Da, am visat de multe ori trenuri. Trenuri care treceau, jos în vale, nu într-o vale anume, departe, umplând acea valea cu zgomotul lor îndepărtat, desprins parcă de mişcarea locomotivei şi a vagoanelor, ca un ecou care vine din adâncul timpului. Îl vedeam — trenul — îndepărtându-se spre locul unde soarele strălucea pe cer, orbindu-mă la un moment dat cu lumina lui. Până ce, poate, intra într-un tunel, moment de la care nu mai ştiam ce se întâmplă în el.
Sau mă visam în tren, călătorind, pe vremea când în vagoane mai existau compartimente şi se crea iluzia unei oarecare comuniuni cu ceilalţi ocupanţi ai compartimentului, opt, sau şase, câţi erau, şi când de fapt, dincolo de cele câteva fraze convenţionale schimbate cu vreun tovarăş de călătorie, tot farmecul călătoriei în compartiment stătea în a-i urmări pe cei din faţa ta cum, la drum lung, se lăsau în voia somnului în timp ce capetele li se legănau uşor, absente. Era un joc minunat să încerci să le citeşti gândurile. Sau visele. Sau să le atribui vise şi gânduri. Sau, de ce nu, îi puteai însoţi cu privirea pe cei care, în compartiment, se ridicau la un moment dat şi, strecurându-se printre picioarele întinse dezordonat între bănci, ieşeau afară pe coridor, dispărând pentru o vreme din câmpul tău vizual.
Unii, da, puteau să vadă în visele cu trenuri vestirea unor călătorii. Drum lung, cum se spunea. Dar în visele cu trenuri pe care le zăream jos pe firul văii, îndepărtându-se — niciodată venind spre mine —, sau cu care călătoream şi deci mă aflam în plin miez al călătoriei, eu vedeam mai mult decât o simplă veste. Era o lume plină de culori ale anotimpurilor, mai puţin lumina soarelui orbitor, venind de deasupra zării, care n-avea nicio culoare ci cuprindea şi topea totul... Dar asta se întâmpla numai spre sfârşit, după ce întâmplările legate de vedenii şi de doruri vor fi fost epuizate. Într-un fel, călătoria cu trenul era un prolog, sigur că da. Dar într-un sens nou: o sinteză între ceea ce depindea de propria-mi voinţă, şi ceea ce soarta îmi pregătea — sau ne pregătea. Fiindcă până la urmă, tot ce avea să se întâmple putea să încapă, cândva, într-o alcătuire mai amplă, aşternută pe hârtie, care să ajungă la cunoştinţa altora, a celorlalţi, aşa ca un exerciţiu de atmosferă.
A celorlalţi? O, Doamne! A cui?...
Unele vise aşa erau, cu o ameninţare nedefinită într-un final, cu atât mai înspăimântătoare cu cât venea din necunoscut, din necuprins pentru cine accepta exerciţiul faptelor mari şi al cuvintelor mari. O ameninţare de pe urma căreia te trezeai brusc, cu pieptul brobonit de sudoare şi gâfâind. Sau nu. Nici nu ştiam dacă se putea numi eveniment ceea ce urma să vină. Fiindcă asta presupunea că exista un după, când împrejurările puteau fi reconstituite şi dezbătute, analizate. Ceea ce nu era cazul. Şi trenul era vehiculul cel mai bun de introducere în atmosferă. Căci unii, în tren, cei ce nu dormeau, trebuiau să fie martorii primelor întâmplări, pe care le trăiau cu sufletul îngheţat. Da, chiar aşa se întâmplă. În definitiv de ce ne îngrozesc marile dezastre, valurile uriaşe care vin din mare, sau cutremurele? Sau cele ce nu s-au petrecut încă dar a căror ameninţare este mereu prezentă? Fiindcă ne îngheaţă sufletul ideea că ar putea fi ultimul lucru care ni se întâmplă.
