Laurian și Laura (28)

Pacienți lunatici

Poarta spitalului era larg deschisă, putea să intre oricine, iar curtea era plină de pacienți, de parcă spitalul ar fi fost în curs de evacuare. Dacă te uitai însă mai bine, observai câteva dube care păreau parcate acolo pentru totdeauna, cu scărițe de lemn rezemate de pragul ușilor deschise din spate. Mai că nu începuseră să crească fire de iarbă pe lângă talpa acelor scărițe. Deci nici vorbă de evacuare. Dimpotrivă. Mulți dintre pacienți erau imobilizați în scaune pe rotile, în timp ce alții, în cârje, șontâcăiau de colo până colo.
   — Hm! Ciudățenie! se miră Flavius. Intră cine vrea și iese cine vrea.
   Doar că nimeni nu încerca să se facă pierdut pe poarta larg deschisă. Pacienții rămâneau în curte. Pluteau ca lunaticii. Nu-i supraveghea nimeni, dar nici nu păreau să aibă nevoie de supraveghere. Laurian realiza abia acum, privindu-i pe acei pacienți deplasându-se, cât de apăsătoare poate fi lentoarea. Umblând, oamenii aceia nu se ciocneau unul de altul. Fiecare părea să-și aibă traiectoria lui. Nimeni nu stătea de vorbă cu nimeni. Să fi fost printre ei și Margareta-Nebuna? Și Vartic? Și Matilda?
   Cei cinci din ambulanță priveau cu inima strânsă. Mai puțin Teo, care trecuse prin multe la viața lui.
   Se priviră unul pe altul, își dădură curaj, coborâră. Laurian aproape că uitase cum se vorbește atunci când întrebă, absorbit de mulțimea din curte, dacă îl vede cineva pe Vartic. Nu primi niciun răspuns. Căscau cu toții gura la spectacolul mut și lent dintre pavilioane. Trecură de ghereta goală a portarului, prin dreptul porții larg deschise și se amestecară printre pacienți.
   Era acolo un bărbat de o vârstă incertă, cu părul încărunțit, care stătea nemișcat, cu brațele întinse pe lângă corp în jos, lângă ușa deschisă a unei ambulanțe și se uita în gol.
   — Ce-ați pățit, v-ați lovit? îl întrebă Laura plină de compasiune, cercetându-i fața de aproape.
   — Mm? făcu absent bărbatul încărunțit, răspunzând pe un ton familiar necunoscutei care era pentru el Laura.
   Avea un mic semn la tâmplă, de forma unei monede, negru-vinețiu, înconjurat de un halo roșiatic.
   — V-ați lovit? insistă Laura arătând spre propria-i tâmplă. Își deplasă capul, cercetă tâmpla cealaltă a omului, compară: acolo observă același semn.
   — Lasă-l, Laura, spuse Flavius. Nu te-nțelege.
   Laura se uita la Flavius contrariată:
   — Ce poate să-nsemne asta? Șocuri electrice?
   Flavius ridică din umeri:
   — Habar n-am.
   — Dar atât de puternice, să lase urme?
   Uimirea Laurei nu înceta. Se uita cu oroare la tâmpla arsă a pacientului.
   — M-am lovit, vorbi bărbatul pe neașteptate. Era tot absent.
   — Cu ce? stărui Laura. E cam ciudat semnul de la tâmpla dumneavoastră, nu vi se pare?
   — Laura, nu insista, repetă Flavius.
   Bărbatul cu semne la tâmple continua să privească în gol.
   — Uite! exclamă Laura arătând spre tâmpla unei femei aflate doi pași mai încolo. Se apropie de ea și arătă spre tâmplă: același semn negru cu un halo de roșeață. — Pe dumneavoastră cum vă cheamă? i se adresă. Mai țineți minte cum vă cheamă?
   — Margareta, răspunse automat femeia, cu ochii în gol.
   Laura tresări și își miji ochii spre ea. Fu cât pe-aci s-o întrebe: Margareta-Nebuna? Dar își dădu seama că n-avea niciun rost: era altă Margareta.
   — Ce-ați pățit la tâmplă?
   Pacienta zâmbi vag ca și cum i-ar fi venit în minte o amintire îndepărtată, care n-avea nicio legătură cu momentul actual.
   — Nu vreți să plecați? se aplecă Laurian spre ea, cu o întrebare aruncată, așa, într-o doară. Nu vreți să plecați din spital?
   Privirea femeii nu se clinti de la orizonturile îndepărtate pe care nici nu le vedea.
   Se adânciră în mulțimea de pacienți din curtea spitalului, se uitară în dreapta, în stânga, cercetară cu atenție fiecare tâmplă marcată de semnul negru cu halo roșiatic.
   — Nici dumneavoastră nu vreți să plecați? îl întrebară pe un altul, la întâmplare.
   Acesta făcu un gest ca și cum ar fi vrut să dea mâna cu ei. Dar când Laurian dădu să-i răspundă întinzându-i mâna, îndoi deodată, jucăuș, două degete sub palmă și, cu o sclipire ciudată în ochi, îl întrebă:
   — Câte degete vezi? Trei? Te-am păcălit! Ia uite-aici! Am cinci! Le am pe toate!
   Spunând asta își dezdoi brusc degetele rășchirate, zguduit de hohote de râs care îi dezvăluiră gura știrbă.
   Laura se înclină spre urechea lui Laurian.
   — N-are semne la tâmple, îi șopti ea.
   — Nu-i nevoie să vorbești în șoaptă. Omul nu te-nțelege.
   Bărbatul știrb tresări iritat.
   — Ce? strigă el cu fața schimonosită.
   Laurian își ridică ochii peste capetele celor din curte și observă siluete de-ale personalului medical al spitalului la aproape toate ferestrele de la etaj. Stăteau nemișcate, câte una sau câte două la o fereastră și se deslușeau oarecum neclar; dar interesul lor pentru ceea ce se petrecea jos în curte era vădit. Siluete tăcute și distante, care se uitau fără să clipească, abia reținându-și sila, la lighioanele nedistincte, cuprinse de torpoare. Și totuși cu o anume curiozitate. Ca să-i privești altfel era nevoie de un efort de reconsiderare. El însuși avea nevoie de un efort de reconsiderare. Al cărui impuls să vină, de unde? Uneori însă era de-ajuns să renunți la toate constrângerile tale interioare și să te lași purtat de gânduri bune. Indiferența și cu atât mai mult ura erau înlăturate printr-o nouă imagine, una bidimensională; căci portretul întotdeauna idealizează și, idealizând, încântă simțurile și adaugă ceva strălucitor, trecut neobservat până atunci. Laurian găsea aproape pentru fiecare de care își amintea câte o imagine idealizată și nu se știe de ce semănau cu toții, întru frumusețe, unul cu altul și, cumva, steluțe de simpatie le licăreau în jurul buzelor și le înconjurau părul, și el se minuna că până atunci nu observase cât de bine arătau cu toții. Se lipea fără să bage de seamă de o mânecă de pulover tricotat, o mânecă pufoasă, care se dovedea a nu fi a altcuiva decât a Matildei — care de fapt trebuie să fi fost pe-aici pe undeva, dar el încă n-o identificase în mulțime — și se simți, în pofida celor șaptezeci și cinci de ani ai ei, atât de atras de ea, încât, ca să evite orice gând de infidelitate, îi căută Laurei mâna.
   Laura interpretă în felul ei atingerea lui și, înălțând spre el o privire drăgăstoasă, îi răspunse strângându-i la rândul ei mâna. I-o lăsă însă în momentul când simți că atenția lui Laurian era distrasă de altceva.
   — Vartic? șopti uluit Laurian când fața prietenului său îi răsări drept în față, la câțiva metri distanță, printr-un culoar deschis întâmplător în mulțimea inertă.
   Vartic îl privea cu indiferență.
   Laurian uită de Laura și păși spre el. Siluetele de la ferestre captară jos în curte o mișcare neobișnuită. În cei câțiva pași până la prietenul său, uimirea lui Laurian parcă se topise. Spuse:
   — Te obișnuiești cu toate, dragule, nu-i așa? Îi lăsă timp să-i răspundă sau să dea măcar din cap. Dar bărbia lui Vartic rămase imobilă. Observă semnele negre de pe tâmplele prietenului său: — Nici pe tine nu te-au cruțat, Vartic... Dar, sigur, de ce te-ar fi cruțat? Pentru ei, toți suntem la fel de vrednici de dispreț... De fapt, bănuiam c-am să te găsesc aici, dragule. Venisem să te iau cu mine. Vartic nu dădu niciun răspuns. — Ai observat, nu? Am spus „venisem”, nu „am venit”. Aveam o presimțire că n-ai să vrei să vorbești cu mine. Vartic se uita la el, dar nu-l privea în ochi; fixa un punct, unde? Undeva pe frunte? Laurian își continuă monologul: — Da, Vartic, nu-mi puneam mari speranțe. Am venit să-ți mulțumesc pentru că te-ai deranjat noaptea și ai venit la bancă, atunci, cu ani în urmă, ți-aduci aminte. Și pentru că m-ai dus la gară cu mașina... Plecam spre Vest... A fost doar o încercare eșuată... Sper ca de data asta să am mai mult noroc. Doar că acuma nu mai plec singur. Plec cu frații mei... Și cu Laura. Poate și cu Matilda, dacă o să vrea să vină... Deși, sincer să fiu, mă cam îndoiesc. Apropo, n-ai văzut-o pe-aicea prin curte?... Matilda, doamna de șaptezeci și cinci de ani... Ai cunoscut-o, știu sigur. Doar că probabil nu-ți mai amintești de ea... Sper să te faci bine, Vartic, să scapi cât mai repede de-aici. Dar, ce să spun, pentru asta trebuie să așteptăm ca vremurile să se schimbe... Să așteptați, voi cei ce rămâneți acasă. O să ai răbdare s-aștepți, dragule?
   Îl strânse la piept și îl bătu ușurel cu palma pe spate, iar Vartic rămase inert, nu răspunse în niciun fel. Când își depărtă puțin fața de el și i se uită în ochi, văzu două lacrimi prelingându-i-se pe obraji în jos, oprindu-i-se în barbă.
   — O să fie bine, Vartic dragă, nu-ți face griji. O să ne-ntoarcem la zilele noastre bune, o să vezi.
   La o fereastră de la etaj, două siluete feminine își întoarseră capetele una spre cealaltă și se putu ghici că schimbă între ele, cu o mină preocupată, câteva cuvinte.
   — Vino aici, Laurian! răsună vocea Ameliei de undeva dintr-o parte. Ți-am găsit prietena!
   Era Matilda. Gârbovită toată, cum o știa, ședea pe un scaun pliant și mângâia pe cap o pisică neagră care îi stătea în poală și picotea. Bătrânei părea să-i fie greu să ridice capul spre Laurian, în schimb de pe buzele ei, care de astă dată îi acopereau în întregime dinții, se desprindea discret un zâmbet întors probabil spre o amintire numai de ea știută.
   — Matilda!
   Sus la fereastra pavilionului cele două siluete dădeau semne de neliniște.
   — Eu sunt, îi răspunse molcom bătrâna. Ești Laurian. Te-am recunoscut. După cum vezi, am și companie.
   — Mă bucur că sunteți bine, Matilda. Ceilalți, mă refer la cei din jur, ar da orice să fie la fel de bine ca dumneavoastră.
   — Crezi? Nu fi atât de sigur. Să-ți spun ceva, Laurian. Pe mine nu mă deranjează că-i neagră. Dacă te uiți la mine și dacă mai adaugi și vârsta, ai zice că toată viața nu mi-am dorit altceva decât să mângâi o pisică. Dar să știi că nu-i așa. E prima dată când țin o pisică în poală. Nu-ți vine să crezi, nu?
   Dintre cele două siluete de la fereastră nu mai rămăsese decât una singură. De acolo de sus se uita drept spre ei cu o privire concentrată.
   — Da, aveți dreptate, Matilda, îi răspunse bătrânei de pe scaunul pliant. Întotdeauna mi-am închipuit despre dumneavoastră că sunteți într-o relație bună cu pisicile.
   O înconjuraseră toți patru și se uitau la ea cu simpatie.
   — Mă bucur mult că vă găsesc într-o stare atât de bună, continuă Laurian.
   — Nu am prea multe așteptări, spuse Matilda. Niciodată n-am fost ahtiată după confort. Totdeauna, după cum știi, m-am mulțumit cu puțin. Mâna ei cu degete noduroase aluneca delicat, cu mișcări repetate, peste blana linsă a pisicii negre. — Presupun că ai venit să-ți iei rămas bun de la mine.
   — Nu tocmai, spuse Laurian. Eu, spre deosebire de dumneavoastră, mai am ceva așteptări. De fapt, speram să vă scoatem de-aici.
   — Îți mulțumesc că te-ai gândit la mine. Dar nu mai sunt cea pe care o știai, Laurian. Mi-au slăbit puterile. Mi-au slăbit tare mult puterile. Mai mult v-aș încurca.
   — Deloc, doamnă Matilda, interveni Amelia, afectuoasă. Nu ne-ați încurca niciun pic.
   O femeie în halat alb se apropie de Laurian dintr-o parte și, întinzându-se dinspre umărul său, i se adresă cu o discreție severă:
   — Vreți să veniți un pic?
   Laurian o urmă până la zidul pavilionului, chiar sub fereastra de la etaj unde rămăsese o singură siluetă.
   — Sunteți Laurian, da?... Vreau să vă spun să n-o mai căutați pe prietena dumneavoastră.
   — Care prietenă? tresări Laurian surprins.
   — E vorba de Margareta. Să n-o căutați, dacă cumva aveați intenția asta. Pacienții nu știu, vreau să spun n-au cum să știe, după cum cred că v-ați putut da seama. Margareta s-a aruncat de la etaj acum vreo două zile. N-am putut s-o salvăm... Sper că n-aveți de gând să declanșați vreo investigație. N-aveți nicio șansă.
   — Vă simțiți cu musca pe căciulă? o provocă Laurian.
   — Nu, deloc. Nu suntem spital de psihiatrie ca să fim obligați să punem gratii la ferestre.
   — Nu sunteți? Judecând după pacienții pe care îi vedem aici în curte, nu s-ar zice.
   — Să știți că de multe ori oamenii caută remedii în locuri greșite.
   — Sunt convins, spuse Laurian ironic. Și atunci trebuie să li se dea un brânci din spate.
   — Nu știu ce vreți să spuneți, replică femeia pe un ton glacial.
   — Stați liniștită, scurtă Laurian discuția, n-am de gând să declanșez nicio investigație.
   — Bine faceți.
   Femeia în halat alb avea brodate cu roșu, pe marginea buzunarului de la piept, inițialele M.J.U.C. Întorcând pentru prima oară capul spre el, îl fixă cu o privire insinuantă.
   — De altfel, reluă ea, bănuiesc că dumneavoastră n-o să vă întoarceți din drum pentru un caz dinainte pierdut. Sper să nu faceți greșeala să credeți că toți pacienții noștri sunt chiar așa de absenți precum par. Unii dintre ei aud foarte bine și înțeleg ceea ce aud. Chiar dacă nu dau semne. Și, o să vă mire poate, obișnuiesc, dacă-i întrebi, să spună ce-au auzit.
   Așa deci. Laurian se întoarse spre intrarea în spital, unde poarta era în continuare larg deschisă. Teo era tot acolo, în ambulanța lui ciuruită de gloanțe.
   Așadar, pe Margareta-Nebuna nu mai avea de ce s-o caute printre pacienții care umpleau curtea. Scăpase pentru totdeauna de arestul comisariatului armatei, care o terorizase timp de atâția ani... Prietenul său Vartic trăia în liniștea lui, unde nu își mai avea locul pasiunea pentru parade și muzici militare. Și pentru nicio pasiune. Bivuacuri, bivuacuri, îi răsună în amintire o frântură din cântecul pe care Vartic începuse să-l fredoneze în mașină, cu ani în urmă, în noaptea când îl dusese la gară. Noaptea aceea care se dovedise nefastă. Bivuacuri, bivuacuri... Doar Matilda rămânea în urmă, să țină piept gândurilor negre, ea care prezisese tramvaie înțepenite pe linii, dar în același timp păstrase pentru ea o rază de speranță.
   Se urcară cu toții în duba unde Teo, stând la volan, îi aștepta.
   — Gata, asta a fost tot? întrebă el.
   Dar era de la sine înțeles că da, asta fusese tot. Porni motorul și, sucind de volan cu brațele lui vânjoase, întoarse mașina către stradă, către ultima cursă.

Laurian și Laura (27)

Despărțiri și decartări

Nu era de mirare ca maică-sa îi dădea de urmă peste tot unde se ducea. Răzbătătoare de felul ei, în ultimii ani ajunsese să se descurce și mai abitir, potrivit vremurilor. Neașteptat era că putea oricând să vină cu un gând nou, izvorât din regretele ei nemărturisite că n-a citit-o bine pe Laura.
   — Bizar, cum s-au intersectat drumurile voastre, dragule! Cine și-ar fi închipuit? Ea era de-o șchioapă, iar tu deja măricel, dar uite că-ți plăcea să te joci cu cei mici. De fapt Laura se juca mai mult cu Amelia și Flavius, dar nici tu nu stăteai de-o parte. Când acceptai să intri în joc tu erai de fiecare dată uns rege. Ceea ce, să recunoaștem, e un rol mai degrabă pasiv. Maestra de ceremonii era Laura. Cânta cu multă simțire când tu ședeai pe scaun cu coroana improvizată, de carton, pe cap: „Trăiască Regele în pace și onor!” — știi cum era imnul —, iar Amelia și Flavius îi țineau isonul. Laura dirija fiecare mișcare de parcă avea în minte întregul ceremonial, până la cele mai mici amănunte. Flavius, ca de obicei, era păcăliciul — păcăliciul Curții Regale și în fiecare clipă punea în pericol desfășurarea protocolului. Iar Laura, altminteri calmă și așezată, se cam enerva. Și normal, când te gândești că ea era inventatoarea jocului. Nu știu cât de regaliști erau Elvira și soțul ei economist, dar își dădeau seama probabil că jocurile de copii nu prefigurează nimic și nu schimbă mentalitățile. De altfel nici Laura nu știu cât de regalistă era judecând după ceea ce ajunsese la un moment dat, știi la ce mă refer. Elvira, cum știi, era pasionată de pietre prețioase. Chiar dacă i-a mai trecut de când cu ultimele schimbări și nu vrea s-o mărturisească, eu sunt sigură că în sufletul ei tot la pietre aspiră. Mă rog, la ce-i frumos, trebuie să recunosc.
   Vă lăsam în grija Iasminei, menajera, care vă iubea, inclusiv pe Laura, ca pe propriii ei copii. Mult mai târziu, când s-au schimbat vremurile, a trebuit s-o dăm afară, deși ea se atașase de noi, și noi de ea, de parcă eram o singură familie. Doar milițienii care au venit au găsit că o exploatăm! Auzi tu, exploatarea omului de către om! Mă uitam la ei, la milițieni, și se vedea de la o poștă cât erau de neciopliți. Nici nu-i de mirare. Cine să vrea să se facă milițian în ziua de azi? Sper că Iasmina a înțeles — de fapt sunt sigură că a-nțeles — că n-am avut încotro în privința ei. Pur și simplu numai statul avea dreptul să angajeze. Trupele noastre se întorseseră din război și multă lume se întreba, cum sunt sigură că și voi copiii v-ați întrebat: cum se întorseseră trupele noastre? Victorioase sau învinse? Erau trupele noastre cu două fețe! Dar cu ce tam-tam s-au întors, ți-aduci aminte? Mi-ai povestit că taman în seara aia erai la restaurant cu Laura. Și apoi — ce nenorocire — s-a întâmplat ca hoții să-ți spargă casa! Ce nenorocire și ce coincidență stranie! Iar eu, dragule nu ți-am putut fi de niciun folos. Mă mustră conștiința chiar și-acuma, după atâția ani! Cum de-am putut să te las singur în împrejurări atât de grele? E-adevărat că Tedi nu suporta să rămână singur acasă. Îi era o frică nebună. Și la el m-am gândit în primul rând. De altfel, cum știi, n-avea s-o mai ducă mult, nu știu cât din cauza condițiilor grele din închisoare și cât din pricina șubrezeniei sănătății lui. Dar tu ai rămas singur nu doar în seara aia ci și în următorii ani. Și asta chiar nu pot să mi-o iert. N-o să mi-o iert niciodată! De altfel, tot cam pe-atunci am început să am unele îndoieli în ce-o privește pe Laura. Iar după ce s-a măritat cu cine știm bine că s-a măritat, n-am mai avut nicio îndoială. Pur și simplu n-am mai vrut s-aud de ea, asta trebuie s-o recunosc. Dar ce pot să spun astăzi, la rece? Oamenii trebuie judecați cu mai multă, nu zic îngăduință, ci cu mai multă înțelegere — poate.
   Dar în privința ta, dragule, știu că ai toată îndreptățirea din lume să mă judeci cu asprime. Ba da, ba da! Degeaba negi. Știu că așa este. Am încercat să dau de urma ta, să nu crezi că n-am încercat. Am vrut să-ți trimit pachete la penitenciar, dar mi-au spus: Asta nu se admite, doamnă. „Doamnă”? vorba vine! Pentru ei erai orice, numai doamnă nu. Mi-au spus: Noi nu dăm adresele penitenciarelor. Îl expediați la Unitatea Militară zero-nu-știu-cât și știm noi unde să-l direcționăm. Așa că n-aveți decât să încercați, dar noi nu vă garantăm nimic. De altfel, ce garanție să vă dăm? Oricum, deținutul n-o să poată confirma. Și chiar dacă ar avea un cuvânt de spus, să zicem, cine să țină seama de cuvântul unui infractor care a încercat să treacă fraudulos granița? Iar dacă vreți totuși, neapărat, să-ncercați, trebuie să vă luăm amprentele. Am sărit în sus: cum să-mi luați mie amprentele, da’ ce, sunt infractoare! Aș vrea să știu — zice milițianul — despre feciorul matale ce ai de spus? Că nu e infractor?... Așa că i-am lăsat să-mi ia amprentele, oricum nu-mi mai dădeam de mult unghiile cu lac. Mi-a luat fiecare deget în parte, țopârlanul, și mi l-a porcăit în tușiera lor scârboasă. Iar la sfârșit zice: Aveți acolo apă și săpun să vă spălați. Cum s-ar spune, avea o umbră de decență. Săpun, vorba vine! Nu era decât o coajă de săpun de rufe, pe care o folosiseră cine știe câți alții înainte. Iar eu eram obișnuită cu săpunul de rufe. De mult nu găseai altceva de cumpărat, decât săpun de rufe.

   Elsa se mișcă prin cameră și își ridică fața spre ferestruică, unde oricum n-avea nimic de văzut, decât întunericul de afară și câte un bec chior ici și colo, pe străduțele din jurul sălii. Acum ferestruica era zăbrelită.

   — Cine să fie mai aproape de băiatul aflat în suferință, dacă nu mama? Ia spune, cine? Într-un fel, vremurile ne-au făcut să ne apropiem unul de altul, trebuie să recunosc. Și să punem umărul la una și la alta. Altminteri, Iasmina le făcea pe toate, ea și lucrătorii pe care îi mai angajam pentru diverse treburi. Iar noi, eu cel puțin, mă ocupam de toaletele mele și de manichiură. Oh, mi-e silă să-mi aduc aminte cum îmi vânturam mâinile prin aer să se usuce mai repede oja. Dar casa era mare și noi cu toții așteptam o schimbare în bine. Nimeni nu știa precis în ce anume să constea schimbarea, dar așteptam. Vremurile care au venit ne-au depășit așteptările? Se poate spune și așa. Dar în rău, asta e clar.
   Dar eu vorbesc mai mult despre mine. Iartă-mă, dragule.

   Nu doar Laurian fusese singur și se simțise singur.
   — La fel și eu, îi vorbea taică-său Tedi. Ședea într-un colț, îngândurat, cu coatele sprijinite de genunchi și privind în pământ. — Singur până la capăt, sunt sigur că înțelegi ce vreau să spun prin asta. Când te cheamă la miliție sub pretextul că trebuie să-ți verifice adresa de domiciliu și nu te mai întorci acasă ci ajungi drept la închisoare, fără nicio judecată, atunci te simți despărțit de toți și de toate pentru nu se știe câtă vreme. Poate pentru totdeauna. Ceea ce în cazul meu s-a adeverit.
   N-ai cu cine să stai de vorbă: Tu pentru ce ai ajuns aicea? Dar tu? Dar tu? Nimenea cu știe nimica. Unul zice: Am avut o casă mare. Dar și familie mare. Mi-a lăsat-o cineva moștenire? Nu, nu mi-a lăsat-o. Am muncit pentru ea. Abia cu vreo doi ani înainte de război am terminat de plătit ratele. În război mi-au rechiziționat-o pentru Statul-Major. Zic: Și eu la fel, alt motiv nu văd decât că am avut o casă mare. Tu, fiule, ai fi avut acolo mai mult decât o cameră. Puteai să-ți iei o aripă întreagă. Și Flavius și Amelia, la fel. Dar ai preferat să-ți cumperi casa ta. Foarte bine, eu n-am avut nimica împotrivă, ba chiar te-am încurajat, dacă-ți aduci aminte. Din păcate, n-a fost să fie. După vreo doi ani ți-au luat-o. Chestia cu jaful n-a fost decât o înscenare. Poliția de-atuncea, care era deja pe jumătate miliție, știa foarte bine și cine erau spărgătorii, și când urma să fie dată spargerea, știa tot. După alți vreo doi ani s-a întâmplat inevitabilul și de-atuncea eu nu mai știu nimica, fiule. Amintirile mele s-au oprit atuncea.
   E-adevărat că n-am venit să te îmbărbătez când ți-au jefuit casa. Dar am rugat-o pe Elsa să-ți explice că nu mai suport să dau ochi cu poliția, care, cum ți-am spus deja, mai avea un singur pas de făcut până s-ajungă miliție. Deși încă îți mai vorbeau cu domnule sau doamnă. Dar eu deja avusesem de-a face cu ei când dăduseră târcoale casei noastre celei mari, să vadă cum să abordeze chestiunea. Nu mai suportam poliția, fiule, sper să mă-nțelegi.

   Maică-sa și taică-său nu numai că nu își vorbeau, dar nici nu se vedeau unul pe altul. Ceea ce lui Laurian i se părea de la sine înțeles. Maică-sa îi luase de atâtea ori apărerea lui Tedi și pledase pentru el nevinovat. Așa că era cu conștiința împăcată că acum nu mai era de partea sa. Căci a fi acum de partea lui Tedi era ca și cum ai fi fost de partea nimănui.

   Ca să vezi, ce ironie a sorții! Laurian visase întotdeauna să-și ducă traiul, un timp, într-o sală de gimnastică. Sau într-o încăpere alăturată, într-o dependință de unde să-i simtă, constant, vibrația. Spalierele, aparatele din sală, saltelele care se aeriseau, spațiul luminat cu măsură, toate îl fermecaseră și îi stârniseră pofta de performanță. Puști fiind, era cu ochii pe cei cu vreo doi-trei ani mai mari, care, venind să se antreneze la sala de gimnastică, aveau oarece avans și erau deja c-un picior în viață. Ei erau aceia care, cu dezinvoltură și cu îndrăzneală, decartau ofertele în chip firesc și uite că de multe ori părea să le intre asul. Ei modelau deja viața și o dată cu viața îi modelau și pe novicii de-o seamă cu Laurian, cei mucoși și bicisnici. Privirea lui era îndreptată mereu către cei ce făceau jocurile vieții. Și jocurile porneau mai mereu de-aici din sală. Chiar dacă nu aveau să ajungă niciodată profesioniști ai sportului, ei arătau mereu că aveau o șansă. Cum să nu le calci pe urme?
   Noaptea în vis Laurian învingea gravitația, dovedea că poate să umble cu pași mari, din ce în ce mai mari și mai plutiți, astfel că umbletul, spre încântarea sa, devenea o plutire în care doar din când în când mai atingea pământul, pentru a-și lua avânt.
   Se zice că graba alungă amintirile și că doar reveria și indolența le atrag. Poate că așa e. Poate că graba pune stavilă și gândurilor de viitor. Dar ce viitor? Hai să decartăm încă o dată. Sala lui de gimnastică, cea din copilărie, fusese altfel.

