Aveam vreo opt–nouă ani şi locuiam cu chirie într-o căsuţă modestă prin spatele căreia, la foarte mică distanţă, treceau trenurile. De fapt, trenuri de călători treceau foarte puţine, cred că nu mai mult de patru pe zi. În schimb, cât era ziua de lungă — şi cât era noaptea de lungă — se făceau manevre cu cisternele rafinăriei Steaua Română. De pe urma acestor manevre pământul se îmbibase cu petrol, între şine şi în afara şinelor, era negru, firele de iarbă, atâtea câte mai puteau creşte, erau şi ele negre de petrol, şi, după gustul meu, totul mirosea frumos acolo.
Garniturile de cisterne treceau alene, greoaie, se schimbau macazuri, osiile scârţâiau şi scrâşneau, lucrătorii îşi strigau unul altuia, se auzeau din când în când tampoane lovindu-se între ele, iar locomotiva pufăia de colo până colo, tacticos, trăgând cisterne şi împingând cisterne şi mutându-le de pe o linie pe alta. Uneori locomotiva se nimerea să se oprească la câţiva paşi de zidul dosnic al casei noastre şi nu numai că îi auzeai foarte-foarte aproape pufăitul dar simţeai parcă presiunea enormă a aburului în întregul cazan. Dar eu aveam încredere în fabricanţii de locomotive şi în cei ce îngrijeau de ele, fiind sigur că nimic rău nu se putea întâmpla acolo în spatele casei, pe linie, cum spuneam noi copiii.
Aveam însă un prieten de aceeaşi vârstă cu mine, Dan Teodorescu, care într-o bună zi mi-a înnegurat gândurile. Mi-a spus:
— E o adevărată belea cu trenurile alea care trec pe-acolo chiar prin spatele casei tale! Ce zici, te-ai gândit vreodată ce se-ntâmplă dacă se ciocnesc între ele două locomotive? Ai auzit şi tu, se întâmplă tot felul de accidente, trenurile se mai şi ciocnesc. Ce te faci dacă se ciocnesc chiar în dreptul casei tale? Vin aşa, pe negândite una spre cealaltă, puf–puf–puf, puf–puf–puf, şi deodată, bum! se ciocnesc! Două mingi care se ciocnesc, ai văzut şi tu, sar care încotro! La fel şi locomotivele! Ce te faci dacă te trezeşti cu o locomotivă că vine şi îţi cade peste casă?
M-am uitat fix la el şi mărturisesc că m-a străbătut o undă de îngrijorare. N-a durat însă decât o clipă sau două. I-am răspuns:
— A, nu! N-are cum să se-ntâmple aşa ceva! Păi noi acolo în podul casei avem o instalaţie specială! Ceva aşa ca o rampă, ca un ghidaj, ştii! Cum se-apropie locomotiva prin aer, cum se lansează un drug de fier, ceva aşa, mare! Uriaş! Nici n-apucă locomotiva să se apropie în cădere, că — poc! a şi distrus-o! Încă din aer! Automat totul! Nu, n-are cum să cadă locomotiva peste casa noastră!
Spunând asta l-am privit ţintă şi nici n-am clipit. Ştiam prea bine că mint. Şi ştiam că şi el ştie prea bine că mint. Dar n-a făcut decât să mă privească, la rândul lui, ţintă, şi n-a scos o vorbă. Minţeam amândoi, dar era adevărat: locomotivele, ciocnindu-se, săreau ca mingile, iar eu aveam în podul casei o rampă de lansat rachete anti-locomotivă. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
