţei. Îmi era la fel de dezagreabil faptul că îmi fuseseră rătăcite acele lucruri (sau că eu însumi le rătăcisem) ca şi faptul că nu îmi aminteam despre ce era vorba. Până la urmă una dintre colegele sosite odată cu mine mi-a atras atenţia că se găsiseră nişte lucruri personale, care nu se ştie cui aparţineau — poate erau ale mele. Cred că le-am văzut, dar n-am fost decât pe jumătate convins că erau lucrurile care îmi lipseau. Oricum, cu sau fără ele, momentul să ţin conferinţa sosise. Era multă lume într-o sală modestă. Moderatorul, un străin, a anunţat conferinţa pe care urma s-o ţin, dar vocea lui nu s-a auzit la microfon. Am ajuns la pupitrul unde trebuia să vorbesc, fără să am emoţii, dar am constatat la rândul meu că microfonul nu funcţiona. Totodată lucrurile dispărute continuau să mă obsedeze. Când m-am uitat mai bine în sală, tot auditoriul dispăruse. Mi-a trecut prin cap că se întâmplase asta fiindcă nu îi interesa ceea ce urma să le expun. Dar imediat după aceea, pe o fereastră mare care dădea spre o terasă i-am văzut agitându-se: cu toţii căutau locul unde firul care ducea de la microfon la difuzoare se întrerupsese.

Când m-am trezit nu s-a întâmplat ca altă dată, adică să fiu fericit că totul n-a fost decât un vis. Dimpotrivă, lucrurile dispărute în vis continuau să-mi lipsească şi îmi dădeau o stare de acută frustrare.

Înotătorul în costum de neopren

Coborând dintr-un tramvai undeva în centrul unui oraş ştiam că urmează să iau tramvaiul 12 dar că la el puteam să ajung luând un alt tramvai, 27. Am coborât deci pe refugiul pentru pietoni împreună cu alţi câţiva călători. Printre aceştia, întâmplător, l-am remarcat pe un domn în costum gri–bleu, înalt, grăsuliu şi relativ tânăr. Şi fiindcă semaforul era verde, am început să traversez strada pe zebră dinspre refugiul pentru pietoni către trotuar. Înainte de a ajunge la bordură însă, mi-am dat seama că tramvaiul 27 care mă interesa urma să oprească în aceeaşi staţie unde tocmai coborâsem. Aşa că m-am grăbit să mă întorc la refugiul pentru pietoni. Prea târziu însă: un tramvai 27 venit imediat în urma celui din care coborâsem, tocmai închidea uşile şi pleca din staţie. Nu-mi rămânea decât să-l aştept pe următorul. Călătorul grăsuliu în costum gri–bleu nu făcuse aceeaşi prostie ca mine. Rămăsese în staţie şi se urcase în tramvaiul 27 pe care eu îl pierdusem. L-am zărit prin geamul uşii închise, în tramvaiul care tocmai părăsea staţia.

Nu ştiu pe ce cale am ajuns la tramvaiul 12. Cert este că am ajuns. Odată cu asta mi-am amintit că linia tramvaiului 12 îşi avea capătul într-o hală dezafectată sau într-o gară cu cupolă, transformată în staţie de tramvai. Ceea ce vedeam îmi confirma că reţinusem bine configuraţia staţiei de la capăt de linie. Spaţiul era evident mult mai mare decât era necesar pentru o simplă staţie de tramvai, fie ea şi capăt de linie. Am urmărit cu privirea bucla pe care o făcea linia de tramvai. Fosta gară era aproape goală — doar vreo doi–trei călători care aşteptau ca şi mine sosirea tramvaiului 12. Printre ei nu se afla călătorul în costul gri–bleu ceea ce însemna că avusese şi de astă dată noroc, prizând un tramvai care deja plecase în cursă. Era multă umbră în hala dezafectată, departe, se pare, de vuietul oraşului.

M-am dus să aştept pe peron şi am remarcat că prin rigola destul de adâncă de la marginea peronului curgea un şuvoi gros de apă deşi nu observasem urme de ploaie în oraşul însorit. Deodată am observat în apa din rigolă un înotător în costum de neopren. Trebuie să fi fost un profesionist fiindcă avea o alunecare impecabilă: înota mai rapid decât un om care eventual s-ar fi deplasat odată cu el pe bordura de deasupra rigolei. Mi s-a părut totuşi ciudat că apa din rigolă nu-i acoperea corpul decât pe jumătate. Mi-am zis atunci că extraordinara lui alunecare s-ar fi putut datora şi faptului că se propulsa împingându-se cu piciorul de caldarâm, cu atât mai mult că pentru înotat se folosea de o singură mână. Pentru înotătorul în costum de neopren toate acestea păreau să nu constituie un impediment pentru a-şi vedea de unul singur de înotat. Şi fiindcă odată cu asta nu părea să se sinchisească de posibilii privitori de pe peron — deşi eu eram singurul lui spectator pe-acolo — mi-am zis că trebuie să fi fost un împătimit al înotului; nu-i păsa dacă avea la dispoziţie un bazin sau înota pur şi simplu într-o rigolă. O făcea cu aceeaşi pasiune.