„Scriptum” intră la tipar, la Institutul European din Iași

Băieții de mingi

Băiatul vede cum mingea scurtă trimisă de unul din jucători trece razant cu fileul, sare moale și, în virtutea efectului, se rostogolește încet spre capătul celălalt al fileului, unde Celălalt stă ghemuit la stâlp, lângă scaunul arbitrului. Și uite că, al naibii, nu se clintește din loc. Băiatul se uită pătrunzător la el, la fața lui, în ochii lui, cu reproș: Hei, e la tine! Ia-o! Ce mai stai! Dar Celălalt se uită dinadins și cu încăpățânare în altă parte. Ce-o fi în capul lui? Băiatul nu poate să lase totuși mingea să rămână în teren. E ca și cum din vina lor, a băieților de mingi, s-ar întrerupe jocul. Or, el a jurat ca, cel puțin cât îl privește pe el, jocul să meargă șnur, să nu se poticnească nicio clipă. Țâșnește de la locul lui, înhață mingea și aleargă peste Celălalt, să-i ia locul:
   — Schimb de baze! Hai, valea!
   Celălalt catadicsește să-și miște fundul și să alerge la capătul celălalt al fileului, să se ghemuiască la baza părăsită de Băiat. În tribune cu siguranță nimeni n-a observat nimic. Nici măcar arbitrul de scaun.
   Următoarea minge se duce tot spre Celălalt și ajunge în spatele lui, dincolo de stâlpul fileului. Băiatul are o distanță de trei ori mai lungă s-ajungă la minge față de Celălalt. De patru ori mai lungă! Și tot el aleargă s-o culeagă de dincolo de marginea terenului. O secundă doar a zăbovit, poate, mingea pe zgură mai mult decât s-ar fi cuvenit. Arbitrul nu schițează niciun gest, nu-l interesează decât ca mingea să dispară cât mai repede de pe teren. În plus, Celălalt nu-i cedează măcar baza, astfel că trebuie să alerge cât poate de repede înapoi de unde a plecat, la baza de lângă scaunul arbitrului.
   Ca un făcut, următoarea minge, o servă ratată, lovește banda fileului și aterizează tot lângă Celălalt. Nici de astă dată Celălalt nu se clintește din loc. Încă o dată să fugă Băiatul și să ia mingea? Arbitrul observă ezitarea, se uită cu reproș la Băiat, chiar aici, la piciorul scaunului. Jucătorul de la serviciu a rămas cu racheta în mână și așteaptă ca cineva să ia mingea căzută lângă plasă. Cineva din tribună strigă ceva nedeslușit. Poate să fie orice. Arbitrul se răsucește spre Băiat și îi șuieră aproape în șoaptă, să n-audă publicul:
   — Hei! Unde-i locul tău?
   Băiatul, scrâșnind din dinți, se repede să ia mingea. E deja prea mult. Următoarea minge, care se îndreaptă vertiginos spre el, Celălalt, în loc s-o înhațe, o deviază cu muchea tălpii spre Băiat, așa, ca din neglijență. Băiatul n-are încotro, o ridică iute de pe jos și fuge cu spre fundul terenului. După ce o pasează colegului de-acolo, vine repede să-și reia locul. A fost pentru ultima oară!
   De data asta mingea uite c-a rămas exact în mijlocul terenului. Celălalt se face că plouă. Băiatul strânge din dinți și rămâne nemișcat pe locul lui, privind în pământ cu atâta ciudă că i se pare că vede, ca sub lupă, granulele de zgură. Îndârjirea prinde bine. Celălalt nu mișcă, a încremenit. Arbitrul încearcă să prindă privirea oricăruia din cei doi. Fără succes. Jucătorii, amândoi, așteaptă ca cineva să ia mingea. Publicul a răbdat destul. Prea mult. Începe să huiduie: atâta nesimțire!
   Mingea, stingheră, a rămas în mijlocul terenului.

Laurian și Laura (26)*

Lumina soarelui prin pleoapele închise. Străinul

În discuțiile dintre cei care așteptau în anticamera sălii de ședințe, cineva observă că tribunalul unde se aflau trebuie să fi fost unul militar. Laurian își spuse: și normal, de vreme ce la ușă stă de strajă un soldat în poziție de drepți! Iar soldatul nu era altul decât Ilarion, cel de la cortul militar din fața sălii de gimnastică, pe care avusese ocazia să-l cunoască în împrejurări nu tocmai fericite. Ceilalți care luau parte la discuție cine știe ce cauze or fi avut pe rol, dar Laurian nu avea prea multe îndoieli că prezența sa acolo era în legătură cu angajamentul militar pe care el nu că îl refuzase, dar tărăgănase în chip vădit semnarea lui. Și iată-l pe colonelul Pankrat ivindu-se în cadrul ușii și făcându-i lui Laurian un semn autoritar cu capul: „Hai!”
   În sală erau, într-o parte, boxa martorilor, și în partea opusă boxa acuzaților. În boxa acuzaților el era primul care urma să intre. În boxa martorilor le recunoscu pe cele două foste vecine, doamnele Cora și Ina. Se uitau curioase în jur, să vadă ce se mai întâmplă. Era și Vartic pe-acolo, ceea ce pentru Laurian nu fu chiar o surpriză. O căută cu ochii pe Laura dar n-o zări nicăieri, nici în vreo boxă și nici printre spectatori. Nici dintre ai lui nu zări pe nimeni. Se gândi: „Ce dracu’, nici mama n-a venit să mă susțină! Nici Amelia, nici Flavius!” Ei toți se dădeau mari că știu tot ce trebuia știut în legătură cu angajamentul, iar când era nevoie de ei, de cuvântul lor, iată că absentau.
   Așa că la comanda ofițerului, intră în sală și se îndreptă din proprie inițiativă spre boxa acuzaților. Dumnezeule, ce-avea să urmeze? Se trezi când o bătaie autoritară răsună în ușă.
   Care ușă?
   Se dovedi că era ușa cu geamlâc acoperit cu o perdeluță care despărțea cele două camere din casa lui Flavius. Ducându-se și deschizând-o, se trezi în cadrul ușii cu silueta masivă a unei persoane cunoscute. Recunoscu în clipa următoare ochelarii de soare ai lui Teo. Apoi scurta de piele, fața sa impenetrabilă.
   — Am ordin să te iau cu mine, îl înștiință Teo. Și spunând asta, își potrivi un pic ochelarii pe nas apucându-i de un braț, în dreptul tâmplei.
   Nu era de mirare că îl găsiseră atât de repede. Ăștia te găseau oriunde te-ai fi ascuns. Organizația avea antene peste tot și putere practic nelimitată.
   — Să-mi iau toate lucrurile cu mine? întrebă Laurian.
   — Ia-le, veni răspunsul, sec.
   În camera din față, unde în ajun îi întâlnise pe Flavius cu prietena sa Anda, nu era acum nimeni. Ieșind din casă, recunoscu dincolo de gard, în fața porții, mașina de teren a armatei, în care mai fusese.
   — Sunt arestat? îl întrebă pe Teo în timp ce străbăteau aleea care ducea afară din curte.
   — Nu.
   Și după ce Laurian închise poarta în urma sa, veni cu explicația:
   — Te duc la doamna Laura.
   Laurian dădea deja pe din afară de bucurie când se urcă în mașină. Abia se abținu să nu întindă mâna spre brațul lui Teo și să i-l strângă plin de recunoștință.
   — Unde e Laura? întrebă abia stăpânindu-și emoția după ce mașina porni la drum.
   — E bine, răspunse Teo după câteva secunde, atent la volan să iasă din străduțele periferice într-o stradă largă. Mașina avea arcuri tari, dar în felul decis și vijelios cum o conducea Teo, dădea senzația de legănare. Laurian rămăsese în brațe cu valijoara și paltonul, iar când ajunseră la stradă largă, șoferul spuse: — Pune chestiile alea în spate, că avem drum lung de făcut.
   Drum lung? Laurian se întoarse surprins spre Teo, dar se abținu să pună vreo întrebare. Abia după un timp, când casele deveniră mai mici și se răriră, se gândi că poate ar fi trebuit să-și ia rămas-bun de la Vartic. Dar de unde să-l ia?
   Într-un fel, drumul lung, plecarea, te scăpau de grijile cotidiene, îți dădeau sentimentul de abandon plăcut — liniștea ți se așternea în suflet.
   Drumul era pustiu cât vedeai cu ochii. Un val de ceață se abătu peste parbriz, iar când se risipi, un pâlc de copaci cu trunchiuri albe defilă încremenit într-o margine, rămânând în urmă — mesteceni, se gândi Laurian. Urmă o pădurice de molizi, câteva case, probabil un sat.
   Erau deja la drum întins, când o mașină venind din urmă îi depăși cu ușurință. Atât cât îl putu vedea dintr-o parte, Laurian remarcă o mică încordare pe chipul lui Teo în scurta clipă cât, întorcând capul spre partea aceea a drumului, observă mașina care îi depășea. Mașina lor de teren se apropiase de spatele unui camion militar cu prelată. Pe două bănci lungi, așezate în lungul platformei, ședeau față în față soldați cu căști pe cap, ținând în mâini puști cu paturile proptite în podea. Soldații observaseră mașina care se apropia venind din urmă. Aveau aerul că mașina de teren care mergea în spatele lor îi distrează. Făceau observații fără doar și poate răutăcioase, chiar și cei dinspre cabina șoferului, care abia se deslușeau în umbra prelatei. Laurian se întrebă de ce Teo nu depășește camionul deși nimic nu părea să-i stea în cale. La un moment dat camionul militar devie spre stânga pe șosea, ocolind un obstacol. Trecură pe lângă un tanc staționat la marginea drumului. Privind în urmă, Laurian văzu turela tancului rotindu-se spre o țintă necunoscută, aflată pesemne undeva pe dealurile nu foarte îndepărtate. Turela și tot tancul tresăriră și se legănară când bubui tunul. În clipa următoare, în depărtare o explozie spulberă pământul undeva pe versantul dealului din depărtare. Aici în apropiere evenimentele se succedară rapid: camionul opri brusc, de undeva răsunară comenzi, peretele din spate al platformei fu dat peste cap într-o clipă, soldații săriră jos în grabă mare, unul după altul, și, trântindu-se pe burtă, răsfirați de-a lungul drumului, ocupară poziții de tragere, cu comandantul în capul șirului. O flamă alb-galbenă pufni departe, pe deal, cam pe unde explodase obuzul. Riposta, se gândi Laurian. Într-o secundă îi ajunse la urechi bubuitul tunului de pe deal, și aici, la câțiva pași distanță de drum și de soldați, explozia spulberă o bucată de tăpșan împroșcând cu bulgări de pământ și crengi frânte. Soldații, culcați pe burtă, ținteau și trăgeau neîncetat. Tancul lansa cu perseverență militară proiectil după proiectil. Îl văzu pe Teo sărind din mașină și aruncându-se la pământ, în prelungirea șirului de soldați, cu pistolul îndreptat spre dealuri, gata să tragă.
   — Hei, Teo! strigă Laurian.
   O flamă albă țâșni din nou de la marginea îndepărtată a câmpului de bătălie. Ceva care nu era joacă de copii și nu răspundea la nimic izbucni de sub mașină și vacarmul iscat răsturnă lumea cu susul în jos, în plin întuneric.

   Nu se putea termina așa. Urmau vârstele, de care se temea, dar pe care le așteptase dintotdeauna. Resemnare sau curiozitate — Laurian trecuse de la una la alta de-a lungul propriilor sale vârste. Se gândise de atâtea ori și la moarte: niciodată tinerețea nu-i fusese o garanție că firul vieții nu i se va curma în acea zi sau în ziua următoare. Cu toate astea, Laurian nu era extrem de pesimist. Cine nu-și imagina venirea morții? Îngreunarea respirației, oprirea respirației, cufundarea în hăul necunoscut al nemărginirii. Și totuși ceva fundamental nou n-avea cum să se întâmple — își zicea. Erau o ceată de copii și, cumva inexplicabil, nu se jucau, ca de obicei, în preajma casei, ci într-un loc îndepărtat, în apropierea Halei de Pește. Cel fel de joacă? Dumnezeu știe. Unul din copii se pricopsise cu o baghetă magică în mână și era conștient și nerușinat de mândru de puterea ei. În clipa când îl atingea pe câte unul, acel copil cădea fără suflare — se prăbușea pur și simplu. Murea. Asta era puterea baghetei magice. Copiii fugeau disperați care încotro, dar de cel cu bagheta magică nu puteau scăpa. Niciunul. Nu scăpă nici Laurian: bagheta magică îl atinse și el căzu la pământ, pe treptele unui magazin. Căzuse cu fața în sus și își amintea că nu putea să scoată o vorbă, nu mai auzea nimic în jur, doar soarele îi trecea, roșu și cald, prin pleoapele închise. Era un mister aici. Toate culorile duceau spre una singură: roșu. Roșu închis. Deci asta era moartea. O mare de roșu. Așa cum bănuise, nu era ceva de speriat.
   Când ochii i se deschiseră totuși, privirea sa toropită întâlni fața Laurei aplecată peste el.
   — Laura? murmură cu uimire și recunoștință. Prin vine i se răspândi miere caldă în timp ce mâna ei se ridică și îi mângâie părul cu blândețe:
   — Ei uite, vezi, ai scăpat cu bine.
   Poate că până acum nu băgase de seamă: privită astfel, de jos în sus, buza ei inferioară părea mai proeminentă, deși el își amintea că nu era.
   — Și Teo? întrebă.
   Pleoapele ei clipiră încet și liniștitor peste ochii plini de zâmbet.
   — Teo și-a îndeplinit misiunea.
   Probabil că nu se cuvenea să insiste pe acest subiect, dar Laurian nu se putu abține să nu întrebe:
   — E și el bine?
   Din nou, ea închise încet ochii și îi redeschise:
   — Atât cât se poate în vremurile de azi.
   — Dar tu? Unde ți-e pandantivul cu topaz?
   Spunând asta, îi atinse ușor cu vârfurile degetelor gâtul gol.
   — L-am vândut, glumi ea.
   — L-ai vândut? Nu te cred. Unde mai găsești tu cumpărători în ziua de astăzi? acceptă el jocul tihnit.
   — L-am vândut ieftin, continuă ea să glumească. Topazele s-au devalorizat. Ca și toate celelalte pietre.
   — Asta e bine, nu-i așa, iubito? Tu, ca femeie, nu mai ești în pericol să se repeadă unul la tine pe stradă și să-ți smulgă lănțugul de la gât.
   — Să nu fim sigur nici de asta, dragule. Fiindcă s-ar putea să creadă că lănțugul e de aur, chiar și fără piatră, și el de fapt să nu fie decât o imitație. Lumea nu se mai pricepe, și nici răufăcătorii nu se mai pricep.
   — Și apoi, mai sunt și corturile militare, completă Laurian, și patrulele de pe străzi. Sunt atât de multe, că aș zice că nu mai rămâne loc pentru răufăcători.
   — Vremurile s-au schimbat, iubitule. Uite, tocmai mi-a scris soră-mea Melania din Anglia. Poate nu-i prima scrisoare pe care o primesc de când a plecat, dar e prima de ceva vreme încoace. Și asta nu pentru că ar fi ea neglijentă, sau delăsătoare. Te rog să mă crezi, o cunosc bine. Scrisorile ei or fi rămas undeva blocate până de curând.
   I se păru inutil să vorbească despre vremuri. Spuse:
   — Ai avut dreptate în privința lui Teo. Ți-a rămas devotat, m-am convins de asta.
   — Da. Uite, chiar casa asta i-o datorez într-un fel lui. El a găsit-o pentru mine. Deși maică-mea a intervenit acolo unde trebuia și unde se pricepe ea mai bine. Dar până la urmă nu s-ar fi descurcat singură. Poate că s-a simțit vinovată că totuși ea a fost cea care m-a împins în brațele... ideologiei! Iar tata a rămas cu analizele lui economice, și nu numai. Uite că uneori mai greșește și el. Nu-i ies toate analizele! În privința războiului s-a înșelat amarnic.
   — Dar Babușka? Când se face ora prânzului, tot pe ea o chemi?
   — Iubitule, ar trebui să te uiți mai atent la casa asta. Nu seamănă deloc cu cea pe care o știi tu. Dacă privești pe fereastră, ai să vezi un povârniș. Sunt dealuri în jur. Nu, Babușka ține de casa cea veche, de care eu nu mai vreau să știu. Presupun că a rămas acolo, sperând că o să i se-ntoarcă stăpânul într-o bună zi.
   Cineva ciocăni pe neașteptate în ușa de intrare, cea cu geamlâc. Dincolo de ușă, în pridvor, se contura o siluetă nesigură, atentă mai curând la pragul instabil de sub picioare decât la ce răspuns urma să primească din interior.
   Laura își aruncă pe ea un halat de casă și, legându-se în grabă la cordon, se duse la ușă. O întredeschise cu precauție și dintr-odată neliniștile se inversară: un străin supt la față, neras de multe zile, cu o haină ca vai de ea, stătea în prag, neajutorat, cu o boccea soioasă pe umăr.
   — Doamnă, nu vreau să vă deranjez cu nimica. Doar treceam pe-aicea și mi-am zis, cum e vorba, știți: încercarea moarte n-are. Puteți să m-ascultați un minut? Nu vă deranjez cu nimica. Dacă nu vreți, nu-i cu supărare, m-am întors și-am plecat. Îmi cer scuze.
   — Despre ce-i vorba? murmură Laura.
   — Să nu vă speriați, doamnă, vă rog din suflet. Nu vă fac niciun rău. Nici dumneavoastră, nici domnului. De altfel, chiar de-aș vrea, n-aș putea să vă fac rău. Sunt lihnit de foame, doamnă, abia mă țin pe picioare. N-am mâncat de două zile, sau poate-s deja trei. Iar acolo unde-am stat, cinci ani de zile...
   Laurian venise și el la ușă.
   — Deci, dacă înțeleg bine, ați stat la pușcărie?
   — Da, domnule, la pușcărie. Și se grăbi să adauge: — Dar să nu credeți c-am fost vreun răufăcător, domnule.
   Laurian dădu din cap cu înțelegere.
   — Da, spuse el, așa se-ntâmplă pe la noi. Nu trebuie să fii neapărat răufăcător ca s-ajungi după gratii. Știu.
   Străinul părea fericit că e crezut atât de ușor.
   — Așa că nu vă cer decât o bucată de pâine, încheie el, dacă aveți prin casă. Și plec, nu vă mai deranjez.
   — Nu vreți să stați cu noi la masă? veni invitația Laurei.
   Omul o ținea în scuze peste scuze. Până la urmă acceptă.
   Laura îi făcu loc la masă și apropie un scaun.
   — Dar am o rugăminte, spuse ea. Să nu vorbim de pușcărie. Să nu ne spuneți nici de ce ați fost închis, și nici cum a fost viața dumneavoastră acolo. Știm. Și ne putem închipui. Bine?

