Laurian și Laura (1)

Vulpița roșie (1)

Nimeni nu știa ce avea să vină peste un an, peste doi, nemaivorbind de zece. Mulți își aminteau încă de „Marea Depresiune”, iar alții nu uitaseră încă nici de anii devalorizării galopante a mărcii germane. Dar unde nu se devalorizaseră banii! Ca și în acele vremuri, mulți veneau la restaurant ca să uite, măcar pentru o seară. Pentru alții seara avea să se dovedească neobișnuit de lungă.
   Chelnerul se întoarse la masa lor, după ce, cu câteva minute mai înainte, trecuse să le lase meniul, și, având aerul că încă nu uitase de bunele maniere, se aplecă să-i întrebe dacă s-au hotărât. Laura, ca mai toate femeile, se dovedi a fi, dintre ei doi, cea mai sociabilă și cea mai dispusă să comunice.
   — Ce ne sugerați? întrebă ea cu glas dulce înălțând spre chelner o față deschisă și prietenoasă.
   Laurian își roti rapid privirea peste mesele din jur. Remarcă o măsuță unde ședea o pereche încă tânără, o ea care avea capul legat cu basma, dar nu una oarecare ci o basma înflorată, veritabil blazon artistic, și un el cu cârlionți castanii căzând peste o frunte albă ca laptele. La o altă masă învecinată observă un domn simandicos, care ședea încruntat, iar lângă masă, un cuier în care se afla atârnat un joben, despre care presupuse că nu putea fi al altcuiva decât al domnului cel simandicos.
   — V-aș sugera pentru început, spuse chelnerul, niște tartine cu cremă de somon afumat. Știți, deschide apetitul.
   — Mhmmmm, încuviință Laura încântată. Și mai departe?
   Chelnerul nu avu niciun moment de ezitare. Își știa lecția pe din afară.
   — Apoi, poate sunteți de acord să vă aduc niște rulouri de vinete cu șuncă și roquefort.
   — Toate numai reci? făcu Laurian dezamăgit.
   — Plăcinta cu pește, creveți și spanac ca fel principal, pe care v-o sugerez cu toată căldura vă asigur că va fi bine încălzită.
   Jenat de oferta chelnerului, Laurian privi preocupat spre mesele din jur, să vadă dacă nu cumva unii dintre clienții localului nu se arătau scandalizați de un asemenea răsfăț. Nimeni însă nu părea să-și fi plecat urechea la ce discutau ei cu chelnerul.
   — Și ca desert? se interesă Laura.
   — Ca desert, o să vă las să alegeți între pere în lavă de ciocolată, și tort de ciocolată cu mousse de migdale și piersici.
   — E perfect, conchise Laura satisfăcută. Dar chimen?
   — Doriți să punem chimen în tort? Sau în ce?
   — Mă întrebam doar dacă aveți. În caz că ni se face poftă.
   — Mm, da. Eu știam că ne-a mai rămas ceva chimen, stimată doamnă, dar dacă țineți să știți sigur, mă duc să mă interesez la bucătărie. Și vin să vă spun, negreșit, da? Doriți să vă aprind o lumânare? întrebă chelnerul înainte de a duce comanda la bucătarul-șef?
   — Unde? făcu Laurian un pic contrariat, neînțelegând ce dorea de fapt chelnerul.
   — Păi, pe masă, explică chelnerul. Chiar în mijloc.
   Laurian își roti privirea cercetătoare pe la mesele din jur, în timp ce Laura îl măsura pe chelner de sus în jos, cu o privire plină de înțelegere pentru bunele sale intenții.
   — Dar nu văd nicăieri lumânări pe mese, spuse Laurian.
   — Într-adevăr, nu sunt alte lumânări, fu de acord chelnerul, dar mă gândeam că dumneavoastră vreți ceva mai romantic.
   — Mai romantic? îngăimă Laurian.
   — Poate că vrea doamna, insistă chelnerul.
   — Chiar așa, strigă Laurian. Poate că vrea. Păi, s-o întrebăm, nu? Ce zici, Laura?
   Laura se gândi un pic și o umbră tainică trecu peste fața ei. Spuse:
   — Mai bine s-o lăsăm pe altă dată.
   — După cum vezi, ridică Laurian din umeri spre chelner în chip de concluzie, o lăsăm pe altă dată.
   — Cum doriți, spuse chelnerul. Și dispăru de lângă masă.
   Clape de pian risipeau note distanțate în aerul calm al salonului, ca odinioară. Toți profitau de acele note, le gustau, dar nimeni nu avea aerul că datorează cuiva recunoștință. Și de ce ar fi datorat?
