Vreo două nopți care urmară Margareta-Nebuna nu mai ieși pe balcon să-și strige soarta ticăloasă: probabil că o duseseră la arestul comisariatului armatei și nu-i mai dăduseră drumul la fel de repede ca înainte. Laurian avu parte de liniște și rămase treaz multe ore, întins pe spate, cu mâinile sub ceafă, gândindu-se la festele pe care i le juca destinul, lui și mai ales Laurei. Pe ea mai ales ajutând-o. Deși nu se știe niciodată. Își aminti de puținele lor întâlniri și mai ales de întâlnirea de noapte de la gară, unde Laura venise să-și ia rămas bun când el se hotărâse să plece către Vest, dar întâlniseră în gară trenurile înghețate venite din Nord. Se gândi și la atenționările venite din partea familiei și îndeosebi din partea mamei în ceea ce o privea pe Laura și o eventuală relație a lui cu ea. De-acum lucrurile erau pe deplin și definitiv clarificate. Și totuși, întâlnirea cu ea, din întâmplare, acum câteva zile îi făcuse o mare și neașteptată plăcere.
Era clar că îngrijitoarea Gherghița îi purta pică de când Laurian avusese privilegiul să fie scutit de obligația de a-i fi partener la spălatul dușumelelor în sala de sport. De aceea se arătă mai acră ca niciodată când se apropie de el pe holul de la intrarea principală, să-l anunțe că e căutat la telefon.
— Unde? întrebă Laurian, surprins.
Îngrijitoarea Gherghița îndreptă teul pentru cârpa de spălat pe jos spre ușa administratorului sălii, făcu din bărbie un semn de misiune încheiată, pe care și-o îndeplinea cu scârbă și îi întoarse spatele, dispărând.
Cine putea să-l sune? Îi trecu prin minte că îl căutau Flaviu și Amelia. Dar de unde să fi avut ei numărul de telefon al administratorului și mai ales de unde atâta îndrăzneală, să-l deranjeze tocmai pe el?
Ușa de la biroul administratorului era capitonată — o lucrătură nouă, de piele, cu bumbi în vârfurile romburilor în relief. Nici nu știu unde să bată dar până la urmă găsi că se putea folosi de plăcuța îngustă, de alamă, de la clanță.
Intrând, se trezi în spațiul vast al unui birou de mare șef. Înainte de orice, privirea îi căzu pe receptorul negru, care îl aștepta culcat pe-o rână lângă aparat, conectat cu cineva, nu se știa cine, de la un capăt îndepărtat. Apoi observă poziția aproape grotescă a administratorului în persoană, care ședea într-un jilț, capitonat și el, aproape la fel ca și ușa, cu capul cumva înfundat între umeri. Dar ceea ce era aproape de necrezut, administratorul îl întâmpina c-un zâmbet binevoitor și întindea o mână în chip de invitație amabilă spre receptorul care aștepta culcat.
— Hai, Timotei, răspunde.
Laurian își învinse sfiala și duse timid receptorul la ureche: — Alo.
— Mai cu viață, Timotei, ce dracu! interveni administratorul. Și rămase pe jilțul său, cu ochii pe Laurian, continuând să-i zâmbească, nefiresc de binevoitor. Avea să stea și să-l asculte, ca la vorbitor.
O voce veselă feminină, cunoscută, răsună în receptor venind de departe și totuși aproape:
— Hei, Laurian! Unde ți-a dispărut aplombul?
Era Laura. Cum el rămăsese mut, continuă tot ea:
— Ține receptorul bine lipit de ureche, să nu se-audă. Știu că e cineva de față. Îl ții lipit?
— Da, îngăimă Laurian.
— Mă-ntrebam dacă n-ai vrea sa ne vedem, continuă ea pe tonul cel mai firesc.
Laurian răspunse din nou cu o mică întârziere:
— Sigur... Unde, la restaurant?
— Mă gândeam că ai putea veni la mine. Sunt singură pentru o zi sau două. Ce zici?
Buimăcit, Laurian dădu din cap uitând să răspundă cu voce tare.
— N-am înțeles ce-ai spus, insistă ea — și o mică nervozitate se insinuă în glasul ei. Da sau nu?
În receptor se auzea cu claritate vocea unei soprane cântând în triluri o arie de operă, poate din Traviata.
— Asculți muzică? o întrebă.
Se aștepta ca ea să-i răspundă: Ți s-a părut. Dar Laura îi răspunse:
— Da, am dat drumul la radio în așteptarea convorbirii cu tine. Deci cum rămâne, vii la mine?
— Da, răspunse el în cele din urmă.
— Foarte bine, spuse ea simplu. L-am trimis pe Teo să te ia cu mașina. Te așteaptă în fața sălii. Și adăugă: — Hai, că poate îți găsesc prin casă un palton ca lumea, să nu te mai văd în mantaua aia militară.
— Teo?... îngăimă el.
Dar Laura deja închisese. Laurian rămăsese cu ochii pe fereastră, fără să vadă nimic.