Ceva mai încolo însă, peronul se termia. Odată cu el se termina şi rigola şi apa curgătoare se revărsa lateral debordând peste asfalt. Acolo înotătorul în costum de neopren era nevoit să se oprească. S-a oprit în ultimul loc unde apa era încă destul de adâncă şi a repetat de câteva ori gestul de a-şi umple gura cu apă şi de a o expulza apoi, aşa cum faci de pildă în mare. M-am uitat cu mai multă atenţie la apă şi am văzut că era destul de străvezie, deci curată, dar nu îndeajuns totuşi, fiindcă avea o culoare gălbui–mâloasă. Şi nici perfect transparentă nu era. Şi atunci mi-am zis încă o dată că dacă înotătorul meu în costum de neopren făcea asta, adică îşi umplea gura cu apă nu tocmai curată şi o expulza înapoi, înseamnă că era cu adevărat un împătimit al înotului.

Membrii Uniunii Scriitorilor

Pe trotuarul unei străzi centrale un individ anonim aţinea calea trecătorilor cu îndemnul:

— Dacă sunteţi membri ai Uniunii Scriitorilor, vă rugăm să vă aşezaţi la coadă. Se distribuie medicamente gratuite.

Şi arăta spre o farmacie din imediata vecinătate, unde se şi formase un mic rând de-a lungul vitrinelor farmaciei — membri aşezaţi cu toţii cu faţa spre intrare. M-am uitat la cei ce stăteau la rând şi am observat că erau cu toţii tineri sau aproape tineri, purtând fără excepţie blue-jeans. Altminteri, arătau spălăţei şi plini de bun–simţ. Adică sporovăiau între ei, dar cu voce scăzută şi cu siguranţă că ceea ce îşi spuneau unul altuia nu erau fleacuri. Ba chiar şi fizic arătau bine, adică erau persoane prezentabile. Individul de pe trotuar îşi tot repeta invitaţia şi se pare că avea ceva succes. Alţi tineri se opreau şi, după ce se sfătuiau sumar între ei, se aşezau la coadă. M-am întrebat cum se făcea că se nimerise să treacă prin acel loc şi la acel moment atâţia membri ai Uniunii Scriitorilor. Şi m-am mai întrebat cum de nu-l interesa pe niciunul ce fel de medicamente se distribuiau acolo gratuit.

Ascensorul defect

Ascultam zgomotele care veneau de dincolo de uşa ce dădea spre scara blocului. De pe scară se auzeau paşi suind, semn că ascensorul se defectase. Colocatarii, mi-am spus. Paşii se auzeau aproape fără întrerupere, dar nu mi se părea de mirare că sunt atât de mulţi care urcă. Important era că fiecare îşi vedea de calea sa, că fiecare îşi avea ţinta unde dorea să ajungă. Şi important era că niciunul nu se oprea la uşa mea.

Te iubesc, mare D.

Dictatorul avea înfăţişarea lui Stalin sau ceva pe-aproape. Se afla într-o sală imensă dar mulţimea din sală nu se vedea. El se deplasa cu o oarecare repeziciune de-a lungul peretelui, iar pe perete, în timp ce D. se deplasa, se desfăşura o frescă interminabilă înfăţişându-l pe D. multiplicat la nesfârşit, nu în diferite ipostaze ci mereu în acelaşi chip, într-un veston de croială militară, de o culoare luminoasă, ceva între verzuliu, galben şi auriu. Iar fundalul frescei era şi el luminos — auriu asemenea unei catapetesme. Detaliile nu contau, erau nesemnificative. Cineva din afara câmpului meu vizual trăgea focuri de armă, cu regularitate, unul după altul, iar împuşcăturile răsunau fără amploare, ca într-o baracă de tir dintr-un bâlci. Era un atentator nevăzut care trăgea. D., în timp ce continua să se deplaseze, îşi lăsa în jos capul, ferindu-se, la auzul fiecărei împuşcături, astfel că gloanţele nu-l nimereau. În schimb, nimereau imaginile nenumărate ale lui D. de pe frescă. Şi la fiecare atingere de către glonţ imaginile se prăbuşeau rând pe rând, tot ca într-o baracă de tir, doar cu ceva mai mult dramatism. Cădeau numai imaginile. Mai întâi în tâmpla portretului lui D. se ivea o mică pată neagră cu contur zdrenţuit — locul pe unde pătrundea glonţul. Şi imaginea se prăbuşea. Iar D. continua să înainteze dinspre stânga spre dreapta, de-a lungul frescei, neatins de glonţ, doar ferindu-se la fiecare împuşcătură.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei