Scriptum (25)*

   Exerciţiu de imaginaţie

Am spus eu că diplomatul peruan nu mai era interesat de dezvăluirile lui Bleer? De ce să nu mai fie interesat? Din cauza cutremurului devastator? Ba nu, nici vorbă! Era în continuare cât se poate de interesat, iar eu nu pot decât să mă felicit pentru hotărârea luată:
   Cât de simplu se poate îndrepta totul! Printr-un act de voinţă. Tranşant, precum cu oul lui Columb. Orice poate fi schimbat într-o lucrare de ficţiune, orice pagină, orice paragraf, orice dialog. Numele personajelor, tot! Se poate oricând modifica un text, o parte din text, sau se poate adăuga fără nicio oprelişte în acelaşi paragraf sau peste paragrafe. Şi în plus, asta îţi dă o senzaţie de nesperată libertate. Tu eşti singurul care decide şi nu trebuie să dai socoteală nimănui atâta vreme cât nu te rogi de nimeni să-ţi aprobe publicarea lucrării. Şi ca urmare a sentimentului de libertate, imagini minunate ţi se derulează în minte — o adevărată viziune — întruchipând mirifica lume a ficţiunii. Precum un peisaj de o varietate răscolitoare, mediteranean în esenţă, învăluitor şi cald, aşa cum se naşte — după cum se spune — în mintea unui om pe cale să moară îngheţat; un tărâm unde vivacitatea spiritului domină punând în umbră fără niciun regret utilitatea imediată, stimulând imaginaţia cu îndrăzneala acelor figuri de stil care îl tulbură pe cititor periclitându-i simţul practic. Metaforele, întruchipate de ramurile subţiri şi unduitoare ale unei sălcii, ce îşi înmoaie vârfurile în apele leneşe şi adânci ale lirismului; lethe învăluit în înserarea visărilor inconştiente, pe care Miruna le-ar accepta cu bucurie, căci năzuieşte să-şi trăiască măcar zecimea ei de viaţă fără amintirea trudei şi a silniciilor şi a ororilor trăite în lumea reală; aliteraţiile întruchipate de zvonurile pădurii şi nisipurile mişcătoare ale metonimiilor, unde orice smoc de iarbă putea fi luat drept rădăcina unui copac, ducându-te astfel la pierzanie — pagini întregi presărate cu „efecte”, care îl lăsau confuz pe eroul meu Bleer, paralizat în neputinţa de a alege între jocurile baroce ale expresivităţii şi asprimea clasică a naraţiunii plate, unde briza înviorătoare a raţiunii solide înlătură cuvintele de prisos, iar surpriza vine de la construcţia mentală; iar cei ce se încumetă să se aventureze în acel deşert preferă să cultive mai mult decât orice verbul — a face, a lupta, a învinge, dar şi a pierde — şi în acelaşi timp acceptă spiritul ludic; acceptă, fără a avea sentimentul că fac un compromis, drumurile care duc în afara timpului şi deci în afara sau dincolo de raţiune.
   Acolo, în ficţiune, se scrie adevărata istorie a spiritului, şi nimeni dintre potentaţii timpului nu te va încuraja să te avânţi într-acolo, în afara materialismului atât de drag lor, de nu chiar vital. Şi nu numai că nu te va încuraja, dar te va şi sancţiona dacă o vei face din iniţiativă proprie, încălcând consemnul epocii. De va da să se nască o lume de oameni visători şi introvertiţi, incapabili de violenţă şi de grosolănie, ei o vor blama negreşit: lumea unde basmul este naraţiunea primordială şi ursitele nu înspăimântă pe nimeni fiindcă bucură sufletele dacă sunt de bine, şi înţelepciunea populară le îndeamnă la supunere şi resemnare dacă sunt de rău.
   Ţi se va spune că ceea ce vezi nu este adevărat. Iar tu vei răspunde că nici nu trebuie să fie adevărat fiindcă ştii că e un vis. Un vis de dimineaţă, care rămâne în amintire: o colină verde la orizont, care începe deodată să crească precum o hiperbolă, asemenea unui nor, cu marginea încă şi mai verde, îngroşată ca într-o broderie; o voce îţi spune, didactică şi încărcată de reproş: ceea ce vezi nu poate fi adevărat căci colinele nu cresc defel, dar tu îi răspunzi: da, sunt conştient că e doar un vis, dar cât e de frumos totul, cât de lin şi de strălucitor, şi cât e mişcarea de inofensivă, şi cum din colină se desprind alte forme, ca în alegoria cerului colorat ca de sărbătoare!

   Continuau, în aceeaşi seară, acasă, să stea în pat, şi Miruna încă nu se eliberase de îngrijorare. Pentru că dacă se puneau în discuţie cuplurile în general, putea fi şi cuplul lor ameninţat de aceeaşi soartă.
   „Dacă zici că n-ai avut nicio relaţie de durată, cum se face că te-a preocupat un asemenea subiect: stricarea legăturii afective într-un cuplu? Unii sunt de părere că dragostea nu durează. Tu ce crezi, Bleer?” reluă Miruna.
   „Dă-mi voie să-ţi răspund mai întâi la o întrebare pe care n-ai pus-o: acum sunt liniştit în privinţa diplomatului sud-american, fiindcă ştiu că între noi poate continua colaborarea.
   Şi acum să-ţi răspund la întrebare. Da, ce se întâmplă într-un cuplu mă preocupă în cel mai înalt grad. Sunt obsedat de ideea de destrămare şi fiind, împotriva a ceea ce poate crezi tu, un om practic, m-am întrebat de multe ori ce se poate face pentru ca un cuplu să dăinuiască. Şi odată cu mine sunt sigur că mulţi s-au arătat şi se arată preocupaţi. Nu că aş fi găsit un răspuns, dar, ştii, oamenii fac ceea ce ştiu să facă mai bine; sau li se pare că ştiu; aşa că eu m-am gândit să scriu un roman.”
   „Un roman?”
   „Mă rog, să zicem, cândva. Peste nu ştiu câţi ani.”
   Miruna îl asculta continuând să stea sprijinită cu capul pe umărul lui. Seara se apropia de sfârşit.
   „Peste câţi ani?” întrebă ea incitată şi în acelaşi timp amuzată de trecerea timpului.
   „Păi, să zicem... douăzeci?”
   Douăzeci de ani era exact ceea ce o incita pe iubita sa cel mai mult, fiindcă acolo, în acel viitor, simţea că nu va avea nicio influenţă ci se putea consola cu situaţia de neimplicată. Bleer o auzi chicotind veselă.
   „Îmi povesteşti?”
   El se gândi la lucrarea sa viitoare în lumina experienţei pe care ficţiunea ca gen o câştiga cu fiecare an de pe urma tuturor celor care, creând, îşi găseau sursa de inspiraţie în orice: în măruntele întâmplări zilnice, în marile reflecţii filozofice, în vise, trucaje şi înşelăciuni de tot felul, şi mai ales în lucrările altora; pe care, aşa cum se mai gândise, nu le copiau ci găseau în ele mai ales impulsul, mai bine zis încurajarea de a ieşi dintr-un impas. Şi în impas, slavă Domnului, ajungeai mai mereu, la aproape fiecare paragraf. Dacă azi se scria altfel decât cu douăzeci de ani în urmă — nu mai vorbim de cinzeci —, era pentru că atâţi alţi autori fuseseră nemulţumiţi de propriile lor lucrări şi de ceea ce întâlniseră la alţii, aşa că încercaseră mereu altceva: alte formule, alte ieşiri, alte translaţii. Şi ceea ce găsiseră ei depăşea de foarte multe ori sfera de utilitate proprie. Devenea bun comun. Chiar dacă acum, în ultimii ani, fuseseră impuse canoane stupide, Bleer era optimist în privinţa viitorului ficţiunii: nimic nu durează; nici canoanele. La el la ziar soseau cu regularitate publicaţii din Occident, cu statut special, care nu puteau fi scoase din redacţie şi care, în articole de critică literară şi chiar şi în savuroasele lor reclame, complet inexistente aici în Europa de Est, înfăţişau o cu totul altă perspectivă a lumii literare; chiar dacă şi acolo puteau fi întâlnite ciudăţenii precum romanul cu personaje fără nume, sau romanul-carusel, singurul lucru de care putea fi învinuit un ziarist, şi mai ales unul care, prin fişa postului, trebuia să se ocupe de politică internă, era că se arăta prea interesat de ficţiune. Ceea ce, cum observase cineva suspus, dăunează meseriei de ziarist. Aşa că Bleer era condamnat să nu-i împărtăşească niciunui coleg preocupările sale literare. Doar Mirunei:
   „Mi-am imaginat o situaţie — din trecut, bineînţeles! — în care un număr mare de invitaţii au fost trimise unor cupluri divorţate să vină să-şi petreacă la un hotel o mică vacanţă de...”