— Hei, Timotei! îl trezi din visare administratorul. Pune receptorul la loc în furcă. Se ridică de la birou și îl însoți până la ușă, împingându-l ușurel de braț. — Când te-ntorci, poate îți căutăm o odăiță mai acătării pe undeva. Ce zici? Bine?
În fața intrării îl aștepta, trasă la scară, o mașină de teren vopsită în kaki, cu cauciucuri groase, la fel ca cele ale armatei. Mașina avea în față un grătar de radiator solid, cu bare asemenea gratiilor de la închisoare între două faruri ca doi ochi bulbucați de broască.
Laurian recunoscu prea puține din străzile pe care îl ducea mașina în zbor. Nu că se schimbase cine știe ce, dar altceva este să vezi orașul prin parbrizul unei mașini puternice, așezat pe locul de lângă șofer. La volan, Teo, purtând aceeași scurtă de piele ca și în ziua când o întâlnise pe Laura, și aceiași ochelari de soare, nu își întoarse niciodată fața spre Laurian, ci conduse în tăcere. Doar o dată, cu puțin înainte de a ajunge, spuse pe un ton neutru, totuși neascunzându-și mândria:
— Are două diferențiale. Urcă o pantă de treizeci de grade ca pe nimica. Câteva minute mai târziu opri mașina în fața unei vile impozante și anunță: — Aicea e.
Laurian coborî din mașină și se opri impresionat în mijlocul trotuarului. O perdea se mișcă la una ferestrele de la etajul întâi. Un gard de zid cu grilaj artistic apăra casa de trotuarul cu trecători. Iar într-o parte a porții se înălța o gheretă cu paznic militar. Prin ferestruica gheretei Laurian zări conturându-se vag un cap de soldat. De cealaltă parte, în interiorul curții de astă dată, se afla o cușcă de câine, prin deschizătura căreia se ițea un botic ascuțit, roșcat, care nu dădea niciun semn că ar avea vreo intenție să iasă de acolo.
În ușă se ivi Laura în persoană, singură, înaltă și suplă, toată numai zâmbet, într-un capot de casă, de atlaz bej, lung până în călcâie, încheiat cu un singur nasture în față, la nivelul taliei.
— Hai, îndrăznește.
Se dădu într-o parte lăsându-l să treacă pe lângă ea. Mirosea frumos Laura, a lavandă sau cam așa ceva. Radioul se auzea cântând discret undeva în interiorul umbros și primitor al casei străine, aceeași arie de operă, sau poate alta. O manta militară, de ofițer de rang înalt, era atârnată într-un cuier, pe hol, iar într-un cârlig deasupra, un chipiu de gală, cu frunze de laur și ceapraz aurii pe o bandă roșie. De ce tocmai roșie? Laura trecu indiferentă pe lângă acel cuier și îl conduse spre dreapta, într-o cameră încăpătoare, unde o bătrână binevoitoare se dădu la o parte din fața ușii, lăsând să iasă la iveală o masă mare, cu tacâmuri pentru două persoane, pregătită pentru dejun.
— Ea e Babușka, i-o prezentă Laura.
Bătrâna se înclină politicoasă către Laurian și rămase în așteptare, tăcută.
— M-am gândit că n-ar strica să stăm mai întâi la masă. Dar înainte de asta, hai să vedem ce găsim de îmbrăcat pentru tine.
Trecură într-o cameră alăturată, mai mică, unde Laura scosese și lăsase aruncate pe un pat o mulțime de haine, pantaloni, pulovere și vreo două paltoane.
— Ale soțului tău? se interesă Laurian.
— O, nu! râse Laura. Soțul meu e mult mai gras. Lucrurile astea fac parte din zestrea mea de haine vechi! glumi ea. Bine, te las să-ți alegi și să te schimbi, iar eu te aștept alături.
Ieși și închise ușa în urma ei.
— O, așa da! se bucură ea când Laurian își făcu apariția într-un costum maro deschis, aproape nou, decât că nu foarte bine călcat și cu-n palton pe care și-l alesese pe brațul îndoit. Ai gusturi bune, bravo!
— Să vedem ce explicații găsesc pentru cei de la sala de gimnastică.
— N-avea grijă, n-o să fie o surpriză prea mare, ei cam știu ce se-ntâmplă.
— Chiar știu oare?
— Te asigur că în ziua de azi se știu mult mai multe lucruri decât s-ar putea crede.
— Tu nu riști nimica? se interesă Laurian.
Laura ridică din umeri:
— Am încredere în Teo, cred că ți-am mai spus.
Laurian se gândi să-i spună: Eu n-aș avea. Și nici în Babușka asta a ta. Dar nu scoase o vorbă.
— Încep să servesc, doamnă, spuse Babușka. Da? Și ieși din cameră fără a mai aștepta răspunsul.
— Vasăzică ai și servitori! se minună Laurian în lipsa ei.
— Nu, Laurian, îl contrazise Laura, Babușka nu-i servitoare. Noi nu mai avem servitori în ziua de azi. Gândește-te că pur și simplu pentru ea e o slujbă la fel ca oricare alta. Putea la fel de bine să lucreze la un restaurant. Sau la o fabrică, de ce nu?
