Un soldat îl abordă pe hol într-un moment când în toată clădirea nu se afla mai nimeni și, luând poziție de drepți, i se adresă direct, ca toți militarii:
— Îndrumătorul colonel Ivașcu vă invită la cort. Și ținu să precizeze: — Imediat.
Deși era caraghios, totuși nu-i veni să râdă. Fu un pic derutat. Cine știe ce necazuri îl mai așteptau.
— Îndrumătorul? se miră.
— Așa îi spunem noi, nu vă fie cu supărare.
Ezită două secunde: în fond, nu îi era subordonat nimănui din armată.
— Pot să știu și eu despre ce e vorba? îl întrebă.
— O să vă spună chiar domnia sa Îndrumătorul colonel, răspunse soldatul.
Făcu stânga-mprejur și Laurian nu găsi altceva mai cu cale de făcut decât să-l urmeze la câțiva pași depărtare.
Coborâră treptele păstrând aceeași distanță. Laurian îl lăsă să intre primul în cortul cel mai apropiat, după care îl urmă cu vădită neplăcere. Vasăzică așa arăta cortul pe dinăuntru. Armata la ea acasă. Totul altfel la o distanță de numai o grosime de foaie de cort. Surpriza era să întâlnească acolo o mulțime de soldați, care nu se știe când veniseră, pentru ce, și când și pe unde aveau să plece. Ședeau deocamdată cu toții la mese de câte două locuri, în liniște, amintind de elevii cuminți dintr-o sală de clasă. Văzut din interior, cortul militar arăta mult mai încăpător decât lăsa să se ghicească din exterior. Soldații păreau pătrunși de disciplina militară, dacă nu chiar terorizați de ea, și cu toții îl priveau cu o fixitate sticloasă, fără să clipească.
— Luați loc aici. Soldatul care îl luase din lumea lui familiară și îl adusese aici îi indică un scaun. Lumea lui familiară? Se gândi un pic: cât de familiară?
Așezat, avea în fața ochilor blatul unei mese cazone, poate de campanie, iar pe masă un teanc ușor răsfirat de coli imprimate, probabil copii ale unui același formular. Laurian citi titlul: ANGAJAMENT DE ÎNROLARE. De partea cealaltă a mesei: un alt scaun, la loc de cinste, negreșit cel pe care urma să se așeze comandantul. Hm! Nu mirosea a bine.
— Îndrumătorul colonel Ivașcu vine imediat, îl informă soldatul în încheierea misiunii sale. După care făcu lateral un pas mare și rămase în poziție de drepți într-o margine a intrării în cort.
Laurian rămase în așteptare.
Pe aceeași masă, mai către margine, se afla o călimară cu cerneală și un toc cu penița acoperită de un strat destul de gros de cerneală albastră îngroșată. Cerneala groasă avea reflexe indigo.
În cap începură să i se învârtească ipoteze. Probabil că așa se explica mulțimea militarilor întâlniți la tot pasul prin oraș: Comandamentul se ocupa de înrolări. Și, iată, făcea propagandă. Nu-i trecuse prin cap că genul ăsta de activitate se desfășoară cu atâta asiduitate chiar aici, sub nasul lui, la doi pași de sala de gimnastică, în cortul ridicat deja de ceva vreme. Iar lui ce rol i se cerea să aibă în toată povestea asta? Probabil că Armata se gândise să-i ceară sprijinul în acțiunea de înrolare, ca unuia care n-are prea multă treabă de făcut și în plus, venind în contact cu atâția tineri, cei care frecventau sala de gimnastică, poate că i se va cere să distribuie formulare de înrolare.
O mișcare largă și tumultuoasă se iscă brusc în rândurile soldaților: tălpile țintuite ale bocancilor se frecară zgomotos de ciment și picioarele scaunelor scrijeliră cimentul în clipa când toți ca unul săriră în picioare la ivirea colonelului Ivașcu: silueta lui întunecă pentru o clipă deschizătura cortului. Odată cu toți soldații se pomeni și Laurian sărind în picioare.
— Stați jos! veni comanda binevoitor-părintească a colonelului.
Valul săritului în picioare se retrase lent și prelungit când soldații își reocupară, mult mai puțin zgomotos și mai mocăit, locurile.