   Ședeau toți trei la masă și pe fereastră se vedea versantul dealului de pe partea cealaltă a văii, cu câteva case răzlețe care se răsfățau în soare, înconjurate de verdeață.
   Lângă farfuria goală, străinul își ungea o felie de pâine cu marmeladă.
   — N-am să vă povestesc nimic din închisoare, așa cum mi-ați cerut, spuse el. Doar vă întreb: cam câți ani îmi dați? Sunt sigur că arăt de șaizeci...
   Niciunul din interlocutorii săi nu se hazardă să avanseze un număr. Politicoși și reținuți, ridicară doar din umeri. Când străinul se convinse că nu i se oferea prilejul unei contraziceri spectaculoase, le dezvălui el însuși:
   — În realitate, n-am decât patruzeci și unu.
   — Ce coincidență! exclamă Laurian. Exact ca mine!
   — Ați fi fost surprins, domnule, spuse străinul, dacă vă interesa subiectul în mod special, cât de multe coincidențe întâlnim în viață.
   — Pe dumneavoastră v-a interesat subiectul? îl descusu Laurian.
   — Sincer, nu coincidențele mi-au marcat viața. Am trecut prin multe situații. În sfârșit. Sunt... sau am fost inginer silvic. Dar dacă ar fi să visez vreodată să mă reîncadrez în câmpul muncii, n-aș putea spera la mai mult decât muncitor necalificat. Sau...
   Vorba lăsată neterminată nu suscită comentarii. Renunțând să mai aștepte, străinul se întoarse recunoscător spre Laura:
   — Vă mulțumesc din suflet, doamnă, că mi-ați dat mult mai mult decât o bucată de pâine, că m-ați poftit la masa dumneavoastră. Și dumneavoastră vă mulțumesc, domnule, amândurora vă mulțumesc din suflet. Vă mulțumesc de asemenea că m-ați cruțat de rememorări din ultimii ani de suferință. Și acuma, înainte de a pleca, mai am o singură rugăminte la dumneavoastră. În momentele mele de popas, în singurătatea mea, simt nevoia să-mi umplu sufletul cu o lectură bună. Dar nu am de unde să-mi procur o carte. Mă gândeam că o biblie mi-ar prinde bine și mă-ntrebam dacă n-aveți dumneavoastră una prin casă.
   Laurian și Laura schimbară între ei o privire.
   — Cu împrumut, desigur, se grăbi să precizeze străinul. Și vă rog să aveți toată încrederea.
   — Cred că aveam cândva o biblie pe undeva prin bibliotecă, spuse Laura ridicându-se. Să vedem dacă o mai găsesc. Fiindcă, știți, în ultimii ani a trebuit s-o ascund de ochii prea curioși.
   — Înțeleg prea bine, spuse străinul încuviințând, cu capul lăsat în jos. Biblia nu mai e la modă. Azi se poartă ideologia.
   Laura, care apucase să deschidă ușa spre odaia alăturată, se opri brusc în prag și întoarse spre străin cu privire contrariată. Se gândi însă la coincidențe. Scotoci apoi într-o etajeră de dincolo de ușă, în spatele unor rânduri de cărți. Și în cele din urmă se întoarse cu un volum vechi, cu coperte negre. Străinul deja se ridicase în picioare să plece și își luase bocceaua de pe jos, de la piciorul scaunului.
   — Vă mulțumesc din suflet, doamnă.
   Luă cartea cea veche cu amândouă mâinile și o ținu un timp ca pe un obiect plăcut la atingere.
   — Să n-aveți nicio strângere de inimă, doamnă, spuse el apoi, în timp ce strecura cartea în boccea, printre lucrurile pe care le avea, ce-or fi fost. Cartea asta o s-ajungă negreșit înapoi în mâinile dumneavoastră. Iar eu o să mă gândesc cu recunoștință la dumneavoastră în timp ce o să citesc din ea. Și chiar și când n-o să citesc, pe drumul meu fără nicio țintă.
   Laurian și Laura ieșiseră după străin și din prag se uitară amândoi la el cum coboară povârnișul spre ulița satului.

* Revizuit pe 27 mai 2022

Laurian și Laura (25)

Godin

Ifrim stătea în capul scării monumentale de la intrarea principală și se uita fără vreun interes special la cortul militar din imediata vecinătate a sălii. Cum ar fi zis chiar el cu puțin timp în urmă, pe când mai era încă administratorul sălii: ardea gazul. Nici în cort nu se vedea vreo activitate, doar plantonul de la intrare, care stătea în poziție de repaus și, ce să facă și el, păzea.
   — Veneau mai mulți sportivi la sală, îi spuse lui Laurian. Nu numai sportivi, dar și elevi și cadre militare. Și parcă era și mai multă disciplină. Dar rămâne între noi, Laurian, da? Își miji ochii, privindu-l pe Laurian cu atenție: — Ce, te miri că-ți spun pe numele adevărat? Păi de ce să-ți inventez alt nume, bre, dacă în acte figurezi ca Laurian? Pe mine nu mă interesează ce fel de nume e și de unde vine! Scrie în acte că te cheamă cutare? Înseamnă că asta e, și Cutare îți zic.
   De-a lungul peretelui de sticlă, în cadrul larg al ușii, trecu îngrijitoarea Gherghița, cu nelipsita-i găleată și cu bățul în formă de T.
   — Ce zici de ea? se întoarse fostul administrator spre Laurian. Nu mă mai vede. — Hei, Gherghițo! o strigă. Îngrijitoarea se făcu nevăzută fără a da vreun semn că a observat prin jur ceva vrednic de atenție.
   — Foarte bine! spuse cu ciudă fostul administrator. Să se spele pe cap cu Vasile al ei! Să vedem cine a fost mai bun! Cantina era organizată pe vremea mea. Zbârnâia! Mâncarea era gustoasă și hrănitoare! Făcută fără economii! Nici Armata nu avea a se plânge, cu toate că, strict vorbind, nu era obligația noastră să-i servim. Dar, după cum ți-am mai spus, ce ne-am face noi fără Armată? Acuma, să vedem ce urmează. Să vedem cum o să meargă treburile. De când l-au pus pe el șef în locul meu, nici n-au venit marii mahări. I-a mai văzut cineva în tribună? Tu i-ai mai văzut, Laurian?
   — Eu? Nu, nu i-am mai văzut nici eu.
   Ifrim, fostul administrator îi cercetă fața cu o anume curiozitate șireată:
   — Deși, dacă mă gândesc bine, poate că ție ți-ar fi prins bine să mai treacă pe-aicea, nu? Mahării, la ei mă refer. Să nu zici că nu! Știm noi cine te caută la telefon din când în când!
   O mașină de-a Armatei, cu cauciucuri late, trase jos la piciorul scării. Amândoi în văzură pe Vasile, noul administrator, coborând de pe locul de lângă șofer, cu burdihanul lui încins cu centironul și cu diagonala peste umăr și, ca noutate, cu chipiu de ofițer pe cap în locul bonetei de rezervist. Și încă o noutate: în mână avea o servietă nou-nouță. Observă numaidecât că era așteptat în capul scării dar se pregăti să nu le dea nicio atenție celor doi. În timp ce urca treptele deveni clar că nu îl interesa decât, poate, într-o oarecare măsură, Laurian și anume pentru a-i spune, când ajunse lângă el, la același nivel:
   — Ei, Timotei, ți-ai făcut bagajul?
   — Bagajul?
   — Sau te pomenești că n-ai niciun bagaj! Fostul paznic Vasile rânji sarcastic. Te pomenești c-ai rămas așa cum te-am cules eu de pe drumuri! Ei, băiete, cu sau fără bagaj, e timpul să-ți iei tălpășița! Statul nu-ți mai dă locuință pe daiboj! Cât credeai tu că merge? S-au dus vremurile alea! S-a-mpuțit treaba și acolo sus. N-am timp să stau acuma să-ți explic. Da’ cred că pricepi tu: gata cu telefoanele! Să nu te-aștepți să te mai cheme cineva la telefon. Gata! S-a terminat și distracția asta! Dădu să plece, dar își aminti că încă n-a spus tot ce avea de spus: — Dacă cineva mai are vreo treabă cu mine, să-și aducă aminte de numele meu de familie. Necșulică! Gata cu Vasile! Aruncă o foarte scurtă privire severă, dintr-o parte, spre fostul administrator Ifrim și își văzu de drum.
   Doar când să treacă prin cadrul ușii se mai opri o clipă pentru a se întoarce pentru ultima oară spre Laurian:
   — Mâine dimineață camera să fie liberă! Ne-am înțeles?
   — Schimbări mari acolo sus, din câte am înțeles, trase Ifrim concluzia după ce noul administrator Necșulică dispăru în umbra holului. Asta explică multe. Devenise dintr-odată mult mai popular: — Ce zici de el? Ce-o fi ducând în geanta aia?
   Santinela de la intrarea în cortul militar făcu, rigid, un pas lateral și luă imediat poziție de drepți pentru a-i da onorul comandantului care tocmai ieșea din cort. Comandantul avea aerul că își petrecuse multă vreme înăuntru, iar acum trebuia să se obișnuiască cu lumina de afară și să se asigure că ploaia nu stă să înceapă. Pe stradă, doi trecători părură a fi luați prin surprindere de un zgomot care venea din urmă, din josul străzii: se auzea tropăitul cadențat al unui pluton de soldați ce se apropiau în pas alergător. Pentru comandant, în fața cortului, zgomotul nu păru a fi o surpriză: se aștepta la asemenea mișcări, dacă nu la și mai rău. O mașină militară opri vijelios la trotuar și rămase acolo așteptând ca plutonul de soldați să treacă prin dreptul ei. O altă mașină militară se deplasa în urma plutonului cu viteză redusă, însoțindu-l.
   Cu o strângere de inimă așteptă Laurian răspunsul Laurei după ce lăsă fisa să cadă în telefonul public.
   — Alo! îi răspunse în cele din urmă o voce de femeie, un pic tremurătoare, voalată de vârstă. Laurian se gândi la Babușka.
   — Babușka? întrebă.
   — Ce „Babușka”! Bați câmpii! Cu cine dorești?
   Vocea devenise brusc iritată.
   — Cu Laura, dacă se poate, vă rog.
   — Cine întreabă?
   Laurian ezită. Drept cine să se recomande? Spuse:
   — O cunoștință.
   De la capătul celălalt al firului se propagă spre urechea lui o vorbă veninoasă venind de la presupusa Babușka:
   — O cunoștință! Vocea deveni și mai metalică: — Laura nu mai stă aicea!
   Laurian nu mai avu nimic de întrebat. Agăță receptorul în furcă. Apăsarea din suflet nu îl slăbea.
   Vânzătorii ambulanți dispăruseră de mult de pe străzi. Locul lor îl luaseră chioșcurile, cu vitrinele burdușite de ziare și de reviste, din cauza cărora nu o puteai vedea pe vânzătoare decât dacă te aplecai spre ferestruica pe unde dădeai banii și primeai ziarul. Ca de obicei, n-avea niciun ban, dar i-ar fi făcut plăcere să-i vadă pe chioșcari îmbiindu-i pe trecători. De fapt însă, puțin le păsa dacă vând ceva sau nu. Trecu un autobuz plin cu pasageri tineri ițindu-și mutrele posomorâte pe la ochiurile de geam spălate în pripă. Era clar că se află într-o acțiune militară. Laurian își aminti, fără să știe de ce, de războiul trecut, când se presupunea că tinerii soldați plecaseră la război animați de entuziasm. Gările cică ar fi fost animate de chiotele lor de veselie. Obrăznicia vânzătorului de ziare adolescent, care se agățase de el și de Laura la restaurant cerându-i Laurei topazul de la gât, nu-l mai enervă, acum, după atâția ani. Costumul primit în dar de la Laura arăta încă bine, iar paltonul, căpătat și el, îl aruncase peste umăr, dar valijoara rămăsese tot cea veche și ponosită.
   Intră în curtea unde locuiau de ceva vreme Flavius și Amelia. Dacă mai locuiau. Lângă o grămadă de lemne de foc aruncate la întâmplare unele peste altele la peretele unei case prăpădite, doi bărbați între două vârste, nebărbieriți de zile, ședeau față în față pe două taburete și jucau table, aplecați peste o cutie de șah deschisă, așezată între ei pe un buștean pus în picioare. Erau îmbrăcați în salopete slinoase și fumau înconjurați de o puzderie de chiștoace aruncate împrejur. Zarurile zornăiau de zor într-un firicel de sunet care se insinua pe sub tumultul grav al orașului.
   — Ia stai așa, moșulică. Unul din jucători se opri înainte de a arunca zarurile și se întoarse spre Laurian cu chiștocul lipit de buză într-un colț al gurii: — Mata pe cine cauți?
   Laurian așteptă să se îndepărteze mai întâi sirena ambulanței care tocmai trecea prin dreptul porții.
   — Dacă am reținut bine, soră-mea Amelia și frate-meu Flavius stau la adresa asta.
   — Ai reținut bine, dar Amelia s-a mutat.
   Bărbatul lansă zarurile din pumn.
   — Și Flaviu?
   Jucătorul mută energic pe tăblie niște puluri.
   — E pe-acolo pe undeva.
   Deja nu-i mai dădea vizitatorului nicio atenție.
   — Prima ușă? insistă Laurian.
   — A treia.
   Un câine se porni să latre cu furie, smucindu-se în lanț. Uși și ferestre se înșirau pe dreapta până departe în acea curte, care semăna cu o stradă. Pe partea stângă se înșirau privatele ca niște gherete de pază mizerabile, la marginea curții, la o palmă de gardul curții alăturate. O altă grămadă de lemne, de astă dată stivuite, se ridica lângă ușa a treia. Laurian zâmbi în sinea sa la gândul că frate-său, iată, e un tip ordonat. La marginea aleii, în stânga, era o cișmea, cu o săpunieră improvizată, de sârmă, atașată de țeavă și în jur pământ fără iarbă, albit de apă cu săpun aruncată din lighean.
   Probabil că stătea deja de ceva vreme în dreptul ușii cu geamlâc și fusese văzut dinăuntru, că iată, Flavius ieși în prag plin de avânt, cu brațele ridicate:
   — Laurian! Ce-i cu tine, frate? Ești bine? S-a-ntâmplat ceva? Îl împinse ușurel în casă și totodată îi atrase atenția: — Vezi, că nu sunt singur! Dincolo de godinul din mijlocul camerei, în patul nefăcut, o femeie doar în furou, acoperită cu un cearșaf nu tocmai curat până la mijloc, șezând rezemată de tăblia patului, îi zâmbi privindu-l insistent drept în ochi în timp ce își îndrepta o bretea pe umăr. Între degete îi fumega o țigară abia aprinsă. — Ea e Anda, o prezentă degajat Flavius, o colegă de la fabrica de urcioare care nu merg de multe ori la apă! Și spunând asta, se porni să râdă cu poftă.
   — Deocamdată suntem în concediu! preciză el bine-dispus.
   — Fără plată! completă ea ridicând un deget și o apucă și pe ea râsul.
   — Am aflat că Amelia s-a mutat de-aici, spuse Laurian.
   — Așa? Deci ai și aflat? De la cine, de la tablagiii de-afară? Păi da, Amelia, ce să zic, s-a dus să stea la un tip. La mai bine, poți să fii sigur!
   — Să vedem cât ține de data asta, strecură Anda.
   — Ei, se ocupă de analize, glumi Flavius. Ea și c-un doctor de la laborator. S-ar putea să le iasă bine analizele! Amelia, cum o știi, se pricepe la analize! Ea și cu babacu’ lu’ Laura ta. Unul se pricepe la analize economice, altul la analize medicale! Apropo, Laura ce mai face? Am citit c-ar fi fost niscaiva cutremure pe-acolo pe sus. Astea vin când nici nu te-aștepți. Nimenea nu știe când, nimenea nu știe de ce.
   — Laura a plecat de-acasă, răspunse Laurian. N-am idee unde s-a dus.
   — Așa? Și de-aia ai plecat cu valijoara? Și cu paltonul, acuma în toiul verii?
   — Flavius, m-au dat afară din sala de gimnastică. N-am avut unde să altundeva să mă duc.
   Flavius rămase pe gânduri, privind undeva într-o margine de dușumea.
   — Asta-i nasol, frate. Orașul e-n stare de asediu.
   — Pe bune? sări în sus Anda.
   — Nu-i în stare de asediu, da’ nici mult nu mai are.
   — Noi oricum suntem aicea-n stare de asediu! Glumi ea mucalită.
   — Ar fi un locșor în camera cealaltă, reluă Flavius, acuma c-a plecat Amelia. Partea proastă e că Anda nu poa’ s-o facă pe tăcute.
   — Ce nu pot să fac? tresări fata. Și când își dădu seama ce-a vrut el să spună, o apucă o furie veselă și aruncă cu perna în Flavius: — Ah, nenorocitule! Da’ tu po’ s-o faci? Hai spune, po’ s-o faci pe tăcute?
   — E-n regulă, încheie Flavius. O zi-două merge, frate. Dar nu mai mult, sper că ne-nțelegi.
   De la godin se înălța un burlan de tinichea, care făcea un cot și dispărea într-o gaură din perete, unde se vedea că fusese pe vremuri o sobă de teracotă. Pe partea orizontală a burlanului erau atârnați la uscat ciorapi bărbătești și chiloți de damă.