Era cât se poate de rezonabilă și Laurian o înțelese. Spuse, cu nostalgia trecutului:
— Ți-aduci aminte când am comandat la restaurant rulouri de vinete cu șuncă și roquefort?
— O, da! Eram tineri și nesăbuiți pe-atunci. Astăzi ar trebui să fim mult mai chibzuiți.
— Și suntem? o provocă Laurian.
Laura îi înfruntă privirea și își miji ochii, cu o expresie cumva de șiretenie copilărească.
— Ar trebui să fim, întări ea. Să nu te-aștepți ca Babușka să ne-aducă cine știe ce. O să fim modești astăzi.
— Eu am așteptări în alte privințe, spuse Laurian cu subînțeles.
— Și eu la fel, îi răspunse Laura — tot cu subînțeles; doar că având în vedere altceva.
Dar aluziile rămâneau în urmă, Laura se întorcea de-a dreptul la lucrurile serioase.
— Eram egoiști pe-atuncea, Laurian, spuse ea cu vizibil regret.
— Azi nu mai suntem? o provocă el din nou.
— Ne străduim, răspunse ea și rămase pe gânduri.
— Soțul tău cu ce se ocupă? o întrebă abrupt.
Ea stătu și îl privi lung, cu fața marcată de o undă de îndoială.
— Cu ideologia, spuse. Nu știu dacă știi ce-i aia.
— Cred că am mai auzit cuvântul. Dacă îmi amintesc bine, mai ales cât am stat închis.
— Ei, da, admise ea, e un loc unde ideologia prinde bine.
— Prinde bine și stinge dorințele, completă el mucalit.
Laura întoarse capul spre el, înveselită, ca și cum abia cu o clipă înainte l-ar fi redescoperit.
Babușka tocmai intra pe ușă aducând pe-o tavă primul fel.
Se întunecase de mult atunci când Laura îi spusese: Bagă-te în pat și așteaptă-mă să mă-ntorc de la baie.
Plapuma era călduroasă, catifelată și mirosea a fier de călcat. În șifonier trebuie să fi fost haine străine, civile și militare, sumbre pentru cineva care și-ar fi luat inima în dinți să deschidă ușa. Dar nu prea mai conta. O vreme, Laurian se uită la lustra cu două brațe din tavan. Era stinsă și lumina roșietică ce lăsa jumătate din dormitor în semiîntuneric venea de la veioza de la capul patului. Își petrecuse aproape o jumătate de oră în cada umplută cu apă până la subțiori, cum nu i se mai întâmplase de nici nu mai ținea aminte. La un moment dat, culcat în acea cadă îl cuprinsese somnul. La fel și acum, întins pe spate, gol, în așteptarea Laurei, se simțea din nou toropit și reconfortat de lentoarea timpului. Se întoarse pe-o rână și observă pe etajera de la perete, cât să întindă o mână, o carte pentru copii: Căpșunica și prietenii ei. Era plăcut s-o țină în mână: avea coperțile tari și lucioase și multe poze colorate. Căpșunica era o fată cu cap de căpșună și o fustiță scurtă și încrețită, ca de balerină. Era la o vârstă când încă nu-i înmuguriseră sânii, sau, dacă asta se întâmplase, ilustratorul nu se arătase grăbit s-o arate. De fapt nu-i vedea fața, dar o simțea întinsă alături de el, caldă și prietenoasă. Poate că se întorsese Laura și se strecurase pe nesimțite sub plapumă, lângă el, și avea trupul mult mai tânăr decât își putuse el imagina vreodată. Se simțea cuprins de dorință, încerca să-i tragă în jos chiloții și, într-un fel, asta era amuzant pentru amândoi fiindcă se tărăgăna. Nici pentru el nu era o grabă prea mare, dar pentru ea opoziția era destul de vagă. La un moment dat însă, ceva se reînfiripă brusc de lângă el și de sub el cu o mișcare pripită, lăsând în urmă o absență și Căpșunica era înapoi pe coperta cărții, veselă și scuzându-se: De fapt sunt tot eu, Căpșunica. Atâta doar că poate am băut prea multă șampanie. Pe Laurian îl cuprinse râsul în somnul lui cel dulce. Iar Laura tot nu se întorsese de la baie. Sau de unde se afla.
