Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz
şi eu te voi întreba şi tu îmi vei da lămuriri!
Unde erai tu când am întemeiat pământul?
Spune-mi, dacă ştii să spui.
Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului
sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?
În ce au fost întărite temeliile lui
sau cine a pus piatra lui
cea din capul unghiului,
Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă
şi toţi îngerii lui Dumnezeu mă sărbătoreau?
Cine a închis marea cu porţi,
când ea ieşea năvalnică
din sânul firii,
Şi când i-am dat ca veşmânt negura
şi norii drept scutece,
Apoi i-am hotărnicit hotarul meu
şi i-am pus porţi şi zăvoare
Şi am zis: Până aici vei veni
şi mai departe nu te vei întinde,
aici se va sfărâma trufia valurilor tale?
Ai poruncit tu dimineţii, vreodată în viaţa ta,
şi i-ai arătat aurorei care este locul ei,
Ca să apuce pământul de colţuri
şi să scuture pe nelegiuiţi de pe pământ?
În revărsatul zorilor, pământul se face roşu
ca roşiile peceţi
şi ia culori ca de veşmânt.
Cei răi rămân fără noaptea
prielnică lor
şi braţul ridicat este frânt.
Ai fost tu până la izvoarele mării
sau te-ai plimbat pe fundul prăpastiei?
Ţi s-au arătat oare porţile morţii
şi porţile umbrei le-ai văzut?
Ai cugetat oare la întinderea pământului?
Spune, ştii toate acestea?
Care drum duce la palatul luminii
şi care este locul întunericului,
Ca să ştii să-l călăuzeşti în cuprinsul lui
şi să poţi să nimereşti potecile care duc la el acasă?
Tu ştii bine, căci atunci erai născut
şi numărul zilelor tale e foarte mare.
Ai ajuns tu la cămările zăpezii?
Ai văzut tu cămările grindinei,
Pe care le ţin deoparte pentru vremuri de strâmtorare,
pentru zilele de bătălie şi de război?
Unde se risipesc aburii
şi se răspândeşte pe pământ vântul de la răsărit?
Cine a săpat albie puhoaielor cerului
şi cine a croit drum bubuitului tunetului,
Ca să plouă pe un pământ nelocuit
şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească
Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate
şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă?
Are ploaia un tată?
Cine a zămislit stropii de rouă?
Din sânul cui a ieşit gheaţa?
Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer?
Apele se încheagă şi se întăresc ca piatra
şi fala mării se face sloi!
Poţi tu să legi cataramele Pleiadelor
sau să deznozi lanţurile Orionului?
Poţi tu să scoţi la vreme cununa Zodiacului
şi vei fi tu cârmaci Carului Mare şi stelelor lui?
Cunoşti tu legile cerului
şi poţi tu să faci să fie pe pământ
ceea ce este scris în ele?
Poţi tu să ridici până la nori glasul tău
ca să se sloboadă peste tine
potopul ploilor?
Eşti tu în stare să azvârli fulgerele
şi ele să plece şi să-ţi spună: Iată-ne?
Cine a pus atâta înţelepciune în pasărea ibis
sau cine i-a dat pricepere cocoşului?
Cine poate să ţină cu destoinicie
socoteala
norilor
şi să verse pe pământ burdufurile cerului,
Ca să se adune pulberea şi să se întărească,
iar bulgării de pământ să se lipească laolaltă?
Tu eşti cel ce aduci pradă leoaicei
şi potoleşti foamea puilor de leu,
Când s-au ascuns în vizuini
sau stau şi pândesc
ascunşi
în hăţişuri?
Cine are grijă de mâncarea corbului,
când puii lui croncănesc la Dumnezeu,
de foame
şi zboară încoace şi încolo după hrană?
Ştii tu când nasc caprele sălbatice?
Ai băgat de seamă care este vremea cerboaicelor?
Numeri tu lunile sarcinii lor
şi ştii tu când le vine ceasul să nască?
Ele îngenunchează, fată puii
şi scapă de durerile lor,
Iar puii lor prind putere, se fac mari pe câmp,
pornesc şi nu se mai întorc spre mamele lor.
Cine a lăsat slobod asinul sălbatic
şi l-a dezlegat de la iesle?
I-am dat pustiul ca să-l locuiască
şi pământul sărat i l-am hărăzit ocol;
El îşi bate joc de zarva oraşelor;
el nu aude strigătele niciunui stăpân;
El străbate munţii, locul său de păşune,
şi umblă după orişice verdeaţă.