Laurian și Laura (24)

Pașii stăpânului

Maică-sa părea interesată de ce se vede pe ferestruica lui de la subsol dar în același timp era cumva absentă. Un pic apatică? Nu, apatie parcă nu era totuși. Mai degrabă un pic de amânare.
   — Văd că după ce-au pus casele la pământ, au lăsat totul baltă, n-au mai făcut nimica. Munți de moloz, dezgustător! De ce a fost așa mare zor, dacă după atâta timp n-au început nicio lucrare? Mă-ntreb ce s-o fi întâmplat cu oamenii care locuiau acolo. De Margareta mai știi ceva?
   — Nu. Din păcate nicio veste, mamă. Dispărută.
   — Biata de ea. Era dispusă să-ți ofere găzduire în casa ei șubredă, ți-aduci aminte? Dacă acceptai, poate că acuma erai dispărut și tu, Doamne ferește. Trebuie să fim prudenți, dragule. Deși văd că unora prudența nu le-a fost de niciun folos. Tedi, de pildă. Tedi a fost cât se poate de prudent. Și la ce i-a folosit?
   Maică-sa plecă de la fereastră și se așeză îngândurată pe marginea patului, cu mâinile împreunate între genunchi, într-o cută a rochiei.
   — Mi-am tot amintit, spuse Laurian, mai ales acum câțiva ani, înainte de... mă rog, înainte de întâmplările din Vest — mi-am tot amintit de călătoria noastră cu birja la țară, acum mulți ani, unde se presupunea că nu ne ajunge din urmă urgia războiului.
   Maică-sa ridică capul din pământ, oarecum înviorată:
   — Da, dragule, mi-aduc și eu aminte, sigur că da, cum aș fi putut să uit? Birja pe care a închiriat-o bietul Tedi, doar pentru noi, fiindcă el trebuia să se ducă la slujbă. Flavius și Amelia încă nu veniseră pe lume, așa că tu erai în centrul universului, ca să zic așa.
   — Zău? Cum adică?
   — Ei, simțeam cu toții, nu numai eu, imboldul să te cocoloșim! De pildă, în ziua de care vorbești te-am lăsat pe bancheta din fundul birjei, sub burduf. Aerul era curat, tare, și pe tine te-a luat cu somn. Așa că te-am lăsat să dormi tot drumul, legănat de birjă, până am ajuns la locuința noastră provizorie.
   Laurian tresări surprins:
   — Stai puțin! În mintea mea a rămas cu totul altceva! Cum adică, nu m-ai urcat pe capră, lângă birjar?
   — Laurian, cum îți închipui tu te-aș fi lăsat pe un loc atât de periculos! Pe capră n-aveai de ce să te ții. Cu hârtoapele alea, peste care treceam, oricând te puteai dezechilibra. Doamne ferește, puteai să cazi și să-ți rupi gâtul!
   Laurian nu înceta să se minuneze:
   — Vrei să spui că nici tu nu te-ai urcat pe capră, lângă birjar? Așa feste să-mi joace oare memoria? Ești sigură că îți amintești bine?
   — Eu, pe capră? Ei, nu, dragule, niciodată de când mă știu n-am fost amatoare de senzații tari! Și apoi, cum crezi tu că mi-ar fi stat: o doamnă din lumea bună, pe capră alături de-un birjar! Chiar dacă drumul era pustiu.
   — Ca să vezi! Atunci, de unde toate amănuntele care mi-au rămas mie în minte? Mă văd și-acuma șezând pe capră, între birjar și tine. Văd hățurile trecând peste spinările cailor, crupele lor, mușchii de la pulpe încordându-se... Chiar îi povesteam Laurei despre toate astea, cu ani în urmă, când am luat masa pentru ultima oară, împreună, la un restaurant. Știi, înainte de acea nefericită călătorie spre Vest.
   Auzindu-l vorbind, maică-sa își stăpâni o tresărire și rămase cu o anume încordare în privirea ațintită undeva în gol.
   — Laura...
   Apoi deodată se hotărî să treacă peste orice reținere:
   — Am să-ți spun franc, Laurian dragă. Știu că te vezi cu ea! Să nu mă-ntrebi de unde știu.
   Lui Laurian îi luă ceva timp să se dezmeticească.
   — Nu prea îmi dau seama cum vezi tu situația, mamă. Ai vrea să duc o viață de schimnic?
   — În niciun caz, dragule. Găsește-ți o femeie drăguță, liberă și mai ales potrivită. Nu nevasta comisarului cu ideologia! Ți-am mai atras eu atenția acum vreo câțiva ani, dar n-ai vrut să m-asculți.
   — Comisar, ai spus?
   — Mă rog, poate că nu comisar îi zice, nu prea mă pricep eu la rangurile lor. Și nici nu mă interesează! Dar de un lucru sunt sigură: e un tip redutabil. Extrem de redutabil! Ar trebui să știi asta și să eviți o situație catastrofală. Îți dai seama ce se-ntâmplă dacă vă prinde? E un tip capabil de orice. Știai că poartă armă?
   — Ei, hai să nu exagerăm, mamă.
   — Nu exagerez deloc! Știi câți ochi și câte urechi lucrează pentru un comisar ca el, sau, mă rog, cum i-o fi zicând? Eu, în locul tău, n-aș avea încredere în nimeni.
   — Doar nu crezi că Laura ar merge până acolo încât să se autodenunțe!
   — Ți-am spus cu ani în urmă care-i părerea mea despre această femeie. Dar se pare că tu nu ții cont de nimica.
   — Nu-ți vine să-i pronunți nici numele, așa-i?
   — Să-ți spun ceva, Laurian dragă. Nu-i de condamnat să fii încrezător. Până la un punct. Să dea Dumnezeu să mă înșel eu. Dar tu nu te-ntrebi care-s planurile Laurei în privința ta?
   — Crezi că Laura are anumite planuri?
   — Orice femeie are planuri când e vorba de bărbați.
   — Zău? Bănuiesc că vorbești din propria ta experiență!
   Maică-sa nu îi luă în seamă ironia.
   — De ce crezi că ar face o femeie ca Laura — uite, vezi, nu mă sfiesc să-i pronunț numele! — de ce crezi că ar face una ca ea ceea ce face? Nu sunt decât două motive, după părerea mea. Fie bărbatul o neglijează — nu mă interesează din ce motiv, ori că nu mai e în putere, ori că nevastă-sa nu-l mai interesează —, fie, mai degrabă, vrea să-și testeze, o dată în plus, puterea de seducție.
   — Mamă, cu asta nici măcar nu ești originală.
   — Fiule, spre rușinea mea, n-am urmărit îndeaproape viața ta în ultimul timp, nu știu câtă experiență ai. Dar da, o femeie, mai ales de la o vârstă încolo — dar e valabil chiar și pentru cele tinere — trebuie să se convingă periodic că a rămas seducătoare.
   — Excluzi orice fel de sentimente?
   — Nu, nu exclud, acceptă ea. Doar că de multe ori interesele influențează sentimentele. Dacă nu cumva le creează!
   — Așa crezi tu?
   — Tu nu ești convins? Dă-mi voie să te-ntreb, atunci: ce sentimente au fost în joc atunci când s-a măritat cu comisarul ei?
   Laurian simți că începe să se înfurie.
   — Ai fost aici la mine împreună cu mama ei, cu Elvira. De ce n-ai întrebat-o pe ea?
   — N-aveam ce să discut cu Elvira despre asta. Știu foarte bine că ea a încurajat-o. Și din păcate nu-i singura problemă. Mai ai de rezolvat una.
   — Da? Care?
   — Cea cu angajamentul militar. Să nu te-aștepți ca ăștia să te lase-n pace. Așa că gândește-te bine.
   Cu ani în urmă Laurian poate că ar fi întrebat-o: Și cam care ar fi sfatul tău, mamă? Acum nu mai era cazul. Își amintea foarte bine de cartea cartonată, cu desene, de la capul patului, în lumina roșietică a veiozei, în noaptea când fusese acasă la Laura pentru prima oară: Căpșunica și prietenii ei. Trăise un episod legat de cartea aia, ceva între veghe și vis, despre care parcă o și auzea pe maică-sa pronunțându-se dacă i-ar fi povestit: „Depravare curată!” Și totuși Căpșunica era de față de fiecare dată când Laurian și Laura făceau dragoste. Nu era geloasă și nici amatoare de spectacol, pur și simplu trăia odată cu ei, de la mică distanță. Și poate că, mai puțin atrasă de vârtejul erotic, era mai atentă la ce se întâmplă în jur, la zgomotele care veneau din jur. Se desprindea pentru moment de prietenii ei din carte și, alarmată, le atrăgea atenția celor doi care făceau dragoste: Hei, cineva a intrat în hol! Era pasul sigur, de care Laurian și Laura se temuseră chiar și în zilele când ea spunea că e sigură că soțul ei e plecat în misiune. Niciodată nu poți să fii sigur. Și iată că acum se întâmplase. Pasul cunoștea perfect locul pentru că era de fapt casa lui. Era pasul stăpânului. Dintr-un moment într-altul avea să deschidă ușa dintr-o mișcare largă și vijelioasă. Căpșunica se retrase iute, sperioasă, și încremeni la loc pe coperta ei colorată și lucioasă. Își reluă zâmbetul ei de copiliță zvăpăiată, înconjurată de prieteni.
    Laurian se trezi brusc. Rămase pe spate așteptând să i se domolească bătăile inimii.

