♠
În toiul nopţii iată că se răspândea aroma de cafea. Sau poate că deja timpul înaintase până către dimineaţă. Aroma purta cu ea acel elan juvenil al plecării în excursie înainte de revărsatul zorilor, când cafeaua, cu izul ei tare de aramă încinsă, marchează actul de voinţă al trezirii foarte devreme şi poate chiar anticipează o viaţă întreagă de proiecte de viitor; când aroma ei, de la oricare vecin ar purcede, este un pic şi a ta; măcar fiindcă te bucuri de ea...
Dar în toiul nopţii? Într-un hotel pustiu, după ce activarea carbonului, în ziua aceea — Ziua Deşertului —, nu lăsase vii decât amintirile?
Un hotel pustiu?... Iovan dădu la o parte un colţ de pilotă, îşi coborî picioarele din pat şi rămase aşezat, în întuneric, cu urechea atentă. Zvon de glasuri? ... Expresiile, cele cunoscute dintotdeauna, uite că rămâneau vii şi pline de savoare, împreună cu amintirile.
Zvon de glasuri care trezeau speranţe... Urechea era gata să capteze voci adevărate venind, slăbite şi înăbuşite, de la mare depărtare. Ca să te dumireşti de unde venea zvonul, primul impuls era să te uiţi după un şemineu care, se ştie, comunică, prin horn, cu acoperişul; şi cu cerul; dar cum aici în cameră nu părea să fie niciun şemineu, trebuia să te uiţi după o gură de aerisire, care nu putea fi decât în baie. Iovan nu trebuia să-şi lipească urechea de nimic; era de-ajuns să rămână acolo unde se afla şi, treaz fiind, să stea cu urechea la pândă. Zvonul de glasuri te ducea instantaneu cu gândul la una din bucătăriile acelor castele de odinioară ale nobililor cavaleri: la subsol, într-o încăpere spaţioasă, cu mobilier adecvat — dulapuri vechi, înnegrite de aburi şi de timp, poliţe şi cârlige de fier pentru fel de fel de ustensile de bucătărie, şi mese butucănoase, solide, în jurul cărora bucătăresele, pe cap cu bonete pleoştite, se aşezau în clipele lor de răgaz şi sporovăiau în voie. Dar cum aici nu se afla într-un castel, Iovan presupuse că tot dintr-o bucătărie, de undeva de la subsol, veneau vocile, urcând pe coloana de aerisire: voci de bucătărese adunate în jurul unui ibric de cafea care răspândea aromă.
Ce minunat că erau în viaţă! Iovan se frământase atâta întrebându-se cum de scăpase el singur nevătămat din activarea carbonului, şi îşi făcuse în ultimele zile atâtea speranţe că şi alţii, surprinşi de dezastru pe când se aflau, cumva, în hrube ascunse, izolate de lume, putuseră să scape la rândul lor, printr-un miracol. Şi iată că speranţele sale se adevereau: urcau, ajungând în camera sa, voci de femei, de undeva din adânc. În entuziasmul lui, se întreba dacă nu cumva, spre a-i împlini bucuria, şi alte voci reînviau ajungându-i la ureche. Vocea tatălui său când tăiau împreună, în lung, coasta unui deal? Nu, tatăl său nu vorbea. Ceea ce auzea în ziua aceea era doar vocea şuierată şi domoală a vântului, în timp ce pe versantul opus un tânăr încerca o parapantă alergând din toate puterile în jos pe versantul degajat, departe de tufele de cătină albă; dar parapanta se încăpăţâna să nu se desprindă de pământ. Se întorcea către tatăl său şi se mira de suferinţa care i se citea pe faţă — suferinţa pricinuită de eşecul tânărului cu parapanta. Chiar atât de mult să fi pus tatăl său la inimă acel eşec, încât lacrimile să-i ude obrajii? Nu îl cunoscuse atât de sentimental şi se învinovăţi că această latură a caracterului său îi scăpase.
Se trezi. Se dovedi că nu şedea pe marginea patului ci lungit, aşa cum se culcase, sub o pilotă străină şi neprimitoare. Şi vocile bucătăreselor care sporovăiau la subsol se topiră odată cu aroma de cafea în întunericul stătut din anticamera veşniciei care era acea odaie de hotel, aleasă în ajun la întâmplare, fără pic de entuziasm.
Şi infinit mai mult decât dispariţia vocilor acelor femei necunoscute îl îndureră faptul că nu se adeverise real chipul marcat de suferinţă al tatălui său. Retrăi momentul exploziei de la benzinărie, pe care o simţise de la o oarecare distanţă, în timp ce îşi deplasa scaunul pe roţi prin faţa chiuvetelor de la toaletă, când, înaintea zguduirii pereţilor, aerul fusese acela care vibrase în profunzime, surd, ca accesul de tuse al unei fiinţe uriaşe înfiripate chiar atunci, cu o secundă înainte, cu singurul scop de a tuşi astfel, ucigător. Revăzu apoi locul gol unde fuseseră masa şi scaunele lor — şi ei înşişi — şi peretele de sticlă spulberat odată cu ei, şi nebuloasa luminoasă şi rară a prafului, care umplea locul gol, rotindu-se lent, cu indiferenţă.
Îi fu dor de Mara, şi de mama sa, şi de tatăl său. Nimic nu va putea să-i înlocuiască vreodată pe pământ. Se întoarse pe-o parte şi se lăsă zguduit de plâns.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