Va voi bivolul sălbatic să se bage la tine slugă
şi să petreacă noaptea lângă ieslele tale?
Poţi tu să-l legi cu funia de gât
şi să tragă grapa după tine, peste arătură?
Poţi să te încrezi în el, fiindcă este atât de tare,
şi să-i laşi în grijă munca ta?
Te bizui tu pe el, că mai vine înapoi
să-ţi aducă roadele la aria ta?
Aripile struţului sunt negrăit de agere;
struţul are pene preafrumoase
şi mândru penaj.
Când îşi lasă ouăle pe pământ
şi le lasă să se clocească în nisipul fierbinte,
El uită că oarecine poate să le calce cu piciorul
şi că vreo fiară sălbatică poate să le strivească.
Struţul e hain cu puii săi, ca şi cum n-ar fi ai lui
şi nu-i pasă deloc de truda sa zadarnică.
Vezi că Dumnezeu nu l-a înzestrat cu pricepere
şi pătrundere.
Când se scoală însă şi porneşte,
face de ocară şi pe cal şi pe călăreţ.
Tu eşti cel ce dai putere calului?
Tu i-ai împodobit gâtul cu falnica lui coamă?
Tu l-ai învăţat să sară uşor, ca o lăcustă?
Nechezatul lui viteaz insuflă spaimă!
El bate pământul cu copita
şi mândru de puterea lui
porneşte spre taberele înarmate;
El îşi bate joc de primejdie
şi n-are nicio teamă şi nu se dă înapoi
dinaintea săbiei.
La oblânc îi sună tolba cu săgeţi;
fulgere aruncă suliţa şi lancea.
De aprindere, de nerăbdare, el mănâncă,
gonind,
pământul
şi, când a sunat trâmbiţa, nu mai are astâmpăr.
La chemarea trâmbiţei, pare că zice:
Haide!
Şi de departe soarbe cu nările bătălia,
tunetul poruncilor căpeteniilor
şi strigătele războinice.
Oare, prin deşteptăciunea ta s-a îmbrăcat
în pene
şoimul
şi îşi întinde aripile ca nişte seceri, spre miazăzi?
Nu cumva vulturul se ridică în înălţime din porunca ta
şi îşi aşază cuibul pe vârfuri neajunse?
El îşi face sălaşul în stânci şi-acolo petrece noaptea —
pe-un vârf de stâncă
şi pe vreo înălţime prăpăstioasă.
Acolo el stă şi îşi pândeşte prada;
ochii săi străpung
depărtările,
Puii săi beau sângele prăzii
şi unde sunt hoiturile, acolo se adună vulturii.
Încinge-ţi coapsele ca un viteaz
şi te voi întreba şi îmi vei da lămuriri.
Poţi tu cu adevărat să găseşti cusur judecăţii mele?
Şi mă vei osândi pe mine, ca să-ţi faci dreptate?
Este braţul tău ca braţul lui Dumnezeu?
Şi glasul tău este, oare, tunet, precum este glasul lui?
Atunci împodobeşte-te cu măreţie şi cu semeţie,
îmbracă-te cu strălucire şi cu cinste!
Revarsă puhoaiele mâniei tale
şi doboară cu o privire pe cel trufaş!
Vezi de toţi semeţii şi smereşte-i
şi calcă în picioare, fără zăbavă, pe toţi cei răi!
Ascunde-i pe toţi grămadă, în pământ,
şi îi înmormântează.
Şi atunci eu însumi te voi preamări,
pentru toate câte ai izbândit cu dreapta ta.
Ia priveşte acum înaintea ta, hipopotamul;
şi el ca şi tine este făptura mea;
el paşte iarbă ca boul.
Vezi ce putere are în coapsele lui
şi ce tărie are în muşchii de pe pântece.
Coada lui e dârză ca lemnul cedrului
şi vinele de pe pulpele lui stau ca nişte noduri.
Oasele lui sunt ca nişte ţevi de aramă
şi mădularele ca nişte drugi de fier.
El este fruntea făpturilor lui Dumnezeu
şi făcut să fie cel mai mare peste celelalte dobitoace.
Munţii îi dau hrană
şi toate fiarele sălbatice sunt îngrozite când îl văd.
El se culcă sub florile de lotus,
în ocolul trestiilor şi al bălţii.