   Bleer deja nu mai era luat prin surprindere când Miruna, entuziastă în reţinerea ei, îl întrerupea, ca de obicei:
   „Dar cum poţi aduce nişte cupluri divorţate să vină să stea împreună? Mulţi nici nu vor să mai audă unul de altul.”
   „Păi, să zicem tentându-i cu o şedere cel puţin confortabilă. Şi, în plus, cu şansa unei aventuri...”
   „Unei aventuri?!”
   „Miruna, am în vedere o aventură spirituală între cei doi foşti soţi, care s-ar putea să constate cu acea ocazie că viaţa lor împreună pentru o foarte scurtă perioadă de timp, de câteva zile, să zicem două sau trei, nu-i chiar un infern... aşa cum poate au crezut. Nu vorbesc de trecutul petrecut împreună.”
   „Dar cine e organizatorul, Bleer?”
   „M-am gândit deja la un nume”, răspunse el. „Doamna Varvara.”
   „Varvara!” exclamă Miruna încântată. „Şi cine e doamna Varvara?”
   „E patroana hotelului. Care s-a gândit şi a pus la cale o farsă. Una sinistră.”
   „Sinistră, Bleer?” protestă Miruna. „Trebuie neapărat să ne gândim la ceva sinistru?”
   „Mi-am propus să dau doar indicaţii minime, iubito”, răspunse el. „Cititorul trebuie să încerce să înţeleagă singur.”
   „Dar eu nu sunt un cititor oarecare, obiectă Miruna mimând cu graţie îmbufnarea, am pretenţia la un tratament preferenţial.”

   Şi nu sunt deloc sigur că acea îmbufnare, fie şi mimată şi plină de graţie, e ceea ce o caracteriza pe Miruna.

   „Ţi se acordă”, acceptă Bleer jocul, cu voioşie. „Ceea ce mă fascinează e ideea unui grup de oameni care sosesc să se instaleze la hotel, nu se cunosc între ei, se uită unul la altul, pe furiş sau, mă rog, fără reţinere — dar mai mult, totuşi, pe furiş —, curioşi să se cunoască dar şi sceptici în acelaşi timp. Sunt ca nişte oameni care se trezesc peste noapte, fără voia lor, rude prin alianţă, la o cununie şi ştiu că s-ar cuveni să se apropie unul de altul, dar parcă nu prea au chef pentru asta. Nu au cunoştinţă de ce li s-a pregătit pentru final, dar mulţi sunt stăpâniţi de o nelinişte vagă, pe care îşi dau silinţa să o acopere fâţâindu-se de colo-colo prin holul de recepţie al hotelului unde au fost invitaţi, trăgând cu ochiul la formularele de cazare pe care alţii deja le completează şi stârnind discuţii. Preliminariile, Miruna dragă! Asta este adevărata plăcere a scriitorului! Să ajungă la intriga propriu-zisă numai după ce întreaga mişcare browniană introductivă a personajelor îşi va fi epuizat întreaga ofertă de combinaţii, de vorbe de duh şi de calambururi...”