De ce m-am gândit iarăşi la tren? Pentru că cele mai multe din întâmplările importante din viaţa mea au fost, într-un fel sau altul, legate de trenuri, care veneau nu se ştie de unde sau plecau în direcţii să zicem cât de cât cunoscute şi cu care călătoreau persoane de care depindeam într-o măsură importantă. Nu puteam, nici în cazul de faţă, să mă prefac că nu ştiu de existenţa unui tren, a acelui tren, care gonea apropiindu-se de Bucureşti ca şi cum ziua aceea ar fi fost o zi ca oricare alta. Un tren plin cu oameni la al căror viitor n-avea niciun rost să mă mai gândesc, decât doar la ce va fi, în prologul meu, după. Dar puteam în schimb să încerc să-mi imaginez cum au întâmpinat ei primele semne. Desigur, fără să le ia de la începutul începutului drept semne. Fiindcă n-aveau de unde să ştie ce urmează. Nu fusese nicio ştire în sensul ăsta, în spaţiul public... Puteam să inventez un nume pentru câţiva din călătorii din acel tren. Puteam, nu? După cum, la fel de bine, puteam să-i las anonimi. De fapt, însuşi destinul mă îndemna să aleg până la urmă varianta anonimatului. Fiindcă era o chestiune de ore până la momentul când nu numai numele dar nici însăşi fiinţarea lor n-avea să mai conteze... Aşadar, mă gândeam la un tren care se îndrepta spre Bucureşti, în zori, un tren rapid — căci rapid aveau să se succeadă toate etapele dezastrului... Ferit, eu însumi, într-un fel sau altul, de riscul distrugerii, urma să mă gândesc la împrejurări şi la detalii şi să încerc să le reconstitui în imaginaţie... Nu mă îndoiesc că oamenii din tren vor fi trăit momente de panică, urmate la scurtă vreme de momente de resemnare — o resemnate mai adâncă decât resemnarea cea de toate zilele, dincolo de care există totuşi o continuitate a vieţii şi un destin. Măcar pentru alţii. Pe câtă vreme aici nu mai era în discuţie niciun fel de continuitate. Cât despre curiozitatea firească pe care au stârnit-o primele indicii percepute de acei ultimi oameni, persistenţa ei se măsura nu în ore ci în minute...
Aşadar, trenul goneşte spre Bucureşti...
Peisajul muntos a rămas în urmă, acum se derulează monoton câmpia peste care se rostogoleşte egal şi trenează vuietul metalic al trenului. Pe fereastră n-ar mai fi nimic de văzut. Dar călătorii din vagoanele de dormit s-au trezit cu ceva timp în urmă, unii din ei dau la o parte perdelele şi se uită fără interes afară dindărătul ferestrelor închise. Tresar la vederea acelor perdele luminoase, transparente, şi curiozitatea li se aprinde în ochi. Cu siguranţă se întreabă ce poate să însemne asta. Unii o pun pe seama tehnologiilor moderne care uneori scapă de sub control şi varsă în atmosferă şi pe faţa pământului substanţe care pot să ucidă, sau doar să dezguste. Dar chiar aşa? Nimeni n-a mai văzut până acum perdele luminoase în plină primăvară. Toată lumea din tren a ieşit la ferestre şi se uită cu teamă în suflet la jocul perdelelor de lumină, care aminteşte de aurora boreală, doar că foarte joasă, în timp ce deasupra, la mare înălţime, stă nemişcat un nor învolburat, cenuşiu şi ameninţător, ca de vulcan, întins pe o jumătate de cer. Să aibă oare norul vreo legătură cu ce se întâmplă în aer? Unii nu cred în simplele coincidenţe. Alţii încearcă să plaseze ceea ce văd între limitele normalului: în definitiv, de ce n-ar fi totuşi o auroră boreală în condiţii de anomalie, termică sau solară? Sunt multe anomalii pe lume, tot mai multe. Dar care, în pofida atâtor voci milenariste, alarmiste, dispar fără să lase urme... Un bărbat de vreo patruzeci de ani, în cămaşă albă şi deja cu cravata înnodată la gât, aplecat spre fereastră, îşi întreabă tovarăşul de cuşetă, care priveşte şi el afară, neliniştit, parcă neîndrăznind să se apropie de geamul închis:
— Ce ziceţi, să deschid fereastra?
Cei doi bărbaţi nu se cunosc decât de aseară, când s-au trezit în situaţia de a împărţi aceeaşi cuşetă pentru o noapte. În geamul cuşetei, privit de afară, se oglindesc nu atât perdelele de lumină, care sunt totuşi destul de palide şi de şterse, cât mai ales lumina strălucitoare a zorilor, aşa că interiorul nu se vede prea desluşit.
— Nu cred că-i o idee prea bună, răspunde cu voce tulburată cel întrebat.
Perdelele luminoase sunt aici, chiar în exteriorul trenului, dar şi în înalt, ca într-un joc de sunet şi lumină, independente de orice. Faldurile lor parcă ar veni în atingere cu vagoanele, dar mişcarea impetuoasă a trenului nici nu le face să fluture mai tare, nici nu le strică jocul, rupându-le în vârtejuri. Perdelele de lumină au parcă un alt centru de control. Unii urmăresc pe cer minuscule jerbe de lumină, ca nişte artificii de pom de Crăciun dar de foarte scurtă durată. Apar şi dispar, consumate în secunda următoare. Rare... Ici şi colo... Dar nici nu mai sunt, au fost — câteva — şi, gata, nu mai sunt.