   Un tânăr se înființă la masa lor, oprindu-se foarte aproape. Era destul de înalt și subțirel și ei amândoi își ridicară spre fața lui impenetrabilă privirile surprinse. Tânărul nu era îmbrăcat tocmai sărăcăcios și deci nu putea fi confundat, în principiu, cu un cerșetor.
   Tânărul nu stătu pe gânduri, intră direct în subiect. Nu era nici prea sfios, nici prea înfipt:
   — Mă scuzați, zise el, eram prin preajmă. Am auzit întâmplător ce-ați comandat și m-am gândit că poate, având în vedere bunele referințe pe care le am, m-ați putea împrumuta cu o sumă de bani. Nu mare, se grăbi el să adauge, observând ostilitatea pe fața lui Laurian. O sumă mică.
   — Ce ziceai? Că ai referințe? întrebă Laurian pe un ton ironic. Pot să știu și eu de la cine?
   — Vreți să vi le arăt? plusă tânărul, câtuși de puțin descumpănit.
   — Nu, lasă. Zi, mai bine, la ce-ți trebuie bani? se interesă Laurian.
   — Îmi trebuie pentru o călătorie lungă pe care vreau s-o fac.
   — Toți vrem să facem călătorii lungi, îl apostrofă Laurian cu răceală. Asta nu înseamnă că, una-două, ne-apucăm de cerșit.
   Tânărul se abținu de la orice replică.
   — Nu mă întrebați unde vreau să călătoresc? o întoarse el după o ușoară ezitare afișând un aer de demnitate ultragiată. Avea, fără doar și poate, viziunea sa proprie despre demnitate.
   Laura ignoră ostilitatea cu care îl întâmpina Laurian pe tânăr.
   — Unde vrei să călătorești, copile? îl întrebă ea.
   Tânărul o fixă în tăcere preț de o secundă sau două, fără a avea aerul că apreciază cât de cât atitudinea ei binevoitoare.
   — Spre Est, rosti el cu aceeași demnitate înțepenită. Și adăugă, sfidător: — Cine comandă la restaurant ceea ce ați comandat dumneavoastră înseamnă că-i plin de bani.
   — Nu mai vorbi prostii, flăcăule! i-o reteză Laurian iritat. Astăzi nimeni nu mai are bani. Judeci după comenzi făcute la restaurant? Păi patronii de restaurante n-au rămas decât cu obiceiurile și cu meniurile de pe vremuri. În rest, au amanetat tot. De unde știi că n-am amanetat și voi niscaiva bijuterii de familie ca să ne putem permite o seară la restaurant, poate ultima.
   — Ați amanetat? întrebă tânărul fără interes.
   — N-am amanetat. Încă. Dar nici mult nu mai avem până s-ajungem acolo. Așa că, hai, șterge-o, până nu-mi sare țandăra! Ține-o tot spre Est și să nu te mai uiți în urmă!
   Tânărul nu mai avu decât o scurtă ezitare, de bună seamă doar atât cât să decidă cum să iasă din scenă. Alese calea cea mai simplă: dispăru pur și simplu, lăsând în urma sa izul unei amenințări — o amenințare cu întoarcerea. Cândva.
   Laurian privi în urma lui cu o grimasă de dispreț.
   — Silă-mi fac peticarii ăștia care se țin bățoși! Auzi la el! Musai să plece într-o călătorie lungă.
   Laura îl învălui cu o privire meditativă.
   — Mă-ntreb dacă n-ar trebui să ne obișnuim cu tot felul de lucruri ciudate.
   — Spre asta crezi că ne-ndreptăm? răspunse Laurian cu un scepticism moderat. Spre lucruri ciudate?
   O vulpiță roșie se ivise în salon. Nu se proțăpise în fața niciunui client să ceară de mâncare ci, având aerul că se rătăcise, se strecura printre mese fără să se oprească. Coada îi dispărea, unduitoare, printre picioarele unor clienți pentru a apărea, la fel de unduitoare, printre ale altora.
   — Marș de-aici! se răsti chelnerul agitându-și brațul spre ea.
   Nimeni nu-i dădea vulpiței nicio atenție, toți își vedeau de masă și de conversație.
   — Cum vă explicați că n-o vede nimeni? îl întrebă Laura pe chelner.
   — Vă referiți la vulpe? se întoarse spre ea chelnerul. Fixă preț de câteva secunde un colț al salonului, undeva sus, ca și cum ar fi vrut să se inspire din acel loc. Se pare însă că de acolo i se trase mai degrabă dezamăgirea decât inspirația:
   — O văd cu toții, doamnă, dar se prefac că nu-i treaba lor.
   — Ar avea vreun motiv să se comporte astfel? întrebă Laura.