duminică, 31 ianuarie 2021
Laurian și Laura (15)
marți, 12 ianuarie 2021
Laurian și Laura (14)*
La ora unu Laurian trebuia să fie înapoi în sala de gimnastică, conform învoirii primite de la paznicul Vasile. Avea deci patru ore la dispoziție să vadă ce se mai schimbase în oraș în aceste ultime luni. Ziua de iarnă era însorită, iar vitrinele multor magazine, înnoite și pline de strălucire. Iată că se schimbaseră totuși multe de când Laurian se întorsese din Vest. Toată lumea, sau aproape toată lumea, purta uniformă militară. El însuși putea fi confundat cu un militar, căci nu găsiseră altceva să-i dea, de la sala de gimnastică, acum că vremea devenise friguroasă, decât o manta militară veche, scoasă din uz. Parcă îl și auzea pe Vartic, el care fusese odinioară dedicat trup și suflet băncii, că mobilizarea din ziua de azi e o măsură bună. În centru nu prea vedeai corturi. Întâlni unul instalat în grădina publică dindărătul Patriarhiei și un altul la capătul liniei de tramvai. Pânza de la intrare era însă coborâtă și nu se vedeau militari prin preajmă și cu atât mai puțin focuri aprinse. Dispăruseră și cerșetorii, inclusiv cei care cerșeau sub pretextul ajutoarelor pe care le cereau pentru așa-zise fapte de binefacere, sau — cum i se întâmplase lui Laurian — cei ce se pretindeau dornici de conversații la cel mai apropiat local, dar bineînțeles că nu urmăreau decât o consumație pe daiboj. *** *Publicat și în Euphorion nr. 3, 2022
Se opri să se uite în vitrine. Un magazin de confecții, altul de încălțăminte — moda se schimbase, predominau lucrurile simple și practice.
Se uita în vitrina unui restaurant, când, la un moment dat simți în spatele său o prezență care îi era prietenoasă sau, dacă nu chiar prietenoasă, care îi arăta un oarecare interes. Desluși în sticlă conturul acelei persoane, dar nu realiză cine este. Când se întoarse, o recunoscu pe Laura. I se păru mai înaltă decât o știa. Purta un mantou elegant, cu guler de vulpe și cu cordon. Îi zâmbea și se uita fix în ochii săi cu ochii mijiți.
— Nu ne-am mai văzut de mult, Laurian. Ultima dată ne-am văzut într-o gară, așa e?
Rămăsese în mijlocul trotuarului, la oarece distanță, și nu făcu niciun pas spre el. Laurian nu se mișcă nici el din loc. Stătea acum cu spatele la vitrină și se uita la ea. Se trezi că trebuie să-i răspundă și el într-un fel:
— Am auzit câte ceva despre tine acum câțiva ani.
— Da? Și cam ce-ai auzit?
Înclină ușor capul într-o parte și zâmbetul i se accentuă. Pentru Laurian era un gest nou, pe care nu i-l cunoștea.
— Că ai făcut un pas important în viață, minți Laurian.
Laura clipi și își ridică privirea spre firma restaurantului de deasupra vitrinei.
— Nu vrei să intrăm un pic? Poate că sunt mai multe de povestit. Dacă vrei, accentuă ea.
— Nu ți-e rușine cu mine? Laurian arătă spre mantaua sa militară ponosită.
— Se vede că-i o soluție de moment, n-avem de ce să ne rușinăm. Și apoi suntem cu toții egali. Într-o zi o să fie bine pentru toată lumea.
— Mai e o problemă. Laurian ezită, cu capul în pământ.
— N-ai bani, ghici ea. O, Doamne! Asta să fie paguba! Plătesc eu, Laurian. De data asta. Data viitoare o să fie rândul tău.
Zăbovi câteva secunde pentru a se apropia de un bărbat solid care aștepta la marginea trotuarului. Era în civil, purta o scurtă de piele și ochelari de soare.
— Teo, te descurci un timp singur, da? Așteaptă-mă în mașină. Sau poate vrei să intri și tu?
Bărbatul dădu scurt din cap, c-un aer plictisit, fără să deschidă gura, și se urcă în mașina trasă la bordură.
Intrară.
Era o oră când restaurantele nu erau prea frecventate. Sau poate o vreme când nu prea mai aveau căutare. Găsiră o măsuță de două locuri, își scoaseră paltoanele, ea mantoul ei elegant, cu blană de vulpe, iar el mantaua militară veche și jerpelită, și le agățară în cuier. Măsuța semăna cu cea de acum destui ani, doar că atmosfera din restaurant era cu totul alta. Lâncezea. Nu se apropie niciun chelner.
— E soțul tău? întrebă Laurian c-un gest către afară.
— Doamne, nu! râse ea. Ce naiv ești, Laurian! Cum îți închipui că l-aș lăsa afară dacă ar fi soțul meu și aș intra într-un local c-un alt bărbat? Teo e garda mea de corp.
— Ce spui! exclamă el surprins. Ai gardă de corp!
— Dacă spui că ai auzit câte ceva despre mine, poate ai auzit și că soțul meu e o persoană de rang înalt. Are dreptul la gardă de corp, dar nu doar el ci și familia. Așa că asta-i explicația. Dacă ți se pare ciudat, poate mai vorbim despre asta.
— Cu alte cuvinte, și tu ești o persoană de rang înalt.
— Eu nu țin la rang, să știi, Laurian. Așa s-a întâmplat. Dar mai bine povestește-mi despre tine.
Laurian își ridică privirea spre cuier și blana de vulpe de la mantoul ei îi sări în ochi.
— Vulpița de la gulerul tău e roșie.
