joi, 18 august 2011

Un loc ascuns, nu chiar în ceruri*

Naşa mea a sunat la uşă la o oră târzie, chiar în seara sărbătorii naţionale. Dar venirea ei n-avea, desigur, nici o legătură cu sărbătoarea naţională. Eu însumi mă bucurasem de ea doar prin aceea că în timpul zilei străzile fuseseră mult mai degajate decât în zilele obişnuite şi putusem să circul nestingherit pe bicicleta mea semicursieră, cu sacoşa de voiaj aruncată lejer pe spate, la o vârstă când energia mea, liberă de orice constrângere, se manifesta cu o forţă poate chiar mai mare decât în prima tinereţe. În lipsa unui telefon acasă, toate treburile care presupuneau alergătură şi întâlniri le rezolvam bătând oraşul în lung şi-l lat pe bicicletă.

Naşa mea a intrat aţintindu-mă cu o privire concentrată, care se dorea neutră. Trebuia să mă fi bucurat de surpriză? Lumina slabă din tavanul holişorului îi îngroşa umbrele de sub arcade şi de sub pomeţii obrajilor.

— Bănuieşti de ce am venit, nu? m-a întrebat ea, gravă, continuând să mă fixeze drept în ochi cu privirea ei pătrunzătoare în timp ce păşea în holişor. Dar timpul curgea prea repede şi nu puteam să fac vreo legătură între vizitele ei rare de după moartea tatei, cu doi ani şi jumătate în urmă, şi vizita ei neaşteptată de astăzi. Aşa că am tăcut şi ea mi-a spus: — S-a prăpădit maică-ta. Şi mă privea pătrunzător drept în ochi.

Când, îndată după aceea, a adăugat referindu-se la tata, «Repede a mai luat-o cu el!», nici nu-mi dau seama dacă a spus-o pe un ton de reproş, în sensul că a fost egoist şi n-a lăsat-o să mai trăiască, sau aprobator, în sensul că a ţinut atât de mult la ea încât a vrut-o mai repede alături de el sus în ceruri. Oricum, ceea ce îmi aduc aminte este că vorbele ei m-au revoltat întrucâtva: cum adică, tata, în lumea lui de dincolo avea atâta putere aici pe pământ încât să dispună de viaţa mamei după bunul lui plac?

Pentru mama poate că misterul se dezlegase, acum că trecuse şi ea marele prag. Fiindcă mai ales în primele zile după dispariţia tatei ea dăduse glas unei adânci nedumeriri, mai mult, poate, decât durerii: — Cum aşa? A existat un om până mai ieri şi acum deodată nu mai există? Cum e posibil?... Nedumerirea ei poate că se atenuase în lunile ce urmaseră, dar cu siguranţă nu dispăruse.

Se nimerise ca în bucăţica de vacanţă de vară pe care Iulia şi-o petrecea la Braşov, numai între ele două, bunică şi nepoată, să cadă ziua de naştere a Iuliei. Chiar în acea zi, cu puţin înainte de prânz, cineva sunase la uşă şi mama ieşise să deschidă. Era poştaşul. — Aveţi o telegramă, a spus el. Nu vă neliniştiţi, e de bine. O felicitare de la bunicul. Mamei i s-au tăiat genunchii. Răvăşită toată şi poate şi revoltată, a strigat la el, gata să izbucnească în plâns: — Cum, de la bunicul? Care bunic?

I se umpluseră ochii de lacrimi şi îi tremurase buza de jos chiar şi câteva zile mai târziu, când, venit s-o iau pe Iulia acasă, îmi povestise întâmplarea. Pe moment, nu-şi dăduse seama că Iulia mai avea încă un bunic, cel din partea mamei, de la care sosise telegrama. Cuvintele poştaşului zămisliseră instantaneu În mintea ei un loc magic, nu chiar în ceruri, unde tata se ascundea şi de unde putea să comunice cu noi fără să ne dezvăluie acel loc ascuns. O continuare, de dincolo, a şotiilor pe care tata obişnuia să le facă, uneori atât de plauzibile încât, în toiul discuţiei mama se oprea contrariată şi îl scruta încercând să ghicească dacă e vorba de ceva adevărat sau de o născocire. De pildă: Se zvoneşte că începând cu întâi, luna viitoare, proprietarii îşi vor recăpăta magazinele naţionalizate! Ne întoarcem la viaţa normală de dinainte de război. Şi cum mama nu prea gusta acele şotii, o telegramă de-a lui sosită, acum, din lumea de dincolo era mai mult decât putea să accepte.