   — N-aș vrea să generalizez, dar e mai simplu să nu-ți bați capul, asta-i părerea mea.
   — Credeți că ar putea să facă rău cuiva? insistă Laura. Credeți că ar putea fi turbată?
   — Turbată? Nu știu ce să vă spun. Orice e posibil în ziua de astăzi, doamnă, filozofă chelnerul. Ceea ce văd eu, și sunt sigur că vede toată lumea, este că vulpița e roșie. Roșie, doamnă! Și mie culoarea asta nu-mi pică bine. Sincer vă spun. Și nu știu, zău, cui îi pică bine.
   Laurian făcu un gest de apreciere în urma chelnerului care se îndepărta, ceva în genul „Ce zici de el!”.
   — Ai văzut cum se strecoară? La vulpiță mă refer. N-are nicio ezitare să-și aleagă calea. Totdeauna am admirat capacitatea animalelor de a-și estima propria dimensiune corporală. Un dulău știe totdeauna că e mare atunci când se repede să sfâșie o potaie mică, iar potaia mică știe cât e mică atunci când o tulește din calea lui.
   — Așa e, îi dădu dreptate Laura.
   — La fel e și când un animal, un câine, să zicem, sau o pisică, trebuie să treacă printr-o gaură. Nu se încumetă să încerce decât atunci când apreciază, când știe, că gaura e de-ajuns de mare pentru a-i permite să se strecoare prin ea. Deși, ca să fiu sincer, mi s-a-ntâmplat să văd câte un animal care greșește în apreciere și rămâne înțepenit în gaură. Dar asta, numai când e într-o situație disperată, să zicem.
   Chelnerul veni aducându-le ruladele de vinete și le ură poftă bună.
   Laurian tăie o felie din ruladă și spuse:
   — Ți-aduci aminte de ultimul spectacol pe care l-am văzut la operă?
   — A! Ăla cu dansurile? strigă ea, deloc încântată că Laurian îi cerea să-și aducă aminte de ceva atât de îndepărtat. Mi-e și groază să-mi amintesc cum a trebuit să trecem prin Parcul Operei. Toți tipii ăia care mișunau pe-acolo! Uf, groaznic! În întuneric... Cât se poate de scârbos.
   — Ba parc-am fost pe lumină, o contrazise Laurian indecis.
   — Ba nu, pe întuneric am fost, hotărî Laura, foarte sigură pe ea. Pe întuneric, păi altfel cum am fi ajuns la spectacol la ora nouăsprezece? Că a fost ora nouăsprezece, asta îmi amintesc exact. Groaznic spectacol!
   — Mai ții minte? Păi da. Unde era arta? Ceva incert, nu crezi?
   — Ba pentru minte a fost un lucru cât se poate de cert că dansurile alea n-aveau nimic de-a face cu arta. Mai degrabă gimnastică, aș zice. Gimnastică cu tot felul de obiecte neobișnuite. Dar locurile de la lojă au fost foarte bune, asta trebuie să recunosc. Priveliștea sălii era absolut încântătoare. Mi-am adus aminte de filmul ăla cu o cucoană geloasă, tot așa, într-o sală de spectacol, cred că ți-am și povestit.
   — Nu mai țin minte. Poate îmi reamintești?
   — Era o cucoană geloasă care își strivește țigara de spatele gol al rivalei sale care stătea pe rândul din față.
   — Da? se minună Laurian. Ei, uite, de asta chiar nu-mi amintesc. Dar ce căuta tipa cu țigara aprinsă în sală?
   — La asta nu m-am gândit, mărturisi Laura. Am savurat doar gestul. Era o răzbunare la care cei mai mulți dintre noi abia dacă îndrăznim să ne gândim.
   — Îți plac răzbunările, Laura? o întrebă Laurian cu un interes viu.
   — Nu neapărat. Dar cred că de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama cât de mult ne place să ne răzbunăm, cum nu scăpăm nicio ocazie să ne plătim polițele într-un fel sau altul. Nu neapărat cu violență, mă refer la violența fizică. Dar profităm de toate micile slăbiciuni ale interlocutorului, de micile sale stângăcii, pentru a-l face să sufere, să simtă superioritatea noastră. S-o simtă cât mai plenar. Ah, mi se pare dezgustător! Dar văd că chelnerul a uitat de chimen.
   — De chimen?
   — Păi da. N-a rămas că se duce să se intereseze la bucătărie dacă mai au?
   Un vuiet surd și îndepărtat îi făcu pe mulți dintre clienții restaurantului să înalțe capul neliniștiți.
   — Cutremur?
   Nu era chiar panică, dar pentru mulți, chiar și după cei câțiva ani de suferințe, zgomotul era cu totul neobișnuit.