Laurian și Laura (23)

La cantină

Sportivi ieșeau și sportivi intrau la cantină. Prima sală de mese era plină de soare, iar sportivii purtau treninguri și se simțeau la ei acasă.
   — Ia uite la ei, ce spinări drepte au! remarcă Laurian zeflemitor.
   El și cu Vartic ședeau la o masă de lângă fereastră și se bucurau de razele soarelui.
   — Mi se pare mie, sau suntem ironici?
   Vartic îi scruta fața cu o privire interogativă.
   — Fericiți cei săraci cu duhul, a lor va fi împărăția cerurilor! continuă Laurian pe același ton.
   Vartic se lăsă cu spinarea pe speteaza scaunului.
   — De când mă știu mi-am dorit sport, dar din păcate n-am avut ocazia, dragă Laurian.
   — Cum așa, Vartic? Ai fost bancher, îți puteai permite multe. Înseamnă că pe vremea aia se poate spune c-ai scăpat ocazia.
   — Să știi, dragule, că banca mea a fost una destul de mică. Poate ție ți s-a părut altfel — nu știu exact ce ți s-a părut. Să nu-ți închipui că am avut cine știe ce venituri. Dar asta rămâne între noi. Astăzi tot ce se știe despre mine este c-am fost contabil și nimic mai mult. Trecutul e o piatră de moară care îți atârnă de picioare, nu pot să spun nimic altceva. Dar lasă-l încolo de trecut, hai să privim în viitor! Uite, tinerii ăștia care vin să mănânce la cantină. N-or să cerșească niciodată. Parcă-i și văd crescând viguroși, cum cei din generația mea — și a ta! — n-au sperat niciodată.
   O siluetă măruntă și ezitantă se ivi în cadrul ușii de la intrarea în cantină. Era o bătrână îmbrăcată cu un pardesiu pepit care amintea vag de o trecută eleganță. Laurian tresări — o recunoscu pe bătrână: era Matilda. Vartic îi observă mimica feței:
   — Ce-i dragule, s-a-ntâmplat ceva?
   — Scuză-mă o clipă.
   Laurian se grăbi să-i iasă bătrânei în întâmpinare.
   — Matilda! Ce surpriză!
   Bătrâna ridică spre el ochii mari, neștiind de unde să-l ia. Dar în clipa următoare fața i se lumină:
   — Ia uite pe cine-ntâlnesc! Laurian! Ce bine-mi pare să te văd din nou teafăr-sănătos! Cu ce-ai ajuns acasă în seara aia? Pân’ la urmă au pornit tramvaiele? Ascultă la mine, dacă au pornit, nu-ți face mari iluzii, o să se-oprească iarăși. Să nu zici că nu ți-am spus!
   — Veniți la masa noastră, Matilda, o invită Laurian. Sunt cu prietenul meu Vartic.
   Bătrâna, mică și gârbovită, îl urmă cu pașii ei mărunți și târșiți spre masa de la fereastră. I se oferi imediat un scaun la masă.
   — Vartic? se bucură ea în timp ce se așeza când îl auzi pe fostul bancher prezentându-se. Cel cu banca?
   Vartic făcu fețe-fețe și aruncă priviri temătoare în toate părțile.
   — Doamnă, vă rog din suflet — să nu mai spuneți asta niciodată! E o coincidență de nume! Eu la viața mea n-am fost niciodată mai mult decât un simplu contabil.
   — Scuză-mă, tinere, spuse bătrâna, am o slăbiciune pentru coincidențe! Așadar n-ai fost decât un simplu contabil? Așa că fie, cum spui dumneata. Și te-nțeleg foarte bine. În ziua de azi trebuie să luăm seama la trecut. De obicei ne înspăimântă viitorul, dar acuma lucrurile s-au inversat: ne înspăimântă mai mult trecutul. Și totuși viitorul rămâne incert. Uite că vine o zi când te-ntrebi: eu mâine ce mai mănânc? Pentru mine ziua asta a venit ieri. Sper să nu mă dea nimenea afară. Eu pretind foarte puțin. Nu mănânc mai mult decât o păsărică, râse ea cu sfială. Cum s-ar zice, doar ciugulesc câte ceva.
   — Vă cedez eu din porția mea, doamnă, se arătă Vartic săritor.
   — Ei, nu, protestă Matilda, nu pot să accept așa ceva.
   — Tocmai mi-am cumpărat cartelă. Am să încerc să vă cedez un cupon, să vedem dacă se acceptă.
   — Văd că sunteți aicea într-o companie de oameni vânjoși, observă bătrânica cercetând în jur. Asta-i foarte bine. Înseamnă că oamenii au încredere în viitor.
   — Nu știu dacă ați băgat de seamă unde ați nimerit, Matilda. Vă aflați la cantina sălii de gimnastică.
   — Da? se miră ea. Ei, asta explică totul! S-ar zice c-am nimerit bine. Vasăzică aicea nu vin tocilarii clasei! Nu c-aș avea ceva cu ei. Să vă spun ceva, dragilor, ție, Laurian, și dumitale, domnule fost contabil, peste tot unde i-am întâlnit, de-a lungul istoriei mele școlare, ca să zic așa, tocilarii clasei s-au descurcat binișor. Chiar și după școală. Degeaba se zice despre ei că sunt superficiali. Eu n-am fost printre tocilarii clasei și uite c-am ajuns prost.
   — Ei, n-ați ajuns prost, doamnă, o contrazise binevoitor Vartic. E doar o pasă proastă prin care treceți, sunt sigur.
   — La cei șaptezeci și cinci de ani ai mei nu mai putem vorbi de pase proaste. Deja e lucrarea destinului.
   — Am trecut și eu prin asta, continuă Vartic. Am trecut prin momente mult mai grele. Nici nu știu dacă să vă spun ce-am ajuns la un moment dat. Cerșetor, doamnă Matilda, asta am fost. Timp de câțiva ani de zile am fost cerșetor. Și nu-i doar o metaforă. Am întins mâna și mi s-a dat — sau nu mi s-a dat! Am intrat în pământ de rușine nu o dată. Noroc că s-a găsit cineva până la urmă și mi s-a propus un post de gazetar.
   — O, gazetar! Mă bucur. E bine ca cineva să scrie în sfârșit despre lucruri așa cum sunt. M-am săturat de minciuni.
   Vartic lăsă capul în pământ:
   — Ei, doamnă Matilda. Nu știu ce să spun. Mă tem că în privința asta o să mai aveți de așteptat.
   O ospătăriță cu fața asudată veni la masa lor, cu o tavă în mână, ținută în jos de-o toartă. Vartic rupse un bon din cartelă și i-l dădu femeii. Ospătărița avea o mână vânjoasă și o față mai degrabă acră.
   — Pe mata te cunosc, i se adresă ea lui Laurian pe un ton neprietenos. Știu că ai trecere p-aicea. Om vedea noi cât. Dar dumneaei ce dorește?
   Vartic încercă s-o convingă că e o idee foarte bună să-i cedeze invitatei lor un cupon, iar el să renunțe în schimb la o masă, cândva, până la sfârșitul lunii. Ospătărița însă nici nu vru s-audă. Așa că Vartic se duse să aducă o farfurie goală și o lingură în plus.
   În așteptare, se încurajară unul pe altul din priviri, zâmbindu-și pe tăcute.
   După ce ospătărița le aduse supa de legume, ca să evite orice scandal, Vartic așteptă mai întâi ca femeia să plece și abia apoi se apucă să ia linguri din farfuria sa și să le verse în farfuria Matildei. La rândul său, Laurian adăugă câteva linguri din porția lui.
   — Gata, gata! protestă înveselită bătrâna, agitându-și pe dinaintea farfuriei mâinile cu degetele rășchirate, speriată că prea mult din farfuriile celor doi companioni ar putea ajunge, din prea multă mărinimie, într-a ei.
   Spuse apoi, în timp ce lua, tacticos, cu mâna un pic tremurândă, cu lingura din supă:
   — Să știți, dragilor, că în ultimii ani am învățat să nu-mi plâng de milă. Poate ai să mă-ntrebi, mai ales tu, Laurian dragă, tu care ai același nume cu nepotul meu, vezi, n-am uitat! Poate ai să mă-ntrebi dacă mă bazez pe generozitatea oamenilor. Și am să-ți răspund: nu, nu mă mai bazez. Destul să-mi amintesc de mutra acră a femeii care tocmai v-a adus supa. Și ca ea sunt sute. Mii. Vremurile au scos din oameni acreala adunată de secole.
   Vorbea întrerupându-se la fiecare lingură.
   — S-ar zice că sunteți totuși optimistă, Matilda, dacă nu vă plângeți de milă. Dar pe de altă parte, tot dumneavoastră ați spus că toate or să se oprească din nou!
   — Da! încuviință Matilda oprindu-se pentru mai mult timp din mâncat, binedispusă și ridicând un deget a luare aminte. Dar numai ca să repornească din nou. De la zero! Cândva.
   — Cândva?
   — Să avem răbdare, dragilor. Au trecut câțiva ani, o să mai treacă alți câțiva. S-avem răbdare. V-o spune un om de șaptezeci și cinci de ani! Iar pentru voi, cum să vă zic, simpla așteptare poate că nici nu-i destul.
   Vartic și Laurian se uitară unul la celălalt.
   — Mulțumesc din suflet! spuse ea lăsând lingura în farfuria goală. Și îi privi pe cei doi, mutându-și privirea de la unul la celălalt, drept în ochi, cu o licărire de recunoștință.
   — Mai așteptați puțin, îi propuse Vartic, să ne aducă și felul doi. Vă mai cedez un pic din porția mea, tot nu mi-e mie prea foame. Și că cred că nici prietenului meu nu-i este, nu-i așa, Laurian?
   — Asta, în niciun caz! refuză bătrâna pe un ton categoric. V-am spus doar că eu mă mulțumesc cu te-miri-ce. De fapt, cred că-i timpul să-mi iau tălpășița, cine știe cine mai apare. Vă pun și pe voi într-o situație proastă. Uite! strigă ea pe neașteptate arătând spre ușă, jos către prag.
   Cei doi, întorcând repede capul, abia apucară să vadă dispărând pe hol coada stufoasă a unei vulpițe roșii. Dintre sportivii aflați în sala de mese nimeni nu observă nimic sau nu dădu vreun semn că ar fi fost acolo ceva demn de interes.
   Noul administrator Vasile probabil că observase vulpița la rândul său, căci își făcu apariția în cadrul ușii c-un umăr înainte privind oarecum contrariat undeva în urmă, spre podea. Laurian observă imediat că purta uniforma militară. Și nu numai asta: pe epoleții lui se ivise o tresă — sau poate chiar două. Era clar că nu-l interesează ce se-ntâmplă în urmă pe coridor, ci aici în sala de mese. Reperă numaidecât masa lor de la fereastră și fața i se înnegri instantaneu de furie. Orice treburi ar fi avut la cantină, lăsă totul baltă și, străbătând sala cu pași mari pe drumul cel mai scurt, se proțăpi la masa lor.
   — Timotei!
   Încă înainte ca el s-ajungă la masă, sportivii de prin jur se opriseră deja din mâncat și din sporovăială și își îndreptaseră privirile spre masa cu scandal.
   — Timotei! Unde pizda mă-tii te crezi! Ai aicea casă mare și inviți pe cine vrei tu și când vrei tu? Vartic deja se repezise să-și pipăie buzunarele ca să scoată portofelul cu cartela, să i-o arate, dar noul administrator țipă la el: — Lasă! De tine știu! Dar asta cine dracu’ mai e? Acu, c-au luat-o pe Margareta-Nebuna, îmi aduci în sală altă baborniță?
   În sala de mese se făcură auzite câteva chicoteli ici și colo, printre sportivi. Dar le stătură în gât când bătrâna, cu mâna ei mică și scheletică, bătu deodată în masă de tresăriră tacâmurile:
   — Mitocan ce ești! Nu mă interesează ce rang ai! Oi fi vreun șef pe-aicea, că vă nimerește pe toți de-o vreme încoace! Dar învață mai întâi să te porți c-o doamnă!
   Firicelul ei de voce se ridică cu o neașteptată fermitate tremurătoare printre toți acei oameni voinici care învățaseră să-și evalueze performanțele și să le prețuiască și le păsase prea puțin de orice altceva.
   — Cu bădărănia, ascultă la mine, niciodată n-ajungi prea departe! Doar ți se pare! Îți merge azi, îți merge mâine, poate și poimâine. Dar vine o zi, ai să vezi pe pielea ta, când o să ți se-nfunde! Și să nu crezi că ziua aia e prea departe ca să-ți pese de pe-acuma! Să-ți pese! Lașule!
   Matilda se ridică furioasă. Era mică și fragilă pe lângă burdihanul încins cu centiron militar al noului administrator Vasile. Laurian se grăbi s-o ajute, ca și la prima lor întâlnire, sprijinind-o de cot. Cu pași mici și târșiți, dar nu mai puțin hotărâți, bătrâna ieși din sala de mese, urmată de Laurian, în tăcerea care se lăsase.

