Cvartal*

A fost unul dintre primele cuvinte sofisticate care mi-au ajuns la urechi — sofisticate pentru vârsta mea. Mi s-a părut că recunosc în el virtuţi magice, de a delimita şi de a sugera. De a delimita, într-un înţeles al meu propriu — care ulterior s-a dovedit a fi nu tocmai exact —, un spaţiu urban şi anume o porţiune de stradă cuprinsă între două străzi care o întretaie. Şi de a sugera că pe cuprinsul unui cvartal clădirile sunt cam de aceeaşi înălţime, de câteva etaje, aliniate fără excepţie la trotuar, zugrăvite în culori foarte apropiate între ele şi aflate într-o stare bună; altfel spus, clădiri asemănătoare; şi, în plus, când luminate în acelaşi timp de lumina crudă a dimineţii, când adumbrite în acelaşi timp de umbra înserării — care se întinde adesea şi peste stradă. În această privinţă, intuiţia mea de copil preocupat de înţelesul cuvintelor s-a dovedit a funcţiona destul de corect. Mai adăugam de la mine — fără să ştiu că e contribuţia mea, desigur — faptul că oamenii de pe un cvartal, dacă nu sunt prieteni la cataramă, se cunosc totuşi între ei şi se respectă; ba chiar manifestă o anume solidaritate şi o anumită opoziţie — nu foarte aprigă — faţă de cei din cvartalele învecinate, că sunt în general cupluri de vârstă mijlocie, spilcuite, întocmai ca în filmele americane, ieşind din casă braţ la braţ; el fumează trabuc sau pipă, e îmbrăcat în costum la două rânduri, cu dunguliţe albe, ea poartă poşetă de umăr, tocuri înalte şi e subţirică şi distantă... dar nu foarte. Şi se mai adăuga în mintea mea o particularitate: că se văd cu toţii mici, toţi acei oameni de pe cvartal, de la distanţa casei unde locuiam, pe strada Viilor de pe una din colinele Chişinăului.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou