Am primit următoarea
Invitație la grupajul revistei Familia
„Proza scurtă are bătaie lungă”
Fac împreună cu Marius Miheţ un număr al Familiei dedicat prozei scurte.
Anexez textul invitaţiei. E mai mult o provocare la joacă. Sper să vi se pară interesant, ne-am bucura să puteţi răspunde.
Prezentare:
Dacă e adevărat că cele mai grele și importante lucruri sunt cele nespuse, cele imposibil de spus, trebuie să fie la fel de adevărat că forța de sugestie e cea mai redutabilă armă din arsenalul unui prozator. Și dacă stăm să judecăm care dintre formele epicului se pretează cel mai bine para-exprimării de acest tip, gândul se duce automat spre proza scurtă, cea care ocupă un spațiu intermediar, cea care trebuie să-și mențină echilibrul între magia poeziei și concretul ucigător al romanului (chiar și al aceluia poematic, strivitor prin însăși acumularea aluvionară pe care o presupune). Mai mult decât toate speciile epicului, proza scurtă își poate justifica existența numai în limita a ceea ce sugerează, arătând. Mare parte din epicul prozei scurte se deapănă dincolo de granițele ei; de aceea e extrem de greu ca un autor să aleagă elementele care slujesc acestui scop, detaliile semnificative pentru acel nespus unde își dau întâlnire cititorii operei din toate timpurile, și de aceea reușita prozei scurte e atât de problematică. Însă atunci când se naște un text cu adevărat izbutit, cititorul știe imediat că se află dinaintea unui tablou atât de bine alcătuit, încât prin simpla atingere a privirii sale îl face să se miște: el prinde pur și simplu viață ca de la sine și îi vorbește cititorului pe limba pe care o știe el mai bine, căci vorba-i aparține chiar cititorului. Sigur, s-ar putea spune că șmecheria aceasta, mirajul acesta este scopul oricărei forme de artă. Adevărat. Totuși, doar proza scurtă, prin arsenalul ei limitat, dar îndeajuns de extins, are datele pentru a-l seta pe cititor exact atât cât trebuie ca, de la un punct încolo, el să facă singur drumul până la capăt. Imaginați-vă proza scurtă ca pe o praștie bine echilibrată și așezată în mâna unui expert, unul care știe cât să întindă guma elastică și cum să ia ținta în cătare pentru ca proiectilul, odată plecat de la el, să ajungă la destinație, fix la destinație, nu înainte și nici după. Praștia aceasta nu e nici tunul nimicitor care este romanul, nici pușca-nuvelă al cărei tir e dirijat în bună parte de datele tehnice, fatalmente imuabile, ale armamentului și nici vraja unui magician, incantația poetică. „Arată, nu spune” este prima lege drastică a scrisului în proză. În cazul prozei scurte, legea poate și trebuie să fie amendată: „Arată ceea ce-i de nespus”.*
Provocarea:
Dacă ar fi ca tot ce ați trăit în ziua aceasta, până acum, să fie o proză scurtă, care ar fi paragraful de încheiere?
*
Ţinând cont de unele împrejurări speciale din ziua respectivă, când am fost pentru prima oară în viaţă pus în situaţia de uza de serviciile Western Union, şi totodată de continua mea preocupare din ultimul timp pentru romanul la care lucrez, Scriptum, al cărui personaj principal se numeşte Bleer, cred că se poate spune că am acceptat „provocarea” de mai sus dând răspunsul următor.Rebel
În definitiv meseria de ziarist nu era chiar atât de incompatibilă cu de cea de scriitor, aşa cum susţineau unii. Nu puteai imagina nici prea mult, nici prea multe dacă nu te implicai în evenimente. Iar uneori, ca ziarist, luai parte la crearea evenimentelor, chiar dacă tuşele principale le puneau alţii. Uneori o făceai cu titlu personal. Erau micile tale evenimente, afluenţi ai cursului mare.
Bleer străbătea pentru prima oară — din pură curiozitate — tunelul verde al pădurii care ducea spre comuna Păuleşti, care predispunea la meditaţie şi la împăcare, după ziua istovitoare din care mai rămăseseră puţine ore. În definitiv, nu era nimic scandalos să se construiască pe sine ca personaj. O viaţă, spuneau unii, nu înseamnă mare lucru, dar pe de altă parte viaţa e totul. La fel, îşi zise, e plină lumea de personaje ratate, dar unuia singur, construit ca la carte, care să întruchipeze viaţa, merita să-i dedici tot timpul tău. Şi tot curajul. Anagrama, care îi speria pe unii, lui îi dădea aripi. Era Rebel.
Pentru prima oară apelase la Western Union pentru a-i da o mână de ajutor unei rude din Ţara de la Margine, devastată de război şi de jocurile ambiţiilor străine. Western Union nu făcea politică ci doar afaceri. Nu se alătura insurgenţilor şi nu venea ca pacificator. Venea doar cu banii. Banii altora. Dar unde nu ajungea Western Union, înseamnă că pândea haosul.
În cele douăzeci şi patru de ore ce urmau avea să vadă dacă acolo mai rămăsese ceva normal sau deja stăpânea haosul. Şi, mai important, avea să vadă dacă el, personajul Bleer, sfâşiat între revolta că se lasă folosit şi împăcarea cu haosul, îşi mai păstrează conturul.