Laura făcu un gest de banalitate, înălțând din umeri:
— Nimic neobișnuit, toate vulpile sunt roșii.
Purta un deux pieces gri deschis, de o croială impecabilă. Nu se îngrășase niciun pic, silueta ei arăta exact la fel ca pe vremuri.
— Cândva ai spus: „Ce n-aș da să trăiesc să văd ce se întâmplă în anii următori”. Acum că i-ai trăit, cum ți s-au părut „anii următori”?, îi reaminti Laurian.
— Am spus eu așa ceva? se arătă Laura surprinsă. Nu-mi aduc aminte.
— Eram la restaurant, în ziua când s-au întors trupele din război.
— Se poate, admise Laura. Să-ți spun ceva. N-am privit în jur cu foarte multă curiozitate. Dar câte ceva a contat. Uite, de pildă, n-am admis niciodată că aș putea trăi la comun. Să aud când cineva, un străin, trage apa și se-aude în toate camerele învecinate. Asta n-am suportat niciodată. Poate că de-aia...
— Mai ai lănțugul cu topaz? o întrerupse Laurian.
— Care lănțug?
— Ăla pe care ți l-a râvnit micul și obraznicul vânzător de ziare de la restaurant?
— Laurian, o să te dezamăgesc. De mult nu mă mai interesează bijuteriile. Dar începusem să-ți spun ceva și tu m-ai întrerupt.
— Da, te ascult, Laura. Scuză-mă.
— Voiam să-ți povestesc cum m-am măritat. Poate te interesează. Trebuie să știi că ai mei m-au încurajat foarte tare, îndeosebi mama. Știi cum sunt femeile, suportă mai greu dezonoarea și vicisitudinile.
— Dacă zici tu. Mie nu mi s-a părut, o contrazise Laurian. Cel puțin în privința vicisitudinilor.
— Crede-mă că știu ce spun.
Laurian îl zări pe chelner și îl chemă ridicând o mână. Chelnerul îi aruncă o privire indiferentă și își văzu de drum, dispărând pe o ușă, în fundul salonului.
— Au devenit indolenți, observă Laurian, mai mult resemnat decât indignat. Sunt mulți ani de când n-am mai ieșit la un restaurant. Mă întreb chiar dacă am mai fost vreodată din seara aia când am fost împreună și într-un final au venit de la poliție să mă anunțe că mi-a fost spartă casa.
— Chiar așa? se minună Laura. N-ai mai fost de-atunci? De atâția ani? S-a-ntâmplat ceva?
Laura îl fixă cu o privire întrebătoare.
Laurian lăsă capul în jos. Îl ridică apoi și îndrăzni s-o privească:
— Dacă vrei să te ridici de la masă și să pleci, să știi că n-o să am nimic împotrivă. Am fost... am fost închis... trei ani.
— Trei ani! strigă ea. Dumnezeule! Pentru ce?
— Tentativă de trecere a frontierei. Am vrut să fac la fel ca soră-ta Melania.
Laura se crispă dintr-odată.
— Să nu mai spui asta niciodată, Laurian! Melania n-a trecut niciodată granița ilegal. Mai mult decât atât, după ce s a stabilit în Anglia, a fost în țară de mai multe ori împreună cu soțul ei, cu acte în regulă.
Chelnerul se apropie de masa lor, cu o față oțărâtă și le trânti meniul pe masă. Bombăni îndepărtându-se: — Alții, la ora asta, sunt la muncă în fabrici și uzine!
Laura se schimbă la față.
— O mârlănie ca asta n-am de gând să accept! șuieră ea. Și brusc se ridică de la masă și se îndreptă glonț spre ușă. Chelnerul îi observă gestul și se opri ca hipnotizat, parcă în așteptare. Nu avu de așteptat decât mai puțin de o jumătate de minut, până ce Laura se întoarse val-vârtej, cu garda de corp după ea. Chelnerul se uită prostit cum namila de Teo se apropie de el cu pas ferm și amenințător. Se lăsă îmbrâncit fără să protesteze pe culoarul dintre mese și amândoi dispărură pe ușa din fundul salonului.
Rafinamentul culinar, care se prelungise până în primele săptămâni de după război, dispăruse. Laurian lăsă în fața lui farfuria goală după ce înfulecase cotletul de porc cu cartofi prăjiți, în timp ce Laura încă mai mânca, cu delicatețea ei naturală.
— Ți-a fost foame, observă ea, parcă cu oarece regret.
Laurian lăsă alături de farfuria goală șervețelul cu care tocmai se ștersese la gură și luă o înghițitură de bere din halbă.
— Apreciez, Laura, spuse el, că nu te-ai ridicat și ai plecat de îndată ce ai aflat că stai la masă c-un fost pușcăriaș. Pentru o soție de demnitar e un gest deosebit. Mulțumesc, Laura. Sper să nu te pârască garda ta de corp.
Laura râse.
— N-avea de unde să știe care-i situația ta.
