Sute de ore le-am dedicat studiului matematicii, îndeosebi fundamentelor, fără să mă aleg cu vreun folos. Cel puţin privind lucrurile strict pragmatic. (Sper să nu citească profesorul Solomon Marcus ce am scris aici!) Dar am irosit foarte mult timp şi cu alte aşa-zise proiecte, încă şi mai absurde. Cum ar fi povestea cu manualul de bridge.
Fireşte, pe vremea aceea nici nu se punea problema de a se tipări cărţi pentru învăţarea acelui joc făcut pentru delectarea burgheziei. De aceea, singura şansă pentru un doritor să se iniţieze în bridge, jocul elitelor intelectuale (zice-se), era să-şi procure o carte de pe vremuri. Eu nu eram un fan al bridgeului, dar cum o carte cu acest subiect mi-a căzut în mână, mi s-a părut că e o bună ocazie să devin unul. Că tot se spunea despre bridge că ar fi un joc care se bazează mai mult pe inteligenţă decât pe noroc. Cu alte cuvinte, un bun exerciţiu pentru minte. Şi pentru caracter! Manualul mi-l împrumutase un coleg de serviciu dar, de bună seamă, nu era genul de carte pe care s-o parcurgi o dată şi să te declari cunoscător. Trebuia citită pe îndelete, studiată. Nu puteam însă s-o păstrez prea mult timp. Şi cum mijloace de multiplicare pentru public nu existau pe atunci, la sfârşitul anilor ’60 ai secolului XX — nici măcar xeroxul —, m-am gândit să o copiez cuvânt cu cuvânt folosindu-mă de maşina mea de scris, nou-cumpărată, într-un moment când piaţa maşinilor de scris se liberalizase în România socialistă, pentru o scurtă perioadă de timp.
Zeci de ore am irosit din timpul meu liber — mai degrabă sute! — copiind acel manual de bridge.
Şi asta nu-i totul. Pe lângă textul propriu-zis, cartea mai cuprindea şi numeroase distribuţii de joc — done, cum le zicea... Nord–Sud, Est–Vest... Cum să copiez zecile de done din manual dacă maşina de scris nu avea în tastatură semnele culorilor de carte de joc? Să le desenez cu mâna? Era prea complicat. Ca să reduc totuşi din timpul irosit, mi-a venit ideea să confecţionez din gume de şters, gravând în cauciuc, la un capăt al gumei, cu ajutorul unei lame de ras, semnele culorilor. Obţineam astfel o mică ştampilă, de fapt câte una pentru fiecare semn de culoare. N-a mai fost nevoie decât de o tuşieră (nu era necesară aprobare pentru a o cumpăra!) şi să aplic ştampilele adecvate în fiecare dintre donele prezentate în manual. Am irosit cele câteva sute de ore de muncă cu acel manual de bridge, după cum spuneam, fără să mă apuc vreodată să studiez cu adevărat cerebralul joc. Doar cât l-am copiat. Dar copiatul era o muncă mai mult de suprafaţă, dedicată preponderent formei, mult mai puţin conţinutului. Mai ales pentru un timp meticulos ca mine!
Am dactilografiat manualul în trei sau patru exemplare — nu-mi mai amintesc exact —, dintre care pe unul l-am dăruit unui prieten bănuit că joacă sau că are intenţia să se iniţieze în jocul de bridge. Cert este că împrejurările au fost de aşa natură că nici lui nu i-a fost de vreun folos...
Şi dacă n-aş fi pierdut timpul copiind acel manual de bridge, mă întreb cum altfel l-aş fi folosit?
