Pe partea cealaltă a străzii, în plină amiază, Cici ardea gazu’ prin faţa casei ei zgândărind nu ştiu ce c-o nuia prin iarba dintre trotuar şi gard. Prin jur, nici ţipenie. Eu stăteam la gardul meu, în curte, rezemat cu coatele de creasta ulucilor şi mă uitam peste drum la ea. Auzisem că băieţii şi fetele fac ceva împreună adică se dezbracă amândoi până la piele şi se întind alături sau unul peste altul — nu cunoşteam prea multe detalii. Ceva delicios în orice caz şi care îţi dădea frisoane numai când te gândeai, atâta doar că trebuia să te fereşti de ochii lumii. Adică, vezi bine, era şi ceva ruşinos în toată povestea aia. Noi băieţii ne jucam toată ziua pe stradă dar numai noi între noi, fără fete. Cici era singura fată mai apropiată de grupul nostru pe care o cunoşteam, dar prea mică pentru a fi luată în serios. Cel mult îi spuneai „Dă-te mai încolo, fato, nu vezi că ne-ncurci!” Totuşi mi-a venit deodată ideea să-i propun să mergem să ne strecurăm împreună într-unul din boscheţii deşi din curte de la mine. Cât era s-aştept? Trebuia să aflu odată şi-odată ce-i cu chestia aia de care vorbeau toţi. Cum aveam, mai exact, să procedez? Dumnezeu cu mila. Mă hotărâsem să mă bizui pe inspiraţie. Şi atunci m-am trezit spunându-i:
— Cici, vrei să vii un pic pân-aicea?
Ea n-a stat nicio clipă pe gânduri. A lăsat baltă nuiaua, a traversat numaidecât strada, nu înainte să se asigure că nu vine nicio maşină nici dintr-un sens nici din celălalt, şi a venit pe trotuarul meu. S-a oprit în faţa mea, mijindu-şi ochii în soare, mică, mai mică decât mine cu vreo cinci ani şi, privindu-mă drept în ochi, m-a întrebat c-un aer arţăgos:
— Ce vrei?
Tot curajul meu s-a topit instantaneu. Am îngăimat:
— Tu... Ce mai faci, Cici?
Dumnezeule, de-aş fi auzit-o spunând: Păi aşteptam să mă chemi tu şi să mergem să ne întindem împreună în boschet uite chiar acolo în curte la tine! Dar ea s-a uitat într-o parte plictisită şi a spus ridicând din umeri:
— Nimica, aştept să vină mama.
O nouă scânteie de speranţă mi s-a aprins în inimă.
— Zău? Mama ta nu-i acasă?
— Nu, a spus Cici, s-a dus până la croitoreasă.
— Şi... stă mult acolo?
În ochii lui Cici a licărit o luminiţă jucăuşă.
— Vrei să vorbeşti cu mama?
— Nu, am spus. Cu tine vroiam să vorbesc.
— Ce vroiai să-mi spui?
Gândul meu s-a zbătut ca o vulpe prinsă într-un laţ.
— Vroiam să te întreb... Ce faceţi de Paşti?
— Nu ştiu, a spus Cici. Dacă vine tata din cursă stăm acasă.
— Şi dacă nu vine?
— Dacă nu vine... nu ştiu. Poate mergem la tanti Flora.
Tatăl ei era camionagiu, un tip încă tânăr, slab, destul de înalt, cam acru de felul său şi un pic adus de spate. Domnu’ Popescu. Făcea curse lungi prin ţară şi rareori putea văzut acasă. Nevastă-sa, mama lui Cici, o gâsculiţă durdulie, avea meritul de a fi mereu veselă şi gureşă. La un moment dat a avut însă o tentativă de sinucidere. Umblase zvonul că bărbatu-său avusese o aventură într-una din nenumăratele sale curse. Drept care, madam Popescu hotărâse că nu merită să mai trăiască şi băuse, cică, sodă caustică. Ajunsă la spital, i se făcuse o spălătură stomacală şi scăpase cu viaţă. Cici a rămas însă chiar şi după aceea fetiţa cu ochii mijiţi în soare, aşa cum mi-o amintesc din ziua când o invitasem să treacă strada, să intre la mine în curte şi să ne-ntindem goi în boscheţi. *** * Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
