Divorţ fericit! (11)*

   Capitolul 7 (2)

În clipa când se afla în faţa ei şi Elvira^** îi accepta invitaţia, domnul Colobreja era conştient că deja pierduse o bună parte din simpatia publicului, câştigată cu trudă pe estradă. Putea să-l numească public, nu-i aşa? O surprinse pe Elvira — care se aştepta la cu totul altceva — când, pe ringul de dans, începu prin a-i vorbi de scările de incendiu ale hotelului.
   — Azi-noapte n-am dormit prea bine. Printre altele m-am uitat pe fereastră afară şi am văzut că hotelul n-are scări de incendiu.
   — Şi de ce credeţi, îi replică Elvira, că asta e o chestiune care mă priveşte pe mine?
   — Am vrut doar să deschid discuţia, glumi el, galant. De fapt mă gândeam că scările de incendiu ajută la tot felul de escapade, inclusiv dintr-o cameră într-alta, care altfel n-ar fi posibile. Ca toate lucrurile pe lumea asta, fiecare lucru bun are şi un revers pervers!
   — Aveţi o imaginaţie bogată, îi făcu Elvira un compliment ironic. Văd că vă pricepeţi şi să versificaţi. Eu tocmai mă pregăteam să vă dau o explicaţie de ce cred eu că nu există la acest hotel scări exterioare de incendiu. Pentru că iernile pe aici presupun că sunt aspre şi practic toată iarna asemenea scări, care, din câte ştiu, sunt făcute din fier, ar fi acoperite cu chiciură. Şi deci ar fi un real pericol pentru cei ce s-ar încumeta să le folosească. Inclusiv pentru escapade, domnule Colobreja.
   Dansară câteva măsuri fără să-şi mai vorbească, şi domnul Colobreja savură sonorităţile nostalgice ale saxofonului. Asta i se vedea pe faţă.
   — Mă gândesc cu groază la ce prostie era să fac, spuse el când consideră că tăcuse destul.
   — Ce prostie, domnule Colobreja?
   — Era cât pe-aci să refuz invitaţia. Mă refer la invitaţia de a veni aici la Ţărmul Armoniei.
   Un moment, răsucindu-se în timpul dansului, Elvira îl zări pe Vadim. Aşezat în continuare la masă, o privea cu o fixitate mohorâtă.
   — De ce s-o refuzaţi, domnule Colobreja? se întoarse ea din nou spre partenerul de dans, acordându-i atenţia cuvenită.
   — Păi nu ştiam cine e individa aia, nu auzisem de ea. Doamna Zenobia, cică. Habar n-aveam de ea şi invitaţia ei, felul cum era formulată, nu-mi inspira deloc încredere.
   — Nu v-aţi gândit de la început că poate fi o... escapadă pentru dumneavoastră?
   Domnul Colobreja izbucni în râs. De la distanţă Vadim observă că era un pic mai scund decât Elvira, cu un deget sau două. Şi îl dispreţui din toată inima, ca de altfel şi mai înainte, în timp ce se dăduse în spectacol pe estradă.
   — Tocmai de aceea ziceam că era cât pe ce să fac o prostie. Dacă nu dădeam curs invitaţiei, nu aveam plăcerea să vă cunosc pe dumneavoastră.
   Pe jumătate atentă la spusele lui, Elvira se uită din nou la masa lor şi de astă dată îl văzu pe Vadim singur şi posomorât. Domnul Marinescu şi cu doamna Mircioiu dispăruseră; probabil se aflau şi ei undeva pe ringul de dans.
   — Vă aprindeţi uşor, domnule Colobreja, îi reproşă ea cu o voce incoloră.
   — Aveţi dreptate, doamnă Pascu.
   — Văd că ştiţi şi cum mă cheamă.
   — V-am remarcat încă de pe holul recepţiei, când v-aţi dus să vorbiţi cu recepţionerul, ieri după-amiază. Ziceam că aveţi dreptate: chestiile astea din trecut n-ar trebui să ne afecteze prea tare.
   — Nu vă pare rău că aţi lăsat-o pe Mihaela singură la masă? Sau şi ea e deja trecut?