Părea că nedumeririi ei i-a luat definitiv locul împăcarea îndurerată în ziua când am adus-o la Bucureşti, foarte curând după înmormântare, ca să n-o las acasă în singurătate. La ieşirea din Gara de Nord, în timp ce ne îndreptam spre staţia de tramvai, recunoscând locurile pe care tata, la începutul eternităţii sale, pentru prima oară nu le mai vedea, durerea ascunsă cu greu i-a încreţit faţa într-un spasm dureros fără a-i stăvili lacrimile. Dar a continuat şi după aceea să fie nedumerită. Nedumerită şi nefericită, aşa cum fusese toată viaţa, fără să fi apucat vreodată să-mi spună cam ce-şi dorise totuşi de la viaţă. N-a spus niciodată Sunt nefericită, şi nici nu obişnuia să se plângă, dar mi-a mărturisit într-o zi, cu mulţi ani în urmă, în timp ce străbăteam Strada de Mijloc întorcându-ne din oraş: Nu, nu sunt fericită. În egoismul meu de copil, i-am reproşat în gând că, dacă nu altceva, măcar simplul fapt că mă avea pe mine ar fi trebuit s-o împiedice să spună asta.

Într-un vis care se repeta mereu, cu cine dansam în vals? Cu ea? Nu. Dansam cu tata. Ne aflam amândoi pe un debarcader în formă de U, înconjurat de pădure, închizând între cele trei laturi ale sale un mic golf de apă clipocitoare, ceva mai întins decât un bazin de înot, în care se răsfrângeau în pete instabile de verde coroanele umbroase ale copacilor. În vals mă roteam cu tata înaintând către capătul dinspre larg al debarcaderului, el un pic jenat dar şi amuzat totodată să danseze cu fiul său, ca între doi bărbaţi tandri, privind în jos, în golul dintre noi, atent la paşii de dans dar, poate, şi să nu se poticnească în scândurile debarcaderului, fixate de-a curmezişul. Ne învârteam în vals trecând pe lângă provele dănţuitoare ale bărcilor şi tata se amuza, în timp ce mama...

Ei bine, totul se petrecea fără ea. O vedeam gânditoare, chiar posomorâtă, uneori, aş putea spune, arătându-mi fără entuziasm fotografia surorii ei celei mari, Ana, masivă şi autoritară, pozând în picioare, cu cotul sprijinit de un fragment de coloană care făcea parte din recuzita oricărui studio, în timp ce pe fundal stăruiau pete de umbră peste alte pete de umbră şi mai întunecată, creând o atmosferă cam lugubră, parcă şi cu nişte cârcei de viţă căţărându-se pe undeva printr-o margine, în stilul caracteristic începutului de secol.

De ce posomorâtă? Mama nu-şi amintea cu drag nici de copilăria ei şi nici de familia în care îşi trăise copilăria şi adolescenţa.

— Ana a trebuit să aibă grijă de noi, spunea mama, după ce am rămas de timpuriu orfani de ambii părinţi.

Dar de ce muriseră tineri părinţii ei, bunicii mei pe care nu-i cunoscusem niciodată, n-a apucat să-mi mai spună. Doar despre un frate mai mare aflasem de la ea că murise de tuberculoză.

— Iar fratele meu cel mic a murit, copil fiind, în împrejurări tragice.

— Ce fel de împrejurări tragice? am întrebat-o.

— Am să-ţi spun, poate, într-o zi, când am să fiu în stare.

Mă gândeam şi, uneori, stând pe balcon mă uitam în jos la clădirea de dincolo de alee, începută şi neterminată de ani de zile, peste care treceau unul după altul anotimpurile. La ultima vizită a mamei la locuinţa mea din Bucureşti, locul era gol. Un loc întins, înconjurat de blocuri cenuşii, plin de buruieni crescute peste rămăşiţele unei cărămidării. Apoi, într-o vară nivelaseră locul şi înălţaseră cu sârg, până la sfârşitul verii, clădirea cu două etaje pe care o vedeam şi astăzi ori de câte ori ieşeam pe balcon: stâlpi, planşee, scările dintre etaje, cu paliere la fiecare jumătate de etaj, o pădure de ţevi ruginite de susţinere pentru cofrajele planşeelor, rămase neîndepărtate după întărirea betonului. Totul înconjurat de o curte întinsă unde iarba creştea tot mai înaltă şi mai sălbatică... Se zvonea printre vecini că se construia un spital, alţii auziseră că va fi o şcoală, ba chiar se vorbea de o şcoală pentru copii handicapaţi... Orice ar fi urmat să fie, clădirea neterminată era destul de mare, în formă de U, cu deschiderea către blocul în care locuiam; eram, cum s-ar zice, în largul acelui U, aşa că puteam să văd ceea ce cândva avea să fie, poate, o curte interioară. Ziduri se construiseră foarte puţine, numai într-o aripă. Aşa că în acea aripă, la parter, peste demisol, se putuse încropi o cameră, sau poate un apartament întreg pentru paznic. Pe paznic, un bătrân, îl vedeam ieşind uneori în curte să umple la cişmea o găleată de apă. Când se instalase acolo sunt sigur că nu se gândise că şederea lui avea să se prelungească ani de zile.

De câte ori ieşeam în balcon mă uitam, în treacăt, să văd ce mai era nou în gospodăria paznicului...

Improvizaţie, mă gândeam. La fel ca şi viaţa mamei. Aşa cum trebuie că o percepea ea... Ne mutasem toţi trei într-o cameră şi o bucătărioară pe care ni le închiriase doamna Baumbach. Pentru câteva luni — asta fusese înţelegerea. Chit că mai târziu lucrurile se aranjaseră într-un fel.

— Până se întoarce soţul meu din Rusia. Fără supărare, v-o spun de pe acum ca să nu vă iau prin surprindere: de îndată ce se întoarce, cu ajutorul lui Dumnezeu, vă căutaţi altă locuinţă. Suntem înţeleşi?

Aflată într-o situaţie disperată, practic fără nici un venit, în absenţa soţului ei, deportat în Rusia la sfârşitul războiului doar pentru că era neamţ, îşi păstrase o singură cămăruţă alăturată, o construcţie anexă, mai degrabă improvizată, de lemn, unde locuia împreună cu fiica ei, Erika, sperând să supravieţuiască măcar din chirie până la întoarcerea domnului Baumbach. Pentru câteva luni? Lunile deveniseră ani.

Pe vremea aceea, pentru mine, lucrurile se vedeau cu totul altfel. Pentru copii nu există improvizaţie, totul e definitiv. Pentru mama însă lucrurile refuzau să se aşeze. Atât doar că poate Braşovul avea să rămână ultimul oraş în care ne mutam după război.

Erika, cu vreo cinci ani mai mare ca mine, era o nemţoaică drăguţă, bineînţeles blondă, cu trăsături tipic germane, destul de zvăpăiată. Trebuie că făcuse o trăsnaie, motiv pentru care doamna Baumbach s-a pus într-o seară cu bătaia pe ea. Se întâmpla pentru prima oară de când ne mutasem în casa lor şi avea să fie şi ultima. Blajina doamnă Baumbach îşi ieşise din fire. Din odăiţa alăturată se auzeau prin perete ţipetele fetei. Bătaia nu mai contenea. Mama a ascultat îngrozită, un timp, ţipetele fetei dar la un moment dat n-a mai putut răbda. S-a năpustit pe uşă afară dând fuga la odaia doamnei Baumbach şi s-a pornit să lovească disperată cu pumnii în uşă: «Doamnă Baumbach! Doamnă Baumbach! Ce faceţi? N-o mai bateţi pe Erika! Mâine o să regretaţi! Doamnă Baumbach!»...

A fost singura dată în viaţă când am văzut-o pe mama atât de activă sărind în apărarea semenului.

Altfel, viaţa ei s-a scurs între amărăciune, revoltă mocnită, apatie şi puţine bucurii. Şi totuşi era ataşată de viaţă într-un fel mistic, cred că ăsta-i cuvântul potrivit, fără să fi fost vreodată în ceea ce îndeobşte unii numesc miezul ei. Câtuşi de puţin. Câteodată eram revoltat de izolarea ei, de ruptura dintre ea şi spiritul vremii. Obiecte, concepte ale lumii moderne deveniseră, dacă nu cumva fuseseră dintotdeauna pentru ea, complet străine. Era deja, cred, în ultimul ei an de viaţă când, în timp ce îmi petreceam, ca de obicei, o parte din concediu la Braşov, a vizitat-o o vecină nu cu mult mai tânără. Cam la fel de puţin şcolită ca şi mama, vecina vorbea cu însufleţire despre mai tot ce era la modă, inclusiv despre aplicaţiile microprocesoarelor, un subiect de ultimă oră pe vremea aceea. Mama nu auzise de microprocesoare. Era clar pentru mine, mama trăia într-o altă lume şi nu mai avea nici o şansă să recupereze timpul pierdut.

Pierdut, oare?

Timp de mulţi ani mama a refuzat cu încăpăţânare să se recunoască bătrână. Pe la şaptezeci de ani încă protesta, fără cochetărie, la orice aluzie la bătrâneţea ei. În cei nici trei ani pe care i-a trăit singură după moartea tatei, totul s-a prăbuşit însă în ea. La un moment dat am văzut la televizor, împreună, un filmuleţ cu primele automobile de la început de secol. A rămas cu privirea pironită la ecran şi în final a decis cu un calm resemnat: «Sunt bătrână. Când eram mică şi se întâmpla să oprească pe strada noastră o maşină, noi copiii dădeam năvală cu strigăte şi chiote: O maşină! O maşină!... Acum le întâlneşti pe toate drumurile, ba chiar sunt prea multe. Aşa că sunt bătrână, asta e şi gata, n-are nici un rost să neg.» Încercând s-o contrazic a repetat cu calm dar fermă: «Sunt foarte bătrână.» Sentinţa era definitivă. Încă un motiv de nefericire se adăuga la cele de până atunci.

Mă gândeam mereu la ea şi îmi era ciudă că nu apucasem s-o întreb mai multe despre trecutul ei. Nu ştiam nici măcar numele fratelui ei mai mare, mort de tânăr de tuberculoză, şi nici pe al celui mic, care murise în împrejurări tragice. Nu ştiam mai nimic din trecutul ei dinainte de venirea mea pe lume. Dar nici nu cred că aş fi reuşit să scot mare lucru de la ea.

— Nu-mi place să povestesc despre mine, îmi mărturisise într-o zi.

Nu numai să povestească despre ea nu-i plăcea, dar, aş zice, în general vorbea destul de puţin. Iar dacă aş fi asaltat-o cu întrebări, sunt sigur că mi-ar fi replicat — nici nu ştiu dacă resemnată sau scandalizată:

— Mă descoşi fiindcă ştii că nu mai am mult de trăit?

Fiindcă aşa era ea: suspicioasă, găsea peste tot în jurul ei semne prevestitoare de rele. Într-o zi, căzându-i ochii pe şosetele mele, a exclamat cu oroare:

— Tu porţi şosete negre?

— Nu, mamă, i-am răspuns, ţi se pare din cauza luminii slabe. Sunt bleumarin.

N-a mai adăugat nimic dar nici n-a părut convinsă că şosetele erau bleumarin. Dumnezeule, cum adică — m-am revoltat în sinea mea — mă credea capabil de practici oculte, chiar aşa? spre a aduce nenorocire propriilor mei părinţi?... Înţeleg acum şi cred că ai fost şi ai rămas nefericită fiindcă singură ţi-ai dorit-o. Sau, mă rog, dacă nu ţi-ai dorit să fii nefericită, nici fericită nu ţi-ai dorit să fii.