   Scriitorul te îndeamnă să devii erou şi coautor în acelaşi timp, să intri în miezul lucrurilor imaginate, îţi dă şansa asta; şi îţi dă şi indiciile trebuincioase. În rest, dacă ţii seamă de ele sau nu, dacă ai capacitatea de a te concentra, de a te transpune, asta te priveşte pe tine, cititorule.
   Eşti în holul hotelului, la ora amiezii, unde se derulează formalităţile de instalare pentru membrii grupului. Căci va fi negreşit un grup. Care în aceeaşi seară se va reuni pentru prima oară la restaurantul hotelului, unde antrenul va fi asigurat de un profesionist al distracţiilor în grup, angajat de patroana hotelului.
   Personaje. Umbre având culorile viului. Dar ce persoane reale nu vor fi peste un secol umbre? Şi asta numai dacă vor avea şansa ca cineva să le păstreze amintirea sau să le reconstituie cu ajutorul cuvintelor.
   ...Şi eroul e atât de prins de ocupaţia de a completa el însuşi formularul de instalare încât se uită în toate părţile după Miruna şi nu ştie unde a dispărut...
   Se apleacă spre formular şi deodată îi cad ochii pe o întrebare care îi dă certitudinea că formularul este destinat anume evenimentului: Motivul divorţului — asta i se cere să declare... Mulţi în jur par să fi rămas blocaţi, cu pixul în aer, la întrebarea cu pricina.
   Un domn prezentabil, de vreo patruzeci şi cinci de ani, suspectat de a fi actor, se plimbă în aparenţă bine dispus printre invitaţi şi zăboveşte câteva secunde pe la fiecare masă unde se completează formularele de instalare. Se apleacă şi se preface că citeşte pe furiş, sau poate chiar citeşte câte ceva din ceea ce invitaţii au apucat deja să scrie. Ici ridică din sprâncene a mirare, dincolo zâmbeşte amuzat, încuviinţează dând din cap, sau, dimpotrivă, îşi declină cu un gest retractil orice intenţie de a se amesteca în declaraţiile invitaţilor. Totuşi nu se poate eschiva atunci când cineva, aţintindu-l cu o privire şugubeaţă, îl întreabă:
   — Şi mă rog, care motiv al divorţului ar trebui să-l trecem în formular, motivul din sentinţa judecătorească, sau pe cel real?
   La care domnul plimbăreţ printre mesele din hol îi răspunde cu o întrebare:
   — Există deosebiri între motivul din sentinţă şi cel real?
   — Parcă dumneavoastră nu ştiţi! i se replică.
   — Nu ştiu! vine răspunsul, pe un ton de falsă îndârjire. Poate o să ne lămurim diseară la prima întâlnire de la restaurant.
   Dar odată subiectul deschis, se găsesc destui prin jur dornici de comentarii.
   — De exemplu în caz de părăsire de domiciliu. E un motiv frecvent, nu? Sunt pline sentinţele de divorţ de „părăsire de domiciliu”. Numai că nimeni nu se interesează din ce cauză părăsesc unii domiciliul.
   — Lucru pe care îl fac mai mult bărbaţii, observă o doamnă puţin trecută de prima tinereţe, dându-şi silinţa să nu pară prea pornită. Dar este vizibil că îi vine greu. — Lor le place să-şi ia lumea în cap. Să ne-nţelegem, nu fără ţintă precisă!
   Altcineva de prin preajmă, un bărbat încă tânăr, spune că el personal cunoaşte cel puţin două cazuri în care femeia a fost cea care şi-a părăsit soţul. Fără niciun motiv.
   — Chiar fără niciun motiv? îşi exprimă îndoiala doamna un pic trecută de prima tinereţe.