   — Ce-aş putea să vă răspund? Din păcate, doamnă dragă, la vârsta mea nu te mai desparţi chiar aşa uşor de trecut. Dar nu v-am întrebat cum se face că şi dumneavoastră vă aflaţi aici. Aţi primit invitaţie? Sau partenerul dumneavoastră a primit.
   — Nu, eu am primit invitaţia.
   — Deci aveţi şi dumneavoastră un divorţ pe conştiinţă.
   — Nu unul, ci două. Dar dumneavoastră, domnule Colobreja, se pare că aveţi patru divorţuri pe conştiinţă.
   — E un fel de a spune, dragă doamnă. Eu nu am niciun divorţ pe conştiinţă. Şi ştiţi de ce? Pentru că niciodată n-am fost însurat cu patalama la mână. Dacă aţi fost atentă — şi nu mă îndoiesc că aţi fost — am spus acolo pe estradă că nu pun mare preţ pe acele certificate. Care certifică, ce? Dacă e să promiţi ceva, o faci în faţa lui Dumnezeu.
   — Dumneavoastră aţi promis de fiecare dată în faţa lui Dumnezeu?
   — Hm. Sesizez ironia dumneavoastră, doamnă Pascu. Dar, ştiţi, în faţa lui Dumnezeu promiţi numai ceea ce consideri că e foarte important.
   — Sunteţi credincios, domnule Colobreja?
   — Da, doamnă Pascu. Nu mă sfiesc să recunosc că sunt credincios. Profund credincios.
   — Constat că asta vă dă un sentiment de putere.
   — Ce vreţi să spuneţi?
   — Decideţi de unul singur ceea ce e foarte important şi ce nu e.
   — Dar cum aţi vrea? Să decidă alţii pentru mine?
   — Părinţii dumneavoastră au fost divorţaţi?
   — Părinţii mei? exclamă surprins domnul Colobreja. Dacă au fost divorţaţi? Doamne fereşte! Pe părinţii mei, cât au trăit nu că nu i-am auzit niciodată certându-se între ei, dar nici măcar adresându-şi vreun reproş. Domnul Colobreja râse hâtru: Asta vă ajută să vă susţineţi argumentaţia, presupun! Nu ştiu cum se face că, într-adevăr, fiind invitaţi la un sejur sub deviza „Divorţ fericit!”, nu facem decât să vorbim de divorţ. În afară de divorţ, mai există şi dragoste, dragă doamnă Pascu!
   — E tematica întâlnirii, domnule Colobreja. Trebuie să ne conformăm. De altfel, dincolo de orice obligaţie, mi se pare şi interesant.
   — Zău? Interesant? Ei bine, o să aveţi ocazia să vă expuneţi filozofia pe estrada lui Gemi! glumi el.
   — Îmi pare rău, domnule Colobreja, n-am să vă fac plăcerea asta?
   — Deci dacă vă invită Gemi, îl refuzaţi?
   — Da.
   — De ce? Aveţi emoţii să apăreţi în faţa publicului? Sau aveţi ceva de ascuns?
   — Un cadavru, domnule Colobreja, asta am de ascuns, rosti ea cu o limpezime rece.
   Domnul Colobreja se holbă la ea consternat şi încetă să-şi mişte picioarele. Faţa începu să i se zbârcească în încercarea de a o da pe zâmbet. Nu reuşi şi se întoarse fără voia sa la consternare.
   — Vânătăile de sub ochelari? încercă el, nesigur, să ghicească.
   — Am fost în legitimă apărare, îl anunţă ea. Aşa că nu vă faceţi griji. Poliţia n-o să vină să mă ia. Iar dacă dumneavoastră sunteţi sau nu în pericol, încă nu-mi dau seama.
   Deja nu mai dansau. Masa lor era acum goală: Vadim dispăruse şi el.

   — Apreciez gestul tău de a fi venit cu mine, îi spuse Carmen lui Andrei cu blândeţe obosită în glas. Dansau împreună pe ringul de dans. Şi fiindcă el nu-i răspunse, continuă: Azi-noapte ai fost la fel de tăcut. Să nu crezi că am avut sau că am vreo aşteptare. Ca să fiu sinceră, atunci când te-am invitat, în tren, nu credeam că ai să accepţi. Drăguţ din partea că ai venit totuşi. Andrei continua să tacă. — Nu te simţi obligat să stai tot timpul cu mine. Invită şi pe altcineva la dans dacă îţi face plăcere.
   — Nu mai vorbi prostii, Carmen, ripostă el ursuz. Bineînţeles că pot să invit pe oricine vreau. Nu trebuie să-ţi cer ţie voie. Dar la vârsta mea nu strică puţină decenţă.
   — Să înţeleg că la vârsta de cinzeci şi opt de ani n-a fost nevoie de prea multă decenţă.
   — E nevoie de decenţă la orice vârstă.
   — Te înţeleg, Andrei. Am fost furioasă la început, dar într-un an, doi, trei, mi-a trecut. Acum înţeleg că pentru tine a fost o şansă pe care n-aveai voie s-o ratezi. Aşa e?
   Carmen se uită în jur, la mesele cu veioze, văzu chelnerii aplecaţi pe lângă puţinele persoane rămase la mese, se uită la feţele celor din jurul ei, de pe ringul de dans, dintre care pe multe începea să le cunoască şi îşi spuse că poate făcuse o alegere bună acceptând invitaţia la Ţărmul Armoniei. Urma încă o zi plină, sâmbătă, şi ziua despărţirii, duminică, probabil după-amiază. Cine ştie câte se mai puteau întâmpla.
   — Şi când te-ai întors în ţară, Andi?
   — Acum doi ani.
   Carmen se simţea bună şi iertătoare şi totodată invadată de o curiozitate calmă şi inofensivă. Niciodată nu mai trăise aşa ceva. Era parcă un fel de magie.
   — Deci ai stat zece ani cu ea.
   — Nouă. Un an am mai zăbovit prin Louvain după ce ne-am despărţit.
   — Noi doi am fost împreună douăzeci şi nouă de ani. Cam mult, nu?... Laurenţiu te-a vizitat acolo. Am înţeles că o singură dată. Iar Mircea niciodată. Nu ştiu, poate s-a ferit să-mi spună mie.
   — Uneori copiii sunt mai moralişti decât părinţii.
   — Nu ne înţeleg, nu-i aşa? Nu înţeleg nevoia noastră de schimbare.
   — Da, Carmen, ai tot dreptul să fii ironică.
   Ea râse moale.
   — Spune-mi, Andi, tot tu ai fost acela care a părăsit-o? Sau ea te-a părăsit pe tine?
   — Văd că judeci în termeni de orgolii. Are vreo importanţă cine pe cine a părăsit? Parcă orgoliul era atributul bărbaţilor. Cel puţin aşa se pretinde.
   — Da, aşa e, orgoliul e atributul bărbaţilor... Spune-mi, Andi, ai avut în vedere stabilitatea?
   — Te referi la perioada cât noi doi am fost împreună?
   — Ar fi culmea să mă întorc cu gândul la ce a fost între noi doi. Ştiu foarte bine cum erai tu pe vremea aia.
   — Chiar ştii? Fiindcă eu nu sunt sigur că ştiu cum am fost.
   — Da, ai dreptate. Nu prea ştiu cum erai în realitate. Dacă ştiam, n-aş fi fost luată prin surprindere când ai venit să-mi spui că gata, ne despărţim.
   — Crede-mă, Carmen, că şi pentru mine a fost o surpriză.
   — Sper că n-ai să-mi spui că regreţi.
   Andrei avu o ezitare de câteva momente înainte de a-i răspunde:
   — Nu... Nu regret. Nu vreau să fiu fariseu.
   — Mă întrebam dacă ai avut în vedere stabilitatea cât ai fost cu... cea nouă.
   — Îi eviţi numele, nu? Ai o repulsie să i-l pronunţi.
   — Nu, nu i-l evit. Şi n-am nicio repulsie...
   — Nu, Carmen, nu m-am gândit la stabilitate. Nu în mod special. Cred că a fost aşa cum ai spus tu: era ultima mea şansă. Doar că aş mai adăuga: şansă să mai simt încă o dată în viaţă fiorul iubirii. Dacă nu îţi par cuvinte prea mari.
   — În gura ta, sunt într-adevăr cuvinte... neobişnuite. Dar, ce să spun, tu ştii mai bine. Şi acum crezi la fel?
   — Un eşec nu invalidează pasul care a dus la el. Nu neapărat.
   — Bravo, Andi! Bine spus! Asta înseamnă să fii optimist!
   — Ai de gând s-o ţii tot în ironii?
   — Bine, Andi. Vrei să ne întoarcem la masă şi să dăm comanda pentru seara asta?
   El nu-i răspunse; îi ocoli privirea întrebătoare aţintită spre el. Carmen zâmbi. Nu simţi nevoia să-şi ascundă mica satisfacţie:
   — Să înţeleg că îţi face totuşi plăcere să stăm un pic de vorbă?
   El continua să tacă în timp ce dansa ca un mecanism în ralanti, deşi Carmen îşi amintea că pe vremuri fusese un bun dansator. Şi cam asta era tot ce îşi amintea din trecutul lui — al lor. Îl simţea incapabil să refacă punţi, şi măcar dacă ar fi trebuit doar să le refacă; dar nu, punţile nu mai puteau fi refăcute pentru că nu mai existau; doar să reia totul de la zero. Dar ea? Carmen se întrebă dacă ea ar fi fost capabilă să reia totul de la început. Incapacitatea pe care o găsea în interiorul ei îi crea o stare a amară nostalgie. Îl întrebă pe Andrei ce ar face dacă ar fi pus în situaţia de a se confesa pe estrada lui Gemi.
   — Poate că aş putea lega câteva cuvinte, dacă n-aş avea încotro. Doar generalităţi. În niciun caz n-aş putea intra în detalii, aşa cum am văzut că a făcut cuplul ăla... am uitat cum ziceau că-i cheamă...
   — Marinescu, parcă. Şi doamna Mircioiu, îl ajută Carmen.
   — În niciun caz n-aş intra în amănunte.
   Carmen mai încercă un pas în adâncimea tabloului decolorat al trecutului lor, şi noi imagini îi veniră în minte. Andrei fusese sobru toată viaţa, la fel cum era şi acum. Dar sub scoarţa lui sobră se ascundea un împătimit al femeilor. La început nu făcuse legătura. Şi-l aminti pe Andrei în ziua aceea, cu ani în urmă, în tinereţea lor, când şedeau cu toţii la masă, ei doi şi oaspeţii lor, şi la un moment dat, nitam–nisam, Andrei îşi lăsase capul în poala Suzanei, de faţă cu Gelu, soţul ei. Care nu avusese nicio reacţie. Gestul se dorise a fi unul inocent şi chiar aşa îl şi luase Carmen la acel moment. Totuşi, mânată de curiozitate, urmărise cu coada ochiului expresia feţei Suzanei; nici măcar nu-l tachinase, ceea ce pe bună dreptate putuse părea suspect; i se năzărise că întrezăreşte pe faţa ei tentaţia cu greu înfrânată de a-şi lăsa mâna pe obrazul lui Andrei şi a-l mângâia. Cu siguranţă că asta ar fi făcut dacă ar fi fost numai între ei doi; cu toate că nu observase înainte de acel gest niciun semn de apropiere sau de familiaritate între cei doi. Da, asta era cu Andrei: nu ştia să reziste tentaţiilor. De bună seamă că asta se întâmplase şi cu Sanda; altfel nu se putea explica modul abrupt — şi brutal — în care îi adusese la cunoştinţă, cu doisprezece ani în urmă, hotărârea lui de a cere divorţul.

   Nimeni nu părea să fi observat ce se întâmplase în acea noapte. Pe nimeni dintre invitaţi nu auzise aducând în discuţie oprirea ambulanţei la intrarea în hotel; nici Gemi, pe estradă, nu suflase o vorbă despre incident. În loc să se obişnuiască treptat cu gândul că nu fusese decât un fapt banal şi că la oricare hotel din lume se putea întâmpla ca unui client sau poate cuiva din personalul hotelului să i se facă rău şi să fie nevoie să fie chemată salvarea, pe Vadim sosirea ambulanţei în toiul nopţii îl rodea tot mai tare. La un moment dat se ridică de la masă — că tot era el singur — şi se duse glonţ la biroul recepţiei, unde îi făcu semn recepţionerului să se apropie.
   — Spune-mi, te rog, am avut vreo urgenţă azi-noapte? îl întrebă.
   Recepţionerul îşi îngustă ochii.
   — Ce fel de urgenţă, domnule?
   — Păi, medicală, care alta! I s-a făcut cuiva rău şi a avut nevoie de îngrijiri medicale?
   — Nu, domnule, eu unul n-am cunoştinţă de un asemenea incident neplăcut. Dar de ce credeţi că s-a întâmplat azi-noapte aşa ceva la noi în hotel?
   — Pentru că la ora trei şi jumătate am văzut pe fereastră cum o ambulanţă a oprit la intrarea în hotel. Iar din ambulanţă au coborât doi indivizi în halate albe, un bărbat şi o femeie.
   Recepţionerul îşi luă o figură de-a dreptul speriată.
   — N-nu, domnule. Vă repet, nu am cunoştinţă de aşa ceva. Categoric, nu!
   — Poate ştie vreunul din colegii dumitale.
   — Nu, domnule. Sigur nu ştie niciunul din colegi. Dacă ştia, mi-ar fi spus şi mie negreşit, fiindcă eu sunt cel care eventual trebuie să dea explicaţii clienţilor, cum sunteţi dumneavoastră, domnule. Şi cele două persoane pe care spuneţi că le-aţi văzut coborând din ambulanţă, acel domn şi acea doamnă în halate albe, au intrat în hotel? Poate n-au intrat. Poate că au avut treabă doar în parcarea hotelului. Sau poate că cineva din parcare i-a chemat.
   — Cum să-i cheme, dacă ziceţi că în zonă nu avem semnal?
   — Aveţi dreptate, domnule, recunoscu spăsit recepţionerul. Nu aveau cum să-i cheme. Cine ştie, poate că n-au avut treabă cu nimeni de la hotel. N-am idee, domnule.
   — Ciudat. Sper că nu mă suspectezi că am avut o vedenie. Sau că am visat.
   — Departe de mine gândul să vă suspectez de aşa ceva, domnule. Dar mă gândesc că poate... I-aţi văzut cu ochii dumneavoastră intrând în hotel?
   — Fără doar şi poate.
   — Din camera dumneavoastră?
   — Absolut!
   — Vă rog să aveţi amabilitatea să-mi spuneţi ce cameră ocupaţi, domnule.
   — Da’ dracu’ mai ştie! Ce crezi că m-am uitat? M-am lăsat călăuzit de doamna Pascu, asta e, amice, dacă chiar vrei să-ţi spun tot!
   Recepţionerul îl privi cu atenţie.
   — Aaam înţelees, tărăgănă el cuvintele, în stilul profesioniştilor care au frecvent de-a face cu clienţii şi sunt educaţi să nu le pună nervii la încercare. În cazul ăsta, dumneavoastră staţi în camera 333. Păi dacă-i aşa, vă spun că n-aveaţi cum să le vedeţi pe acele persoane de care spuneţi intrând în hotel, pentru că din camera dumneavoastră... Daţi-mi voie să vă explic, preîntâmpină recepţionerul, cu calm, izbucnirea de mânie a lui Vadim... Pentru că din camera dumneavoastră nu se vede intrarea principală a hotelului.
   — Ei, cum dracu’ nu se vede! lăsă Vadim frâu liber enervării. I-am văzut cu ochii mei! Nu încerca să mă prosteşti!
   — Să vă spun ce-aţi văzut, domnule, îi explică politicos recepţionerul. Le-aţi văzut pe cele două persoane coborând din acel vehicul, mă rog, ambulanţă, şi îndreptându-se către intrare. Dar nu le-aţi văzut intrând, pentru că din camera dumneavoastră, vă repet, nu se vede propriu-zis uşa de intrare. Probabil că se vede corpul de clădire unde este intrarea, dar nu şi uşa.
   — Adică cei doi să fi mers până în apropierea uşii şi apoi s-o fi cotit într-o parte.
   — Exact, domnule. Orice este posibil. Daţi-mi voie să vă sugerez ceva. Întrebaţi-o pe doamna Pascu.
   — Pe naiba! Doamna Pascu dormea dusă.
   — Dormea, domnule?
   Lui Vadim i se păru că întrezăreşte în ochii tânărului recepţioner o licărire de ironie.
   — Nu-mi rămâne decât să vă urez să vă simţiţi bine în continuare la noi. Şi nu vă faceţi griji. Nimeni dintre onorabilii invitaţi ai doamnei Zenobia nu va avea de suferit. Divorţ fericit, domnule! Vă mai pot fi de folos cu ceva?

   Întorcându-se de la dans, Bruno se aşeză la masă în mare vervă odată cu Otilia, fără nicio intenţie să-şi ascundă dispoziţia neaşteptat de bună; cu atât mai mult cu cât prezenţa lui la Ţărmul Armoniei se datora întâmplării pure.
   — Fato, văd că ne potrivim la dans la fel de bine ca şi la... ştii tu! Întinse mâna după mapa cu meniul. — Ei, ia să vedem, ce mâncăm? Sper să n-o sărăcim pe doamna Zenobia dacă alegem ceva super! Apropo, primul lucru pe care am s-o întreb când o să apară aici în restaurant o să fie: Ia spuneţi, stimată doamnă, aveţi mulţi bani? Cam câţi bani aveţi, dacă nu-i un secret!
   — Indiferent câţi bani are, fu de părere Otilia, cred că-i o doamnă generoasă.
   — Da? Aşa crezi tu? Mă rog, s-ar putea să ai dreptate. Întrebarea mea e: cum se face că aruncă cu banii în dreapta şi-n stânga? Ce urmăreşte de fapt?
   Îşi ridică privirea şi îi zări pe comesenii lor Andrei şi Carmen Văduva pe ringul de dans.
   — Nu prea pare în formă astăzi amicul nostru. Se vede de la o poştă că n-a mai făcut sex de ceva vreme.
   — Zău? strigă ea înveselită. E chiar aşa de vizibil?
   — Pentru un expert! se împăună el glumind îngroşat.
   — Dar ea? se interesă Otilia.
   — Ea?... Cum o cheamă? Carmen, parcă aşa zicea... Nu prea ştiu ce să spun, fato. Sunt femei care se pricep să se ascundă destul de bine. Din fericire, tu nu faci parte din categoria asta. Dacă mă uit la tine, pot să ghicesc dintr-un foc că n-au trecut nici douăsprezece ore de când ai făcut sex!
   — Hai, nu te mai da mare! îl temperă ea, îmbujorându-se toată.
   — Ia uite la ea! insistă Bruno entuziasmat. Străluceşte toată! N-a mai rămas nici urmă de crisparea de ieri, când te-am cunoscut.
   — Crispată, eu? Sunt sigură că ţi s-a părut. Poate doar prudentă, cum sunt de obicei.
   — Şi la ce ţi-a folosit prudenţa? atacă el, jubilând.
   Brusc, trecu la ipostaza sa modestă.
   — Mă uit la amicii ăştia ai noştri. Dacă voi femeile ştiţi să vă ascundeţi, la bărbaţi în schimb sare în ochi. În lipsa sexului, unii devin flecari, aruncă în joc puhoaie de cuvinte, doar-doar n-o aduce nimeni vorba de sex. Un fel de megalomanie a cuvintelor, asta se întâmplă. Şi totul ca să ascundă faptul că nu li s-a mai sculat de mult. Dar eu îi citesc dintr-o ochire. Alţii devin duşmani ai sexului. Se-ntâmplă şi aşa. Duşmani înverşunaţi. Mormăie şi bombăne, moralişti nevoie mare. Şi pe ăştia îi miros la fel de uşor.
   — Mai bine vezi ce faci cu meniul ăla! îl apostrofă Otilia. Hotărăşte-te.
   — Bărbaţii nu ştiu să se ascundă, repetă Bruno.
   — Asta-i adevărat, confirmă Otilia.
   Carmen şi Andrei tocmai se întorceau la masă venind de pe ringul de dans.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
^**Am schimbat numele personajului Amalia în Elvira.