Vedeam în depărtare, de pe balcon, o fâşie din lacul Fundeni. Dar oricât de seducătoare ar fi fost întinderea apei, departe peste pâlcuri de copaci şi pajişti verzi, privirea îmi era mereu atrasă de ceea ce se petrecea în clădirea neterminată, în capătul acela de aripă locuită provizoriu.

Bătrânul paznic aducea în casă o găleată umplută la cişmeaua din curte. Deşi turnaseră scările dintre etaje, parterul rămăsese fără scară de acces, aşa că improvizaseră acolo o scăriţă de fier. Cărând găleata cu apă, bătrânul urca anevoie acea scăriţă, mult mai anevoie decât ar fi putut-o face tata în ultimele sale zile de viaţă. În rest, se înmulţea, se pare, familia paznicului de construcţie neterminată. Mai întâi am zărit, în treacăt, o bătrână. Apoi a apărut o tânără — o femeie simplă, de la ţară, care poate că era fiica celor doi vârstnici. De fapt, nu mă interesa nimic în amănunt. Remarcam doar cişmeaua din curte, la fel cum avusesem şi noi la Braşov. Sau scăriţa de fier pe care bătrânul se opintea s-o urce. Şi mai era ceva. Încropiseră un răzor cu flori — un colţişor vag de intimitate în acel uriaş spaţiu părăsit. Iar răzorul îl împrejmuiseră cu cărămizi pe jumătate îngropate în pământ, aşezate oblic, alcătuind împreună un contur zimţat, întocmai cum făcusem eu însumi în strâmta curticică de la Braşov, chiar la piciorul zidului casei învecinate. Dar la un moment dat am observat la piciorul scării un cărucior de copil. Iar asta nu-mi evoca nici o amintire din copilărie, fiindcă niciodată cât locuisem noi la Braşov nu se pomenise cărucior de copil în curtea doamnei Baumbach. Şi, la drept vorbind, nici nu ştiu de ce să fi făcut vreo legătură între curtea strâmtă, cu aspect intim, a doamnei Baumbach şi acea întindere părăsită din jurul construcţiei neterminate, unde doar un petic de pământ dintre scăriţa de fier, răzor şi cişmea vădea semne de locuire.

Cele mai importante amănunte din trecutul ei — puţine, câte au fost — mama mi le destăinuia pe stradă, în timp ce ne întorceam de la cumpărături şi, mai rar, când ieşeam împreună în oraş. M-am gândit că poate casa era spaţiul în care, conform convenţiilor sociale, totul trebuia să fie aşezat şi orientat doar spre viaţa de familie. Familia de astăzi, desigur. În timp ce strada o dezlega cumva, prin întreaga ei ambianţă, de prezent şi de legăturile familiale. Pe stradă am aflat de fratele ei mai mare, mort de tuberculoză, şi tot pe stradă de cel mic, mort în împrejurări tragice. Într-una din rarele ei confesiuni, venind vorba de mamele mult mai tinere decât ea ale multora din colegii mei de clasă, mi-a spus:

— Puteam să am şi eu un copil când eram mai tânără.

Imediat m-am gândit la colegii mult mai mari din ultimele clase de liceu, faţă de care noi nu eram decât nişte ţânci, şi pe care îi priveam ca pe nişte tineri zei în timp ce se întreceau în partide de volei pe terenul şcolii, cu menirea clară să sucească minţile fetelor la rândul lor mai mari decât noi. I-am spus mamei, încântat:

— Asta înseamnă că astăzi aş fi fost şi eu, poate, în ultima clasă de liceu.

Dar ea m-a făcut să amuţesc când mi-a răspuns fără ezitare:

— N-ai fi fost tu.

Mi-era imposibil să înţeleg. Cum adică n-aş fi fost eu? Ce-ar fi putut să mă împiedice să mă nasc cu câţiva ani mai devreme? Am privit-o contrariat şi am observat cu un sentiment acut de jenă şi de revoltă că era ruşinată şi emoţionată. Dacă mi-o spusese fără ezitare, ezita acum. Ruşinea cuvintelor rostite se degaja din zâmbetul ezitant al buzelor ei şi din uşoara roşeaţă care le înconjura.