Colonelul Ivașcu răsfoi fără prea mult entuziasm teancul de imprimate de pe masă.
Brusc, își ridică privirea spre Laurian:
— Așadar, iată-te ajuns la noi, Timotei. Știam eu că te interesează armata. Pe cine nu interesează? Armata înseamnă stabilitate! Trebuie să fii orb să nu recunoști foloasele pe care le aduce armata. Băieții știu, le-am mai spus-o — și aici colonelul arătă către trupă și le ceru, cumva, încuviințarea tacită, care i se cuvenea. — Dar nimenea n-o să spună că mă repet: dacă vrei pace, pregătește-te de război! Cine zice asta? Noi? Nu, în niciun caz! Noi nu suntem ipocriți. O spun imperialiștii! Care, după cum vezi, caută cu lumânarea scuze pentru cursa înarmărilor la care se dedau.
Colonelul suci spre Laurian un formular din teancul de pe masă și îl lovi tăricel cu palma.
— Ai văzut formularul?
Spunând asta, îl privi drept în ochi.
— Ca să n-o mai lungim, Timotei, ești gata să semnezi?
Orice foială în rândul soldaților încetase. În tăcere desăvârșită, așteptau și ei răspunsul, cu fețele lor aparent inocente, fiecare ascunzând câte ceva îndărătul feței comune a trupei, care nu avea nevoie să ascundă nimic.
— Drept să spun, bâigui Laurian, nu m-am gândit. Vreau să spun că n-am luat în considerare până acuma...
Se opri fiindcă din afara cortului, venind din josul străzii, începea să se audă cum se apropie, surd și masiv, zgomotul unor șenile de tanc. Cine era rănit? Nimeni deocamdată? Și totuși alarma stridentă a unei ambulanțe se insinuă străpungând miezul vuietului tancurilor. Dar dacă cineva avea nevoie de ajutor, acel cineva trebuie că se afla departe: alarma veni și trecu. Rămase doar zgomotul surd al motoarelor.
— Armata își face datoria! observă satisfăcut colonelul. Nu trebuie să ne-o facem cu toții? Băieții ce fac? Colonelul Ivașcu se întoarse neascunzându-și așteptările spre trupa anonimă care umplea cortul, așezată cuminte la mesele de două locuri. Și din nou către Laurian: — Poate că nu-ți place uniforma militară?
— Uniforma militară? tresări surprins Laurian. Sincer să fiu, nu m-am gândit.
— Poate că nu-ți place uniforma militară, repetă colonelul. Scrâșnetul șenilelor se îndepărta pe stradă în sus. Probabil că deja trecuse ultimul tanc. — Noi nu te obligăm să porți uniformă militară dacă nu-ți place. Uite... Și colonelul răsfoi în teancul de formulare și extrase unul. — Avem aici și un angajament civil. E o variantă.
Ținu formularul în aer, spre Laurian, la vedere.
— Angajament civil. Semnezi angajamentul civil și nu porți uniforma militară. Și cu asta le-am rezolvat pe toate. Ba chiar n-o să știe nimeni c-ai semnat. Rămâne între noi. Ai să faci parte din trupele tăcute. Abia atunci păru că îl vede pe soldatul încremenit în poziție de drepți la intrare. — Stai și tu jos, Ilarion. Trage-ți un scaun și stai jos. Doar ai grijă să nu-l târșâi de ciment, că știi că nu-mi place.
Soldatul se execută, luând pe sus un scaun din apropiere, așezându-l cu grijă lângă deschizătura cortului și așezându-se.
— Ei, Timotei, se întoarse colonelul spre Laurian dând un prim semn de nervozitate, ne-am înțeles? Batem palma?
Așadar, trupele tăcute?
— Și dacă refuz? încercă Laurian.
— Cred că ai face o greșeală. Gândește-te bine.
Soldatul așezat lângă ușă îndrăzni să-și treacă un picior peste altul, mimând o poziție relaxată.
— Și presupunând că semnez, ce-ar trebui să fac? riscă să întrebe Laurian.
Colonelul Ivașcu îl fixă cu privirea, gânditor, timp de două secunde, nu mai mult:
— Mergem puțin afară?
Se ridică și ieși afară din cort. Laurian îl urmă.
Sus, la intrarea impozantă a sălii de gimnastică, o siluetă se îndepărtă în grabă de la peretele de sticlă.