— Dacă are spirit de observație — și nu mă-ndoiesc că are, ca un profesionist ce presupun că este —, ar fi putut să observe în cuier vechea mea manta militară. Care nu-i semn de prosperitate.
— Ei, prosperitate! Azi nu se mai poartă prosperitatea.
— În plus, adăugă Laurian, ar putea să raporteze oricum că te-ai întâlnit și ai stat la masă c-un bărbat.
— Încă tânăr! completă ea glumind. Dar nu-ți face griji, Teo n-o să sufle o vorbă, crede-mă. Mi-e îndatorat până peste cap. Mai multe nu-ți spun.
În restaurant intrară trei bărbați între două vârste, toți trei în uniforme militare. Traversară salonul și se așezară la o masă de la perete.
— Apropo de uniforme militare, spuse Laurian, soțul tău poartă și el uniformă?
Laura se uită pe jumătate absentă la cei trei care se așezaseră.
— Atunci la restaurant, la celălalt restaurant, unde am fost amândoi acum mulți ani, mi-amintesc cât de tare m-a îngrozit întoarcerea trupelor din război, ți-aduci aminte? Era un zgomot infernal, mai întâi tancurile, apoi avioanele. Toată lumea tremura și se temea...
— Mie nici până astăzi nu mi-e clar dacă au fost trupele noastre, sau cele inamice.
— Au fost trupele inamice, Laurian, eu așa am înțeles.
— Dar chiar tu vorbeai de „întoarcerea” lor. Dacă erau trupe inamice, cum adică „se întorceau”?
— Poate n-a fost cea mai fericită exprimare. În definitiv, nimeni nu știe de unde au venit și unde au ajuns în cele din urmă. Cert este că au trecut pe străzile orașului, iar mie mi-a fost teamă, la fel ca și celorlalți. Poate că n-am lăsat să se vadă, dar în sinea mea am fost teribil de îngrozită. În schimb astăzi privesc armata cu alți ochi. De altfel nici nu mai e aceeași armată, e cu totul alta. Da, soțul meu poartă și el, ca aproape toată lumea, uniformă militară. E mândru de ea.
— Iartă-mă că te întrerup, Laura, îmi poți spune cât de ceasul, te rog? Devenise brusc neliniștit.
Laura îi aruncă mai întâi o privire nedumerită, apoi se uită în jos, la ceasul ei brățară:
— E unu fără zece. De ce?
— Vai, e foarte târziu! strigă speriat Laurian, dând să se ridice. Învoirea mea expiră la ora unu! În zece minute trebuie să fiu înapoi la sala de gimnastică.
— Cum adică învoirea? Locuiești la cazarmă, Laurian?
— Nu, la sala de gimnastică, ți-am spus. Am o cămăruță acolo. Dar nu mă lasă în oraș decât cu bilet de voie.
— Asta nu cred că-i o problemă. Te ducem noi cu mașina. Iar dacă vrei, vorbesc eu cu directorul.
Fu chemat chelnerul, care se înființă prompt, cu carnețelul în mână. Arăta spăsit, iar la tâmplă și la pleoapă avea o pată roșie, dând să devină vânătă.
Cei trei militari de la masa laterală îi petrecură cu privirea pe Laura și pe Laurian în timp ce se îndreptau spre ușă. Zâmbeau zeflemitor și comentau răutăcios despre uniforma militară jerpelită și fără epoleți a lui Laurian.
luni, 4 ianuarie 2021
Laurian și Laura (13)
Din nou îi puseseră în vedere lui Laurian, la cantină: Asta e ultima oară când mai capeți, să știi!... Umilința era deja de o bună bucată de vreme condiția vieții. La ieșirea din cantină se ivi într-o margine a coridorului, cu spatele lipit de zid, o bătrână cu o farfurie întinsă timid către el. Farfuria era goală, iar bătrâna nu semăna cu niciuna întâlnită până atunci — era puțintică la trup, avea un aer rătăcit și fața încrețită toată de zbârcituri și tenul cenușiu. Dar de ce întindea farfuria către el? Oare bătrâna asta nu știa unde poți căpăta ceva de mâncare? Sportivii treceau pe lângă el, prin spatele lui, ieșind de la cantină. Erau sătui și destinși și niciunul din ei nu se grăbea. Nu purtau treningurile lor obișnuite, cu care veneau la antrenament, ci haine civile modeste.
Laurian se apropie de bătrâna cu farfuria întinsă. Era îmbrăcată cu niște vechituri și îl privea în tăcere cu ochii ei plini de umilință.
— De ce nu te duci înăuntru? o îndemnă. Eu n-am nicio treabă cu cantina. Am cerut și eu și tocmai mi-au zis să nu mă prindă pe-acolo. N-am cum să te-ajut.
Bătrâna era săracă cu duhul și nu tocmai. Continua să stea cu farfuria întinsă spre el, așteptând.
— Nu-mi aduceți dumneavoastră? Pe mine m-au alungat.