Ar fi trebuit să-mi spună abrupt ca să mă scoată din starea de contrariere:

— Copiii sunt egoişti.

Şi n-aş fi înţeles nimic pe moment şi, cu siguranţă nici în următorii câţiva ani. Ba poate chiar destui ani. Dar înţelegeam acum sau, mai curând, încercam să înţeleg şi să reconstitui acel puzzle care fusese viaţa ei. Probabil că atunci, pe stradă, când îmi spusese că ar fi putut să aibă un copil la o vârstă mult mai tânără se referise la faptul că fusese însărcinată şi scăpase de sarcină. Sau poate chiar rămăsese însărcinată de la un alt bărbat, înainte de a se mărita cu tata. Că nu avusese o căsătorie anterioară, asta era sigur. Aş fi aflat-o... Dar aş fi aflat-o oare cu adevărat?

Mama recunoscuse cu cuvinte că îmbătrânise abia după ce văzuse la televizor filmuleţul cu automobile de la începutul secolului. Dar în sinea ei trebuie s-o fi recunoscut mai de mult. În ultimii ani luase destul de mult în greutate, continua să facă piaţa şi în zilele când îmi petreceam acasă la ei câte o bucăţică de concediu, dar n-o mai însoţeam în oraş. O vedeam întorcându-se cu sacoşa plină, intrând cu mersul ei de-acum greoi şi legănat, albită toată, în curticica doamnei Baumbach, îmbrăcată, în dimineţile mai răcoroase, cu fulgarinul ei verde spălăcit. Mă durea s-o văd astfel, ea care era totuşi ataşată de viaţă, chiar şi la bătrâneţe, poate, în felul ei mistic — continui s-o cred.

Mă amuzam valsând în vis cu tata, cel din ultimii ani, în timp ce provele bărcilor dănţuiau în contratimp peste vălurele care se spărgeau clipocind pe undeva dedesubt, de picioarele debarcaderului. De fapt nici nu mai era vis. Îmi făcea plăcere să fac din valsul meu cu tata — cu el, care iubea atât de mult valsurile şi mai ales Dunărea albastră — un joc al imaginaţiei în minutele dinainte de sosirea somnului. Zâmbea sau râdea fără voce, privind amuzat în jos, în spaţiul dintre noi, atent să nu se împiedice de scânduri. Dar altminteri nici el nu se întrecuse în dezvăluiri din trecut. Atât doar că viaţa lui nu se scursese nici în revoltă mocnită, nici în apatie şi, poate, nici în puţine bucurii.

Ieşeam dimineaţa pe balconul însorit al locuinţei mele din Bucureşti, să scot aşternutul la aerisit, înainte de a pleca la serviciu. Ca de obicei, aruncam în treacăt o privire spre peticul de pământ ce vădea semne de locuire, la piciorul acelei aripi, acum umbrite, a clădirii rămase neterminată, între scăriţa de fier, cişmea şi răzorul cu flori. Pe un burlan de tinichea scos afară pe fereastră ieşea fum. Bătrânul paznic nu se vedea pe nicăieri. Căruciorul de copil stătea gol, ca de fiecare dată, în umbra de la piciorul scăriţei. O bătrână în fulgarin, corpolentă, pleca pe poarta împrejmuirii improvizate scoţând cercul de sârmă de deasupra, care ţinea loc de zăvor. Nimic n-avea culoare pe toată întinderea aceea unde bălăriile năpădiseră în mare parte rămăşiţele de materiale de construcţii. Se strecura totuşi printre blocuri o rază de soare care aproape că ajungea până la împrejmuire. Bătrâna s-a întors să aşeze la loc cercul de sârmă care ţinea poarta închisă. Apoi, după câţiva paşi, în timp ce se îndepărta, a trecut pentru o clipă prin raza de soare cu părul ei complet alb.

***

*Din volumul de povestiri Manechine.
Publicat și în Euphorion, 7-8, 2006.