♥
Unii spuneau că lumea viitorului se va hrăni cu pastile. E mult mai simplu, se spunea. Mai simplu şi mai rapid. Oamenii îşi vor putea cumpăra pastilele de culoarea preferată şi cu gustul preferat. Şi mai presus de orice, le va permite oamenilor să se concentreze asupra a ceea ce este cu adevărat important în viaţă: meditaţia, arta, creaţia... Nu se prea vehiculau în spaţiul public alte avantaje ale alimentaţiei cu pastile, decât doar scurtarea drastică a timpului dedicat meselor. Eu însă mă şi grăbeam să completez în gând şi vedeam în închipuire mulţimi de oameni cu un aer victorios rezolvând în câteva secunde problema mesei şi concentrându-se apoi pe cultivarea spiritului, pe creaţie şi aşa mai departe, exact aşa cum se spunea. Mult mai multe piese muzicale aveau să fie compuse, mult mai multe cărţi aveau să fie scrise, încât începeam să fiu dinainte îngrijorat că noi cititorii nu aveam să putem ţine pasul cu puzderia de cărţi care aveau să fie scrise, cu toată economia de timp rezultată din simplificarea la maxim a meselor... Dar chiar şi aşa cum era acum, fără concentrate de mâncare, stârnit de comentariile doamnei Ştefan în clasă, mă întrebam până când avea omenirea să tot acumuleze cărţi de toate felurile şi nume de scriitori care aveau să se tot adauge la numele cunoscute. Dacă cărţile de istorie îi interesau pe istorici şi nu era prea mare nenorocirea dacă nu le citea publicul larg, dacă — iarăşi — cărţile de filozofie îi interesau pe filozofi şi de asemenea nu era cine ştie ce pierdere dacă rămâneau necitite de cei mulţi, cum rămânea totuşi cu cărţile de beletristică? Acestea le erau destinate tuturor. Dacă la şcoală ni se dădeau o mulţime de lecturi obligatorii, cât aveau acestea să se înmulţească în generaţiile următoare? Şi nu era vorba numai de lecturile obligatorii. Pe lângă acestea, eu citeam o sumedenie de alte cărţi. Şi la fel ca mine trebuie că erau mulţi; poate chiar şi tata se număra printre cititorii pasionaţi, deşi eu vedeam mai mult pasiunea sa pentru şah. Deja existau sute de mii, milioane de cărţi — era imposibil să le citeşti, chiar şi pe cele considerate mai importante. Dacă numărul lor avea să crească neîngrădit odată cu generaţiile următoare, unde avea să se ajungă omenirea? Cărţile aveau să umple rafturile bibliotecilor şi aveau să zacă cu anii necitite. Cel puţin mă consolam cu gândul că rămâneau la dispoziţia publicului ani şi ani de zile, neclintite de pe rafturi, şi cu conţinutul neschimbat pentru totdeauna. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
Dar mama nu cred că îşi punea asemenea probleme...
Pastile?
Îşi ridica spre mine privirea apatică şi dădea din cap a neîncredere. — Nu ştiu ce să spun. Mă îndoiesc că mâncatul e chiar pierdere de vreme. Mă întreb ce se va alege de cafeaua mea. Şi ea o să se transforme într-o pastilă? N-aş prea muri de fericire pentru o asemenea perspectivă. Norocul meu este că sigur n-am să apuc eu lumea lor ahtiată de pastile.
Dacă nu i-ar fi fost ameninţată cafeaua zilnică, problema hranei pentru ea aproape că nu exista. Nu că nu mânca — stătea la masă, la fel ca toată lumea, dar niciodată nu o văzusem mâncând cu poftă. Nu fusese niciodată pentru tata o companie entuziastă la masă. Îl servea când se întorcea de la slujbă, uneori îşi punea şi ei în farfurie un polonic de supă şi şedea alături de el în timp ce supa se răcea, şi mânca fără poftă, ca şi cum s-ar fi achitat de o obligaţie. Prin asta eu mă asemănam mamei. Nici mie nu îmi era niciodată foame. Mâncam cu aceeaşi tragere de inimă cu care pui în priză o baterie la încărcat. Doar conştient că trebuie s-o faci. Şi aşteptam vremurile când, ajungând om în rând cu toţi oamenii, netimorat de situaţia mea şi de viitor, aveam să mănânc şi eu cu poftă.