De la cantină ieșea acum un grup de soldați, descheiați la guler și fără bonetă pe cap, destinși și ei, la fel ca sportivii de mai înainte. Laurian îi însoți cu privirea, presupunând că se întorceau la corturi. Când se uită din nou la bătrână, o văzu schimbată la față, cu o privire sticloasă, cu mâinile la spate, ascunzând acum farfuria goală.
— Băieți, îngăimă bătrâna, cu mintea ei slabă. Flăcăi! Și făcu un gest cu capul către soldații care se îndepărtau pe coridor sporovăind despre treburi de-ale lor, tinerești.
— Se duc, încercă s-o liniștească Laurian, n-au treabă cu dumneata.
— Nu se duc! îl contrazise bătrâna, cu spaimă în ochi. Stau afară! I-am văzut de-acasă de la mine! Stau în stradă zi și noapte!
Se trăgea spre ușă într-o rână, frecându-se de perete, continuând să ascundă la spate farfuria goală. Laurian se ținu după ea, pășind cu pas prudent ca să n-o sperie și mai tare.
— Hei, nu mai vrei să-ți aduc mâncare? Hai, că mai fac o-ncercare și pentru dumneata. Ce-o să pățesc?
— Nu, nu, îl refuză pripit bătrâna.
Deja cobora treptele în graba ei tremurătoare. Un soldat se ridică de lângă foc, în dreptul intrării în cort.
— Hei, unde fugi, nebuno! strigă el spre bătrână rânjind răutăcios. Margareta-Nebuna! Vezi că venim iar după tine!
Laurian se ținea după ea, iuțind pasul.
— De ce fugi? Așa te cheamă, Margareta? Unde stai?
— Aici, la doi pași, răspunse bătrâna neoprindu-se din mers, întorcând capul doar pe jumătate.
— Ăștia își râd de dumneata, încercă el s-o liniștească. N-o să vină nimeni după dumneata, nu-ți face griji.
— Ba da, o să vină!
Înainte să apuce să iasă în stradă, un alt soldat îi tăie brusc calea și se scălâmbăie grotesc în fața ei. Bătrâna scăpă farfuria din mână, spre hazul soldatului. Deja ieșea alergând lăbărțat în lungul trotuarului, cu Laurian pe urma ei. La prima stradă dădu colțul. Laurian aruncă o privire la plăcuța cu numele străzii: Borba.
— Borba? strigă el spre bătrână. Ce fel de nume mai e și ăsta?
Dar bătrâna nu mai avea timp să-i răspundă. Intră iute în curtea casei următoare, o casă dărăpănată, cu etaj. O parte din curte, cu gard cu tot, fusese spulberată de explozia unei bombe, cu ceva ani în urmă. Groapa se umpluse de bălării, acum îngălbenite și moarte; cineva trăsese, cine știe de ce, peste groapă două fire de sârmă ghimpată, între timp ruginită. Se putea vedea din locul acela clădirea masivă a sălii de gimnastică, peste curți cu copaci desfrunziți.
Bătrâna dispăruse în casă, dar nu peste mult timp se ivi în balcon, sau în ce mai rămăsese din el, cu dispoziția complet schimbată: era acum pe domeniul ei și din temătoare devenise furioasă și arțăgoasă.
— Du-te și cheamă poliția! strigă. Nici nu era prea clar dacă i se mai adresa lui Laurian. — Mai avem, sau nu mai avem poliție? Spune-le că vin peste mine! N-am o clipă de pace! Vin și-mi bubuie cu berbecele-n ușă, zi și noapte! În ce țară trăim? În țara nimănui? Țipetele bătrânei deveneau tot mai isterice. — Vin la mine și vor să mă scoată afară din casă! Cu ce drept? O viață-ntreagă am plătit taxe și impozite. Nu-i destul? Fiul meu a murit în război! Ce mai vor de la mine? A căzut pentru patrie fiul meu! Era ofițer al Armatei Regale! Și acuma ăștia vin și mă amenință! Ce armată mai e și asta, să amenințe populația pașnică?
Laurian rămăsese în stradă și stătea cu ochii la bătrâna care se agita în balcon.
— Nu mă lasă nici să ies din casă! striga bătrâna. Nici poșta nu mi-a mai adus pensia! Și asta tot din cauza voastră, nenorociților! L-ați oprit și pe poștaș la poartă, nu i-ați dat voie să intre-n curte! Eu cu ce să trăiesc? Cine mi-aduce de mâncare? Voi, nenorociților?
O dubă kaki a armatei dădea colțul, intrând pe strada Borba. Duba opri în dreptul casei unde bătrâna striga din balcon. Avea un difuzor montat sus pe capotă.
— Hei, Margareto, nu te prosti! rosti apăsat o voce bărbătească cu reverberații metalice. Ține-ți gura, că iar ajungi în arest la comisariat! Ne-am înțeles, Margareto?
Ca prin minune, bătrâna amuți brusc și în clipa următoare dispăruse din balcon.