Laurian și Laura (22)

Tancuri în acțiune

Pe Margareta-Nebuna o scoaseră afară din casă pe sus. O legaseră de speteaza unui scaun și o cărau doi soldați care nu se prea sinchiseau de țipetele ei, doar li se umflau nițel și li se înroșeau fălcile, iar vinele de la gât li se încordau în timp ce o cărau prin curte către camionul cu prelată care aștepta în stradă. O legaseră peste brațe, dar picioarele îi rămăseseră libere, așa că Margareta-Nebuna dădea din picioare și se zvârcolea în frânghii strigând:
   — Aaa! Unde mă duceți, nenorociților! Aaa! Pui de lele ce sunteți! Țipetele ei le treceau prin creier celor câțiva trecători care apucaseră deja să se strângă pe străduță, în fața casei. — Voi ce-ați făcut în viață, nenorociților? Vă puneți mintea c-o biată bătrână neputincioasă, s-o scoateți afară din casă! Din casa ei! Făcută cu ani în urmă din muncă cinstită, nenorociților! Fiul meu a căzut pe câmpul de luptă, pentru Patrie! Și voi ce faceți? Evacuați o bătrână neputincioasă din propria ei casă! Asta-i toată vitejia voastră! Și cu casa ce vreți să faceți? S-o dărâmați? Asta vreți voi să faceți, pui de lele ce sunteți!
   Bătrâna dispăru sub prelata care acoperea platforma camionului, de unde continuă să strige:
   — Unde mă duceți, nenorociților! Nu mai vreau la Comisariatul Armatei! Fiul meu a fost ofițer al Armatei Regale! Și a căzut la datorie! Voi nu sunteți decât niște viermi! Nenorociților, pui de lele! Nu mai vreau la Comisariat! Și când striga Nu mai vreau! , trecătorilor care asistau la cele întâmplate li se încrețea pielea din creștetul capului și le treceau fiori pe șira spinării. Deja duduiau motoarele tancurilor care trepidau, gata de asalt. Alți soldați se grăbeau să scoată piese de mobilier din casă și să le încarce în camion. Se grăbeau și nu prea. În definitiv nu era vorba decât de niște vechituri ca vai de ele, pe care însă aveau ordin să le transporte la depozitul armatei. Motorină irosită și nimic altceva. Mai bine le-ar fi dat foc chiar aicea-n curte.
   Abia apucară cei câțiva gură-cască adunați în față, pe trotuar, să se dea la o parte din calea camionului cu prelată care se porni s-o ducă nu se știe unde pe Margareta-Nebuna și calabalâcul ei, că tancul se și năpusti cu toată puterea colosală a blindajului său, legănându-se pe șenile, peste movilele din curte, punând la pământ gardul improvizat. Și nu se opri în curte ci izbi în plin, sub ochii îngroziți ai privitorilor, zidul vechi al fațadei, pe care îl frânse ca pe nimic, cu balcon cu tot, cel pe care obișnuia să iasă Margareta-Nebuna să strige în noapte.
   Nici nu apucă praful să se împrăștie în aer, că tancul dădu cu spatele. Doar cât să-și ia un nou avânt. Hălci de zidărie, grinzi frânte, cercevele stâlcite și cioburi de la geamuri lunecară jos de pe carcasa de oțel. Și tancul se repezi din nou, cu furie răzbunătoare, de data asta înaintând mai adânc în ce mai rămăsese din casă.
   Alți trecători se alăturaseră deja celor dintâi curioși. Cei ce auziseră de Margareta-Nebuna cu siguranță se întrebau cu groază ce o să se-ntâmple cu ea când o s-ajungă înapoi în fața casei transformate într-o grămadă de moloz.
   — Dar ce o să se-ntâmple cu celelalte nebune care locuiesc sau au locuit până ieri în celelalte case de prin jur? Căci alte două tancuri se repeziră cu aceeași furie distrugătoare în casele alăturate.
   — Dumnezeule! se auziră voci îngrozite din mulțime. Ce au ăștia de gând să facă?
   — Dar sunt oare casele goale? Le-au evacuat oare? Sau ăstora nu le mai pasă de nimeni și de nimica?
   Deja locul era învăluit într-un nor de praf amestecat cu gaze de eșapament — praf uscat cu miros de zidărie udă și de motorină arsă. Veni și un răspuns din mulțime:
   — Degajează terenul. Se construiește o sală de gimnastică!
   Și nu părea să fie o simplă părere — unii chiar știau ce avea să se întâmpla.
   — Încă una?
   Aici părerile se dovediră a fi împărțite. Și vehement împărțite. Cineva fu de părere că nu strică niciodată un loc în plus unde oamenii să vină să facă exerciții pentru întărirea mușchilor. Se făceau auziți anevoie din pricina duduitului întărâtat al motoarelor, dar nimeni n-avea de gând să se lase păgubaș. — Totdeauna se găsesc cârcotași să critice lucrurile bune și bine gândite! O cunoaște cineva pe bătrâna asta? Crede cineva că trebuiau s-o lase să se lăfăiască în ditamai casa?
   — O grămadă de hodorogi s-au pripășit prin case părăsite.
   — Și foarte bine au făcut! Cu criza asta de locuințe, se descurcă fiecare cum poate! Contează și cine a părăsit locuințele, nu? Și de ce le-a părăsit! Unii n-au nicio treabă, în timp ce alții muncesc de se spetesc!
   — Bine că nu mai doarme nimenea pe sub poduri.
   — Ba bine că nu! Numai eu cunosc vreo câțiva.
   — Păi să se ducă să facă cerere la primărie.
   — Mata vorbești ca să n-adormi? Sau ești naiv?
   — E nevoie de case, asta e. Și ei ce fac? Le pun la pământ!
   Un nou val de praf se abătu peste ei și cineva dintr-o margine începu să tușească. Unul singur? Ba parcă erau vreo doi. Tușeau dar continuau să se contrazică între ei — cei ce tușeau și cei ce nu tușeau.
   — Nu uitați că aicea a căzut o bombă! Cândva! Dar încă se mai vede urma! Și arătau către fosta groapă dinspre stradă, în care bălăriile de anul ăsta începuseră deja să se înalțe peste bălăriile uscate de anul trecut.
   — Da, dar tancul poate să treacă și prin gropi de bombă! Am văzut asta într-o mulțime de filme! Trece ca printr-o băltoacă! Cine spunea asta se arăta mândru de parcă ar fi fost el însuși la manetele tancului, sau de parcă tancul care trecea prin toate cele i-ar fi aparținut.
   Soldații nu încărcaseră în camion chiar toată mobila pe care o scoseseră din casă. Păstraseră pentru ei câteva scaune, pe care acum uite că ședeau degajat, ba chiar picior peste picior, iar unii își aprinseseră și câte o țigară. Valurile de praf care veneau peste ei nu-i deranjau.
   Ofițerul care îi supraveghea n-avea nicio treabă cu ei. Îl deranjau în schimb civilii de pe stradă care sporovăiau răstit, din punctul lui de vedere fără niciun rost:
   — Hei! Ia vedeți-vă de drum! Hai! Mână măgaru’! Dar oamenii nu se prea sinchiseau, doar se mutau dintr-o parte într-alta, adică cei dinspre ofițer se trăgeau mai departe și alții se apropiau, așa, mai cu sfială, luându-le locul.
   Ei? Ce-ar fi zis despre toate astea Vartic, fostul bancher?
   — Ăsta e războiul pe care îl așteptai, Vartic?
   Laurian îl observă atunci undeva într-o margine de mulțime pe administratorul Ifrim. Nu se amesteca cu ceilalți, dar părea să încerce totuși să fie cât de cât atent. I se abătea atenția de la ceea ce se întâmpla: îngrijitoarea Gherghița, în mână cu bățul ei în formă de T, se întindea să-i ajungă la ureche și îi șoptea ceva. Administratorul se schimba la față și în clipa următoare o pornea cu pas îngrijorat către sala de gimnastică, care era colea, la doi pași.
   Laurian își aminti de povestea din copilărie cu vulpița — cea care își folosea stufoasa-i coadă ca o vâlvătaie roșie ca să șteargă urmele isprăvilor pe care tocmai le făcuse. Dar probabil că ar fi fost o minciună: niciun animal și cu atât mai puțin unul sălbatic n-ar fi rămas într-un loc invadat de-un zgomot atât de infernal ca al tancurilor în acțiune. Și dacă era să fie război, ce loc ar fi rămas neinvadat? Dar până una-alta, treceau pe planul întâi preocupările cotidiene. Administratorul Ifrim era chemat la telefon; iar îngrijitoarea Gherghița își făcuse o dată în plus datoria să-l anunțe pe cel căutat la telefon — iată, chiar și ieșind din sală, bănuind că la asemenea evenimente șeful ei putea să fi dorit să fie de față.
   Intrând în mare grabă în biroul său, unde receptorul aștepta culcat pe masa neagră, ca o mână cu palma deschisă într-o rână, uită să închidă ușa după el. Și chiar dacă de afară nu se auzea vocea care îl căuta, se putea vedea din întreaga atitudine a administratorului că venea foarte de sus: — Da... spuse administratorul, da... Am înțeles... Da. Și din nou: — Am înțeles.
   Îngrijitoarea Gherghița rămăsese în pragul ușii și se uita buimacă la el, cu găleata la picior și bățul în T în mână.
   — Ce e, domn’ administrator? îngăimă ea când îl văzu pe șeful ei punând cu o mișcare îngândurată receptorul la loc în furcă.
   — Închide ușa! răcni administratorul de răsună în tot holul.
   Cutremurată de strigătul neașteptat, îngrijitoarea se repezi să închidă ușa. Se îndepărtă câțiva pași, dar nu se îndură să plece de tot. Astfel că, după câteva secunde, administratorul ieși totuși, ceva mai îmbunat și totodată resemnat și i se adresă îngrijitoarei fără ca ea să-l mai fi întrebat ceva:
   — S-a ales praful, Gherghițo!
   — Ce s-a-ntâmplat, domn’ administrator?
   — M-au destituit.
   Îngrijitoarea nu prea știa cuvântul, dar nu-i sună a bine.
   — Și ce-o să facem de-aci încolo, domn’ administrator?
   — Ce-o să facem?... Păi să vedem ce dracu’ o să facem. L-au numit în locul meu pe Vasile.
   Îngrijitoarea își duse mână la gură:
   — Pe Vasile! Măiculiță!
   Se auzeau de la o distanță nu prea mare motoarele tancurilor care munceau neobosit culcând case la pământ. Norul de praf se deplasase spre sala de gimnastică și deocamdată nu învăluise decât cortul militar kaki din apropiere de intrare. Încă un pic și avea să-nceapă să intre în sală.
   La scară era trasă o mașină de teren, dar nu cea condusă de Teo, ci altă mașină, asemănătoare. Șoferul nu coborâse de la volan. Laurian îl văzu întinzând mâna la bord și pornind mașina în momentul când Vasile, noul administrator al sălii de sport, se ivi sus în capul scării monumentale. Acesta purta uniforma militară, cea de soldat simplu, dar cu diagonala aceea pompoasă cu care Laurian îl mai văzuse la una din festivități. Era chemat la Comandamentul General ca să i se dea, fără doar și poate, vestea cea mare.

Laurian și Laura (21)

Semne de război

Vartic nu mai era îmbrăcat ca un cerșetor. Se plimbau pe niște străduțe nu departe de sala de gimnastică, pe la ora asfințitului. Un pluton de soldați trecea pe stradă în pas alergător, fără arme, fără nimic, doar cu pumnii goi strânși în dreptul piepturilor. Uniformele se schimbaseră dar în linii mari rămăseseră aceleași. Plutonul fu nevoit să se îngusteze către colțul străzii, unde staționa un tanc ce părea părăsit. Dar probabil că nu era.
   — De ce atâta grabă? se întrebă Laurian.
   — Se vorbește de un nou război mondial, spuse Vartic. Lucrurile se pare că se precipită. Nu părea însă deloc speriat sau neliniștit, mai ales că un câine, pe trotuar, se porni să latre cu furie către soldați după ce plutonul trecu de colțul străzii. Câinele era un ciobănesc german și era ținut în lesă de un ofițer, care abia reușea să-l stăpânească.
   — Ăsta se cheamă conflict intern! râse amuzat Vartic. Ei între ei!
   — Și vasăzică a-nceput să-ți meargă, schimbă subiectul Laurian. Arăți bine.
   — Da, recunoscu Vartic. Am reușit să mă angajez la un ziar, de fapt un hebdomadar, „Săptămâna economică”.
   — Grozav! se bucură Laurian. Cum ar veni, chiar domeniul tău.
   — E un fel de a zice. În realitate și acolo se face aproape sută la sută politică. Să-ți zic ceva, Laurian, azi nu se mai face nimic altceva decât politică. Oricum ai da-o, oricum ai suci-o, până la urmă ajungi la politică. Asta se cere. Am o rubrică care se cheamă „Evenimentele săptămânii”. Iar șeful de secție, orice i-aș propune, taie tot și mă pune s-o iau de la capăt.
   — Cineva și-a adus aminte că te pricepi la finanțe-bănci? Presupun că au scotocit prin arhive.
   — În orice caz, dragule, eu nu m-am milogit de ei, asta pot să te asigur.
   — Cred că ți se potrivește, Vartic, fu de părere Laurian. Tot îți plăceau ție paradele. Mai treci din când în când pe la sala de gimnastică, vezi ce se mai întâmplă și scrii despre ce vezi. Nu se poate să nu-i placă șefului tău. Dacă îmi dai un număr de telefon, poate te anunț eu.
   — Bine, mai vorbim. Poate te iau colaborator. În definitiv, și tu ai studii economice.
   — Și cum ziceai, Vartic? Sunt semne de război?
   — Așa zic unii. Sunt cam multe corturi kaki pe străzi. Deși eu unul văd semne că în curând se va renunța la kaki în favoarea materialelor camuflate, cu pete de toate culorile toamnei. Mai puțin roșu, bineînțeles.
   — Ai și locuință?
   — O să te miri, poate, dar mi-au dat una. La comun. O cameră într-o casă mare, gen vilă. Nu m-ar mira să fie chiar în casa ta, fosta ta casă. Vartic râse amuzat.
   — Hai să nu ne îndepărtăm prea mult de sală, spuse Laurian și o făcu stânga-mprejur. Fostul bancher îl imită prompt, nu fără o oarecare nedumerire.
   — De ce? Până la ce oră ai bilet de voie?
   — Nu-i vorba de bilet de voie. Am început să mă bucur de o oarecare libertate. De când cu Laura.
   — Ce vorbești! se minună Vartic. Te vezi cu ea?
   — Spune-mi mai bine cum de-ai reușit să găsești postul de la ziar. Chestia cu arhiva a fost o glumă, cred că ți-ai dat seama. Ai semnat angajamentul?
   Vartic îl privi intens, cumpănind parcă până unde să meargă cu sinceritatea. Dar în fond ce avea de pierdut?
   — Bineînțeles, tu ce-ai fi făcut în locul meu? Și la urma urmei ce-i rău în asta? Un angajament te motivează. Nu?
   — Civil sau militar?
   — A, văd că ești la curent! Dragule, eu am zis, vorba aia, dacă-i bal, bal să fie! Dar să știi că nu-i adevărat ce se spune, că dacă semnezi angajamentul militar te obligă să porți uniformă. Uite-te la mine. Mă vezi în civil, sau nu?
   — Dar ții uniforma militară acasă în cuier, nu? Chipiul ce fel de bandă are? Roșie?
   — Cum altfel! Dar să știi că nu mă prea sinchisesc eu de culori. Și să-ți mai spun ceva: să țin uniforma în cuier nu mă deranjează. Nu cred să sune prea curând alarma.
   — Ce te face să crezi?
   — Depinde de prea multe. Trebuie să se alinieze planetele!
   În plimbarea lor ajunseseră din nou în dreptul sălii de gimnastică. În acel moment soarele nu mai înroșea nici vârful plopului de la marginea platformei. Umbrele serii coborâseră peste oraș. Toate luminile sălii erau aprinse, dar cortul militar rămăsese în întuneric. Și totuși un soldat făcea de planton în fața lui, cu arma la umăr. Dar uite că nu era numai soldatul. Laurian și Vartic se opriră când îl văzură pe comandantul în persoană ieșind în fața sălii și apropiindu-se de ei.
   — Vartic! îl întâmpină comandantul. Îmi face plăcere să te-ntâlnesc. Ce mai faci?
   Fostul bancher ridică palma întinsă la tâmplă, în chip de salut militar. Comandantul se limită să-i întindă neglijent mâna.
   — A, deci vă cunoașteți? interveni Laurian.
   Comandantul spuse ca și cum ar fi răspuns unei întrebări care plutea în aer, ca și cum Laurian nici n-ar fi existat:
   — Suntem cunoștințe vechi, nu-i așa Vartic? Am îndeplinit deja misiuni importante împreună.
   Vartic aprobă fără convingere, cu oarece jenă.
   — Ceva nou pe la „Săptămâna”? îl chestionă comandantul.
   — Nou? Nu, nimic nou, răspunse Vartic.
   — „Nimic important de semnalat”? cită din imaginație, cu sarcasm, comandantul. A trecut ceva vreme, Vartic. Vezi că nu ți-ar strica să mai apară câte ceva nou. Nu de alta, dar, așa, s-avem o bază solidă pentru prelungirea contractului. Vorbesc în clar, după cum vezi, nu mă feresc de prietenul tău. Sfătuiește-l de bine, Vartic. În rest, stăm de veghe, Vartic, da? Stăm cu ochii pe cine trebuie, cum ne-am înțeles. Nu ne slăbește vigilența! Avem responsabilități mari în presă. Ca și pân-acuma. Sper că nu-ți spun o noutate.
   Ca orice militar care se respectă, n-avea vreme de stat la taclale comandantul. Vartic și Laurian își puteau continua plimbarea lejeră pe străduțele din apropierea sălii de gimnastică. Vartic spuse:
   — La următoarea plată poate mergem la un restaurant ca lumea și mâncăm ca pe vremuri. Mi-e dor de ceva feluri sofisticate.
   — La ce plată te referi, Vartic?
   — Plată, dragule. Plată. Orice serviciu se plătește. Inclusiv slujba este un serviciu.
   Ajunseră din nou în apropiere de tancul de la întretăierea de străzi. Tocmai îi porniseră motorul și scotea un fum gros și înecăcios. Tancul dădea să plece, dar parcă ceva îl ținea în loc, iar mișcarea se mărginea la un legănat caraghios pe șenile, cu tun cu tot. Vartic spuse cu amărăciune:
   — Câteodată mă gândesc că poate un război ar prinde bine. Să se-aleagă dracului praful de toate astea!
   Un trecător se opri lângă ei și ațintindu-l pe Vartic cu o privire de înțelept blând, spuse:
   — Domnule, dacă noi suntem cum suntem și nu merităm niciun viitor, copiii noștri ce vină au? Apucă partea din față a borului pălăriei, o mișcă pe cap în sus și în jos în chip de salut și spuse: — Mă scuzați de deranj.
   Și își văzu de drum mai departe.