Frunzele de lotus îi fac umbră
şi sălciile bălţii îl împrejmuiesc.
Dacă fluviul vine mare, fără de veste,
el nu se sinchiseşte; el stă liniştit pe loc,
chiar când ar fi ca Iordanul să-i urce
năvalnic
până la gură.
Cine poate să-l privească?
Cine poate să-i străpungă nasul cu un laţ?
Poţi tu să prinzi leviatanul cu undiţa,
ori să-i legi limba cu o sfoară?
Putea-vei tu să-i vâri în nas o trestie
sau să-i găureşti falca cu cârligul?
Îţi va face el multe rugăminţi
şi îţi va spune el lucruri drăgălaşe?
Ori va face cu tine legământ
şi-l vei lua la tine rob pe toată viaţa?
Te vei juca tu cu el, cum te joci cu o pasăre,
sau îl vei lega tu ca să-ţi înveseleşti fetele?
Pescarii întovărăşiţi vor putea să-l scoată de vânzare
şi negustorii să-l vândă cu bucata?
Putea-vei tu să-i găureşti pielea cu săgeţi
şi capul cu cârligul pescăresc?
Ridică-ţi numai mâna împotriva lui
şi vei pomeni de o asemenea luptă
şi nu o vei mai începe niciodată!
Iată, este o deşertăciune să mai nădăjduieşti în izbândă;
numai înfăţişarea lui şi te dă la pământ.
Cine este atât de nechibzuit încât să-l întărâte?
Cine va îndrăzni să dea piept cu mine?
Cine m-a îndatorat cu ceva,
ca să fiu acum dator să-i dau înapoi?
Tot ce se află sub ceruri este al meu.
Cât despre leviatan, voi vorbi despre mădularele lui
şi despre tăria lui şi despre frumoasa lui întocmire.
Cine a ridicat pulpana din faţă a veşmântului lui
şi cine poate pătrunde în căptuşeala armurii lui?
Cine a deschis vreodată porţile gurii lui?
Zimţii lui sunt îngrozitori!
Spinarea lui este ca un şirag de scuturi,
pe care le-ai fi întărit şi pecetluit puternic.
Ele sunt strânse unul într-altul atât de tare,
că nici vântul nu pătrunde printre ele.
Fiecare e lipit de cel de lângă el
şi se ţin aşa şi nu se mai despart.
Din strănutul lui scapără lumină
şi ochii lui sunt roşii ca pleoapele zorilor.
Din gura lui ies parcă nişte torţe aprinse
şi izbucnesc valuri de scântei.
Din nările lui iese fum
ca dintr-o căldare pusă la foc şi care fierbe.
Răsuflarea lui este de cărbuni aprinşi
şi din gura lui ţâşnesc flăcări.
Puterea lui e adunată în grumazul lui
şi înaintea lui ţâşneşte groaza.
Carnea lui e îndesată; oricât ai apăsa în ea
nu se lasă.
Inima lui este tare ca piatra,
tare ca piatra râşniţei, cea de dedesubt.
De măreţia lui se tem şi valurile;
valurile mării se dau înapoi din faţa lui.
Să-l atingi cu sabia nu foloseşti nimic;
nici cu lancea,
nici cu săgeata,
nici cu toporul.
Fierul pentru pielea lui este ca paiul,
iar arama ca lemnul putred.
Săgeata nu-l pune pe fugă
şi pietrele din praştie cad pe el
ca nişte pleavă.
O săgeată pentru el este un pai în vânt
şi îşi bate joc de vâjâitul unei lănci
ce zboară.
Sub pântecele lui sunt nişte solzi ascuţiţi;
când dă prin noroi, pare că dă cu grapa.
Când se afundă, apa fierbe ca într-o căldare;
el preface marea într-un cazan
de fiert
mirodenii. * * * Cartea lui Iov, Capitolele 38–41, cărora nu le-am adăugat nimic; am eliminat doar câteva rânduri şi le-am reaşezat.
El lasă în urmă o dâră luminoasă
şi adâncul pare un cap cu plete albe.
Pe pământ el nu-şi află perechea
şi e făcut să nu cunoască frica.
El se uită de sus la toţi câţi sunt puternici
şi este împărat peste toate fiarele sălbatice.
Prietenii mă întreabă, ştiindu-mă „neimplicat religios”, de ce citesc Biblia. Iată de ce o citesc (printre altele). Ce poem poate fi mai frumos?