Pe drumul înapoi spre sala de gimnastică, Laurian se gândi că bătrâna o fi avut motive întemeiate să nu-și dorească să mai ajungă în arestul comisariatului. La intrarea în sală, sus în capul scării, stătea paznicul Vasile. Surprinzător, îl întâmpină fără tunete și fulgere și nici nu-l întrebă de vreun bilet de voie. Purta o uniformă militară de grad inferior și era încins cu un centiron vechi care îi scotea în evidență burdihanul proeminent. Până la urmă, uniforma i se potrivea, parcă mai mult decât ținuta civilă.
— Ce-i, Timotei, ai cunoscut-o și tu pe Margareta-Nebuna? rânji el către Laurian. Vezi să nu te-nhăitezi cu ea! Ai grijă! O ospătăriță venind de la cantină se ivi în capul scării impunătoare ducând o tavă mare cu câteva farfurii cu mâncare aburindă. Laurian o urmări cum se îndreaptă, pășind cu mare atenție, către cel mai apropiat cort. O a doua ospătăriță îi urmă îndreptându-se spre cortul mai îndepărtat. — Să nu te prindă mirarea, Timotei. Da, ne-ngrijim de armată și facem totul să-i fie bine! Dacă nu era armata, de mult s-alegea praful de noi. Ea ne apără de dușman. Așa că vezi ce faci cu Margareta-Nebuna! Armata a luat-o în vizor. Nu-i de joacă! Individa pare dusă cu sorcova, da’ ascultă la mine, e o baborniță afurisită. Se plânge că nu i-a adus acasă pensia. Da’ cine a fost la poștă și a pus mâna să blocheze conturile? Atâta cât o vezi de slăbănoagă! Și nu doar ea! Pătimește tot poporul! Toți pensionarii și poștașii, care nu mai au bani nici de mâncare? Și atuncea ce-o să facă? O să vină la cantină să primească pe daiboj, ca ea? Nu! Fiindcă alții au bun-simț, au un pic de... aia, cum se cheamă? Demnitate! Să nu te prind, Timotei, că uneltești cu ea! Că zbori afară din sală gât ai zice pește! În stradă te-am găsit, în stradă te-arunc înapoi! Ne-am înțeles?
Abia atunci băgă de seamă Laurian că, deși în grad de simplu soldat, paznicul Vasile avea peste piept și o diagonală, care începea într-o parte, de la un belciug de metal, prins de centiron, și trecea peste umărul celălalt, trecând pe sub epolet.
Acasă, în odăița lui, Laurian, uitându-se pe ferestruică, observă că se vedea, acum că toți copacii erau desfrunziți, casa dărăpănată cu etaj a bătrânei, și anume dosul casei, latura opusă balconului. Probabil că o văzuse și în nopțile trecute, doar că înainte de întâmplarea cu bătrâna casa aceea nu-i spusese nimic. Rămase un timp să privească, în liniștea serii de iarnă. În lumina care venea din stradă se vedeau clar, de la nivelul jos al ferestruicii sale de la subsolul sălii de gimnastică, bălăriile galbene și umede din curtea alăturată.
Noaptea se întâmplă ceva ce nu se mai întâmplase până acum: Margareta-Nebuna se dezlănțui. Strigătele ei, deși venind din balconul aflat de partea cealaltă a casei, îl treziră din somn. Nu că ar fi fost, în sine, foarte puternice, dar vibrația lor avea ceva dement și profund nefiresc. Ce-o fi strigat înainte ca el să se trezească, Dumnezeu știe, dar acuma striga ceva despre tancuri.
— Ajunge, nenorociților! Gata! M-am săturat! Nu mai vreau tancuri în fața casei! Cu cine vă puneți voi? Cu o biată bătrână fără putere! Huo, pui de lele ce sunteți! M-ați acuzat de tulburarea liniștii publice, nu? Dar voi ce faceți cu tancurile alea ale voastre? Zornăiți șenile în toiul nopții! Ziua, ce, vă e jenă? Jenă, pe dracu’! N-am dreptul să spun ce cred, nu? Păi dacă vin la voi ziua, cum s-a mai întâmplat, vă retrageți repejor în corturi și trageți fermoarul! Și alții stau de pază! Pentru onoor, prezentați arm’! Onor, ai! Unde erați când fiul meu a căzut ca un erou pe câmpul de luptă? Fugeați ca potârnichile și inventați scutiri medicale! Nenorociților! Lașilor!
O vulpiță roșie, nepăsătoare la răcnetele bătrânei, se vedea învârtindu-se printre copaci, pe pământul acoperit cu frunze moarte din curți, luminat de felinarele străzii. Cu pași mărunței, dădea ocol tulpinilor mușinând ici și colo, tot la fiecare câțiva pași, în frunzele moarte, ca și cum ar fi căutat ceva. Scrâșnetul șenilelor de tanc o făcu să ridice capul ciulind urechile, dar nu o făcu să fugă. Nici chiar atunci când tancurile se apropiară și în noapte se făcură auzite comenzi milităroase ale unor ofițeri cărora era clar că nu le arde de glumă. Cu comenzile lor, care răsunau surd și, deocamdată, îndepărtat, nu făceau decât să sporească forța tancurilor.