Laurian și Laura (20)

Joaca cu focul

Deja Teo nu mai respecta sută la sută protocolul. Nu se repezi să se dea jos din mașină și să se ducă pe partea cealaltă să-i deschidă Laurei portiera să coboare după ce opri mașina la piciorul impozantelor trepte ce urcau spre intrarea în sala de gimnastică. Laura coborî singură. Totuși Teo n-o lăsă chiar singură să se aventureze în acel loc neprotejat. O însoți rămânând în urmă câțiva pași și se opri în cadrul ușii, să supravegheze, în timp ce Laura traversă holul spre biroul administratorului. Pe îngrijitoarea Gherghița n-o impresionă cine știe ce silueta atletică a gărzii de corp, în scurta sa de piele și cu ochelarii de soare la ochi, fiindcă mai văzuse ea destui ștabi pe la festivitățile de la sala de gimnastică. Cu găleata alături și cu cârpa aruncată peste capul în T al bățului, treaba ei era să facă să lucească în lumina de afară pardoseala de ciment a holului. Dar când o văzu apropiindu-se pe doamna aceea subțirică, cu un pardesiu ușor de primăvară, albastru-deschis, încinsă c-un cordon lung, lățit către capetele care atârnau și se legănau în ritmul mersului ei grațios, aproape de poalele pardesiului, uită să mai dea cu cârpa și rămase cu gura căscată. O văzu intrând dezinvoltă în biroul șefului și închizând ușa după ea cu o mișcare elegantă și precisă.
   La fel de uluit a fost și administratorul sălii. Mai ales el. Văzând-o intrând în biroul său pe acea doamnă mlădioasă și încă tânără, coborâtă de la un nivel atât de înalt, aproape să se frece la ochi, nu alta.
   Laura îi opri c-un gest avântul de a se ridica de la birou:
   — Am venit să-l văd pe Laurian și am considerat că se cuvine să vă anunț mai întâi pe dumneavoastră despre intenția mea. Credeți că se poate?
   — A, Timotei! sări totuși administratorul de pe scaunul său, plin de zel. Cum să nu! Haideți că vă conduc! Și mai adăugă pe drumul spre odăița lui Laurian, însoțind-o pe Laura c-un pas în urmă: — Se bucură de toată atenția noastră, să știți! După ce am văzut ce persoane importante îl caută, i-am dat o altă odaie să stea în ea, una mult mai mare, poate să iasă în oraș oricând dorește, fără bilet de voie, și oricine poate să-l viziteze oricând dorește!
   Străbătură coridoare, coborâră o scară, dădură într-un hol mic și se opriră în fața unei uși.
   — Aicea e!
   Administratorului zelul nu i se ostoise. Bătu în ușă și strigă cu voce tinerească:
   — Timotei! Ai o vizită!
   Ușa se deschise larg, Laurian apăru înalt și speriat, dincolo de prag, în interiorul lui frust, și Laura se întoarse spre administrator spre a-i mulțumi fără cuvinte, și tot fără cuvinte să-i dea de înțeles să se retragă.
   Administratorul pricepu imediat și se dădu doi pași îndărăt. Laura intră și primul gest pe care îl făcu după ce închise ușa fu să ducă degetul la buze. Îl luă de braț și îl trase spre locul din odaie cel mai depărtat de ușă.
   — Ai grijă, îl avertiză ea în șoaptă, s-ar putea să tragă cu urechea.
   — De ce-ai venit! o mustră el cu voce rugătoare, tot în șoaptă. Te expui, Laura, pentru Dumnezeu!
   — Ăștia s-au instalat aici pe veci, spuse ea. N-am timp s-aștept după ei o veșnicie. Am venit să te chem la mine. Soțul meu lipsește până mâine dimineață. L-au trimis într-o misiune. Nu mă-ntreba unde și pentru ce, că nu mă interesează. Vii? Și cum el rămăsese prostit, fără glas, repetă cu o ușoară vibrație de nerăbdare: — Da sau nu?
   — Da, șopti el, sigur că da.
   — Atunci, hai. Teo ne așteaptă cu mașina la intrare.
   Nu-l surprinseră pe administrator chiar cu urechea lipită de ușă — apucase să se îndepărteze precipitat cu vreo trei pași și, încetinindu-și brusc goana, se prefăcea acum că e în drum pâș-pâș înapoi spre biroul său. Îi zâmbi Laurei slugarnic și complice, în timp ce ea, însoțită de Laurian, trecu prin dreptul lui luându-i-o înainte:
   — Să n-aveți nicio grijă! Din partea mea, mormânt!
   Urcându-se în mașină, amândoi pe locurile din spate, Teo nu-i răspunse lui Laurian când acesta îi spuse bună ziua. Aferat, porni mașina și apoi conduse încruntat și tăcut ca și cum ar fi urmat un plan stabilit până la cele mai mici detalii. La coborâre, Laura îi spuse:
   — Teo, nu aștepți în fața casei, bine? Te sun eu acasă când să vii.
   În hol, uniforma militară de gală era la locul ei, agățată în cuier, la fel și chipiul cu bandă roșie.
   — Te joci cu focul, Laura, îi spuse. Intrau în dormitor.
   — Ți-e frică? îl sfidă Laura. Spune-mi dacă ți-e frică. Se lipi de el și își înălță gura spre gura lui, aproape să i-o atingă. — Să nu-ți fie frică. Știu că nu ți-e frică. Sunt sigură că nu se-ntoarce până mâine-dimineață. Își scutură pantofii din picioare aruncându-i încolo, către perete. Își scoase pardesiul și îl aruncă pe speteaza unui scaun. — Hai să lăsăm hainele pe jos, îi șopti. Și Laurian se conformă.

   Laura, lungită alături de el, se sprijinea cu capul pe umărul său, lăsându-se cuprinsă cu un braț de Laurian și la rândul ei îl cuprindea pe el cu brațul petrecut peste pieptul său gol. Ceea ce se întâmplase între ei nu era un fapt cotidian. Misiunea în care era plecat soțul ei, despre care ea era sigură că avea să-l țină departe până a două zi dimineață, era importantă și negreșit periculoasă. La fel, și absența lui era importantă și periculoasă. Pentru ei amândoi. Doar că Laura nu părea să fie conștientă de vreun pericol. Casa și fiecare colțișor din ea erau ale ei și nu prea mai conta că le împărțea cu un alt stăpân, poate stăpânul principal, care pentru moment absenta. Locul ar fi trebuit să-i fie și lui Laurian cât de cât familiar căci mai fusese aici nu cu mult timp în urmă. Dar atunci lucrurile decurseseră într-un fel destul de ciudat. Și abia azi, cu câteva minute în urmă, își găsiseră împlinirea, se desăvârșiseră.
   — Laurian, îl chemă ea după un timp, cu voce molcomă.
   — Da... răspunse el, te ascult...
   Era în aparență adormit dar în realitate se lăsa cuprins de împăcare.
   — Am senzația că am făcut incest.
   — Incest? tresări el. Cum așa?
   — Așa... Cu mult timp în urmă, atunci când am fost pentru prima oară la restaurant, ți-aduci aminte? Mi se părea că suntem frate și soră, cred că ți-am mai spus-o.
   — Da, mi-aduc aminte, răspunse el. Vag. Dar între timp s-au întâmplat îngrozitor de multe. Lumea s-a-ntors cu susul în jos.
   — Și câte altele mai urmează, îl completă ea, la fel de moale. Poziția ei, cuibărită la coasta lui, căutându-i parcă protecția, îi contrazicea îngrijorarea din cuvinte.
   El nu avu puterea sau priceperea de a o contrazice, se lăsă într-un fel contaminat de moliciunea ei:
   — Ne jucăm cu focul, Laura.
   — E bine că măcar nu avem scrupule. Și adăugă: — Mă refer la mine, tu poate că ai. Ce știu sigur este că în momentul de față n-am niciun regret. Ceea ce s-a întâmplat a venit peste capul nostru.
   Ceea ce conta acum era întâi și-ntâi liniștea și tihna. De Babușka, menajera ei, Laurian nici n-o mai întrebă. Era sigur că atunci când ticluise totul, venind ea în persoană la sala de gimnastică să-l invite la ea acasă, se gândise la toate amănuntele, inclusiv să-i dea liber lui Babușka.
   — Cred că ceea ce facem de o vreme încoace, spuse Laura cu obrazul lipit de pieptul lui gol, este să ne găsim fiecare câte un alibi pentru viitor.
   — Pentru viitor, sau pentru trecut?
   — Pentru viitor. Trecutul deja l-am lichidat.
   — Pentru mine contează și trecutul. Nu pot să șterg cu buretele ce mi s-a-ntâmplat. Și nici trecutul tău nu pot să-l șterg cu buretele.
   — Trecutul meu? Te interesează trecutul meu?
   Laura își înălță puțin capul.
   — Nu pot să-mi imaginez anumite momente din trecutul tău.
   Laura nu dădu niciun semn că ar dori să știe ce anume îl contraria din trecutul său. Și atunci tot Laurian fu cel care continuă:
   — După ultima noastră întâlnire te-am văzut în tribuna oficială de la sala de sport.
   Laura spuse cu vocea ei moale și fermă:
   — Nu cred c-am fost eu. Cred că faci o confuzie.
   El tresări, dar în clipa următoare realiză că ea se referea la o absență metaforică. Tăcu un timp.
   — Mai sunt și alte momente din trecutul tău pe care nu mi le pot imagina. De pildă momentele tale de intimitate cu soțul tău.
   Laura își reluase poziția de dinainte, cu capul lipit de pieptul lui, privind într-o parte, nu se știa unde.
   — Te asigur că n-ai la ce să te gândești. Asemenea momente nu există. Sau nu mai există.
   — Dacă te-ai certat cu soțul tău, e cu atât mai important să nu te încrezi în cei cu care ai de-a face.
   — Ai înțeles altfel decât am vru eu să-ți spun, vorbi ea după câteva momente de tăcere. Nu m-am certat cu soțul meu. El... nu se mai atinge de mine. Deja de multă vreme.
   — Zău? De ce? Crezi că are pe altcineva?
   — Cred că... Laura chicoti: — Cred că nu mai corespund din punct de vedere ideologic!
   El rămase într-o scurtă expectativă, să aștepte urmarea. Pieptul Laurei tresălta de râs pe tăcute. Râseră amândoi până se descărcară de toată tensiunea acumulată.
   — Ne jucăm cu focul, Laura, spuse din nou. Dar de astă dată nu mai era spaimă în glasul lui. — Zilele trecute am vrut să te sun, dar ar fi trebuit să ies să caut un telefon public. În birou la administrator n-am îndrăznit să intru să-i cer voie. Și oricum mă simt ca dracu’ să vorbesc în prezența lui.
   — De ce-ai vrut să mă cauți?
   — Voiam să-ți cer sfatul. Mă presează comandantul din cortul ridicat la intrarea în sală — mă presează să semnez un angajament.
   — Civil sau militar?
   — A, deci ești la curent!
   — Toți suntem obligați într-un fel sau altul să semnăm un angajament.
   — Zău? Tu ce fel de angajament ai semnat?
   — Eu am semnat unul special, mai ceva ca toate. Angajament matrimonial!
   Râseră din nou ca și cum niciunul dintre ei nu s-ar fi jucat cu focul. Nu mai simțeau amenințarea. Pentru moment. Focul lor era lăuntric și se cerea ogoit. Încă o dată și încă o dată.