   — Se pare că nu fără îndreptăţire ni se cere să declarăm motivul real al divorţului. Fiindcă dacă e să ne luăm numai după unii, bărbaţii sunt întotdeauna de vină.
   — Să mi se spună mie dacă e cineva sincer când declară motivul real. Totdeauna vezi lucrurile din perspectivă proprie.
   — Sper să nu se treacă la anchete, spune un alt domn de lângă cel în vârstă, care în tot acest timp a continuat să scrie fără să-şi ridice ochii din formular.
   Şi în general, cu tot aerul de început de vacanţă, o îngrijorare difuză stăruie în holul de recepţie: îngrijorarea îngrijorării viitoare. Domnii se simt mai mult sau mai puţin cu musca pe căciulă pentru unele din zbenguielile de tinereţe; şi nici doamnele nu sunt cu mult mai liniştite. Au început încă de pe-acum cu toţii să se întrebe ce fel de informaţii au existat despre trecutul lor ca să-l facă pe organizatorul sejurului să le trimită tocmai lor invitaţiile. N-or fi fost chiar cu totul întâmplătoare, nu?

    „Asta n-am s-o dezvălui în acest paragraf, îi mărturisi Bleer iubitei sale, dar am considerat că tu, în calitate de cititoare privilegiată, cum observai ceva mai devreme, meriţi o explicaţie în plus. Cu atât mai mult cu cât cine ştie dacă o să ai parte vreodată de continuare. Nu ştiu nici eu însumi dacă voi avea parte.”

   Unui domn dintre cei aflaţi în hol subiectul motivului divorţului i se pare pesemne prea deprimant, aşa că se interesează de meniul de la restaurant din prima lor seară împreună:
   — Să fie oare à la carte?
   — N-aţi citit invitaţia? Mi s-a părut că era redactată în termeni destul de clari.
   — N-am avut răbdare să citesc până la capăt.
   — Şi totuşi aţi răspuns invitaţiei! îl dojeneşte ironic o doamnă.
   — Păi, după cum vedeţi şi dumneavoastră, vremea e mizerabilă. N-aveam nimic mai bun de făcut.
   — Aşa, o aventură! presupune sarcastic un domn corpolent de vreo cinzeci de ani. Pare să fi completat formularul şi se îndreaptă cu el spre biroul recepţiei. Se opreşte însă din drum şi adaugă: — Tot suntem noi obişnuiţi cu aventurile, noi ăştia care am trecut prin divorţ!
   — Aţi face bine să vorbiţi pentru dumneavoastră! Nu toată lumea de pe-aici e amatoare de aventuri.
   — Oricum, asta de-acuma e alt gen de aventură, sunt sigur.
   Bleer îşi plimbă privirea peste invitaţii din hol, cel puţin peste o parte din ei, încercând să-şi facă o idee cam ce fel de oameni sunt. De ce au acceptat invitaţia? La drept vorbind însă, ce poate să presupună despre alţii, fără să aibă habar de viaţa lor de până atunci, dacă lui însuşi i-ar veni greu să spună de ce a acceptat-o? Te pomeneşti că tipul care vorbeşte de aventură are dreptate: poate că înclinaţia spre aventură este trăsătura lor comună. Deşi, până la urma... ce-i aia aventură? O anume vedere la suprafaţă asupra vieţii?... Ei, cine ştie...
   Domneşte un fel de agitaţie frivolă peste întregul hol, care nu are deocamdată altă explicaţie decât dorinţa de a scăpa de corvoada completării formularului. Cu atât mai mult cu cât alte întrebări se dovedesc a fi cel puţin la fel de stânjenitoare ca şi aceea despre motivul divorţului. Iată, se punea întrebarea: Personal, pe cine consideraţi vinovat de destrămarea căsniciei — pe dumneavoastră înşivă, sau pe fostul partener?
   ...Aşa se citea ficţiunea, nu?
   Sfârşit de episod. Exerciţiul de imaginaţie a încetat, dar a dat roade şi Mirunei i-a lăsat în suflet un parfum de aventură împlinită.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)