— M-am gândit că te jenezi să vorbești de față cu băieții, spuse în chip de explicație colonelul Ivașcu. Spune-mi, ce părere ai de administratorul Ifrim?
Îl lua din nou prin surprindere:
— Despre administratorul Ifrim?... Nu știu ce să spun. Deși stau de ceva timp aicea în sală, nu-l cunosc prea bine.
— Dacă ți-aș spune că avem unele suspiciuni, te-ai mira foarte tare?
— În legătură cu administratorul?
— Uite, ți-aș da o misiune de încercare, spuse colonelul.
— O misiune? Mie?
— Nu te mai mira atâta, Timotei! Că accepți sau nu să colaborezi cu noi, om vedea. Dar înainte de orice, hai să ne purtăm bărbătește. Ca cetățean al Patriei, nu spun mai mult, trebuie să ai spirit de inițiativă. Și spirit de observație. De inteligență nici nu mai vorbesc. Nimenea nu se pierde pe drum, ne-am înțeles? În rest, totul se învață. Ne perfecționăm, cum ar veni! De acord?
Laurian se întoarse cu privirea spre cort. Se uită la un baier kaki de la colțul deschizăturii, care flutura alene în vântul de afară.
— Îmi cereți să-l spionez pe administrator? Asta-i misiunea?
— Spionez! reacționă colonelul cu reproș. Când e vorba de iubirea de Patrie, spionez nu-i cuvântul cel mai potrivit. Știu că Ifrim e foarte precaut, dar poate se-ntâmplă să mai uite ușa deschisă când vorbește la telefon. Și atuncea se aude în tot holul, înțelegi ce vreau să spun. Sau poate că te nimerești chiar în biroul lui, cu vreo treabă, când îl sună cineva la telefon. Știu ce o să-mi răspunzi. Că n-ai nicio treabă dumneata cu Ifrim. Poate că n-ai. Dar eu zic doar: dacă! Mă-nțelegi? Sau la cantină. Pe-acolo mai vine și Ifrim din când în când și mai vorbește ba una, ba alta.
Colonelul Ivașcu îi ghici nehotărârea.
— Uite cum facem, zise. Eu nu te presez. Peste câteva zile ne mai întâlnim și poate îmi dai un mic raport. Așa, de probă. Să vedem cum merge. Nu te gândi la cine știe poliloghie. O notiță, acolo, o nimica toată. Om vedea apoi dacă mai continuăm sau nu.
Dacă mai continuăm sau nu?
Se deschidea dintr-odată o perspectivă nebănuită pentru următoarele zile. Și nu doar pentru următoarele zile: cine știe pentru câte săptămâni. Sau luni. Sau... bate-n lemn. Îi trecu prin minte că ar fi o idee să-i ceară sfatul Laurei. Dar cum s-ajungă la ea? De unde s-o sune? Singurul telefon din toată sala de gimnastică era în biroul lui Ifrim. Și chiar dacă și-ar fi luat inima în dinți să-i ceară permisiunea, cum să-i explice Laurei la telefon, de față cu administratorul, tot ce i se întâmplă? Să-i ceară o întâlnire fără a-i da detalii? Dar numai Laura știa când și pentru cât timp îi lipsea soțul de-acasă ca să fixeze data unei întâlniri. Mai mult ca sigur era o perioadă nepotrivită.
Nici nu era de mirare, atâta lume trecea prin momente grele în ultimii ani. Dar parcă fusese vreun an să nu treacă prin momente grele! Laurian se gândi la taică-său, pe care nici nu apucase să-l vadă în ultimele lui clipe, taman atunci când poate că avusese nevoie de un gând bun — nici măcar în anii dinainte. Cu siguranță pe el nici nu-l întrebase nimeni dacă e cazul să se mai gândească sau nu, să vadă dacă merge sau nu.
Până la urmă avea s-o găsească totuși, într-un fel sau altul, pe Laura, să-i ceară sfatul. Poate că nu era chiar înjositor să apeleza la Șiperco al ei. Șiperco atotputernicul — făcătorul și desfăcătorul de ideologii.
*Revizuit pe 8 august 2021
sâmbătă, 13 februarie 2021
Laurian și Laura (17)*
Trupele tăcute
Abonați-vă la:
Postări (Atom)