— Aţi auzit ştirile? S-a vorbit de vreo cometă?
— Cometă? Asta nu poate fi cometă.
— Atunci ce-i? Un asteroid?
— Nu cred. N-am auzit nicio explozie. S-ar fi zguduit pământul.
Nimeni nu-şi explică de unde şi de ce s-au ivit perdelele luminoase. Ard? Frig? Nimeni nu îndrăzneşte să deschidă vreo fereastră... Trenul trece în goană prin dreptul unui sat, poate un orăşel. Se perindă case, copaci, gospodării, acareturi, dar nu se vede niciun locuitor. De fapt nici vaci, nici oi, nici capre. Nimic.
Bărbatul în cămaşă albă şi cravată la gât îşi întoarce privirea preocupată către tovarăşul său de cuşetă. Privirea acestuia, încordată, nu se dezlipeşte de fereastră.
Porţile unor gospodării au rămas deschise, şi întrebarea pe care şi-o pun toţi cei ce privesc din trenul în mişcare este: De când e aşa? Din dimineaţa asta, din zori? Sau de aseară? În faţa unor porţi pot fi văzute maşini rămase în poziţii neobişnuite: dădeau să iasă, sau dădeau să intre? Unele maşini par a fi rămase în drum — nici lângă vreo poartă, deschisă sau închisă, nici lângă vreun magazin. Portierele unora sunt lăsate deschise, ca şi cum ocupanţii lor ar fi ieşit în mare grabă, cu intenţia de a se întoarce într-un minut–două. Dar nu se ştie de ce n-au mai făcut-o. S-au evaporat. Perdelele de lumină continuă să fluture ca o auroră boreală lipsită de vlagă, cu poalele lingând pământul.
Undeva nu prea departe, probabil de la câteva cuşete distanţă, cineva răcneşte cu voce disperată:
— Pentru Dumnezeu, închide geamul ăla!
Toată lumea, inclusiv cei doi bărbaţi din cuşetă, aşteptă să audă prompt bufnitura înfundată a geamului închis ca reacţie la acel strigăt disperat. Nu se aude însă decât, prelung şi sfâşietor, vuietul-vaietul trenului. Bărbatul de patruzeci de ani, în cămaşă albă, se întoarce spre tovarăşul său:
— Nu vi se pare că miroase a ozon?
Celălalt îşi mută privirea de la fereastră şi fixează un loc vag în interiorul cuşetei.
— Ozon? Aş zice mai degrabă că e un miros mult mai...
Primul bărbat aşteaptă continuarea, care nu mai vine.
— Mai cum? Mai suspect?
— Mai...
Ucigător.
Şi trenul goneşte mai departe, apropiindu-se de Gara de Nord. Trece cu vuiet amplificat, stârnind vârtejuri de praf şi de hârtii aruncate, prin culoare strâmte de garnituri de vagoane de marfă staţionate în gări, pe lângă locomotive în expectativă prelungită, aleargă sărind cu siguranţă sinucigaşă de pe o cale pe alta, lunecă în mare viteză pe sub arcade metalice în triaje, alegându-şi fără ezitare firul electric spre destinaţie dintr-o succesiune ameţitoare de uniri şi desprinderi, se avântă pe sub Podul Grant şi dincolo de el.
N-a mai rămas decât o rămăşiţă de drum. Infimă... Deja se întrezăresc capetele peroanelor Gării de Nord apropiindu-se şi tot apropiindu-se. Dacă are cineva ochi să vadă. Dar se pare că nu mai are... Peroanele sunt pustii... Deja.
Şi trenul rapid, fără să fi frânat vreun pic înainte, se năpusteşte în gară cu toată inerţia sa devastatoare, aşa cum niciodată nu se întâmplase până atunci, pe vremea când toate zilele erau obişnuite. Băncile aşezate de-a lungul peronului, ceasurile agăţate de stâlpi vin şi trec, zboară rămânând în urmă ameţitor de repede şi nu-i nimeni să mai fie interesat de ora pe care o arată. Locomotiva culcă la pământ fără niciun efort tampoanele de la capăt de linie, spulberă chioşcul de ziare de dincolo de împrejmuire prefăcându-l într-o ploaie de tinichele şi de cioburi pulverizate, îşi croieşte o cale nouă pe unde nu mai sunt şine şi nici n-au fost vreodată, sfârtecând cu roţile de oţel întinderea de ceramică făcută exclusiv pentru călcătură de picior omenesc şi nicidecum pentru un colos de metal dezlănţuit, ridică de pe acea întindere un nor de praf tot mai lung care creşte începând de la primele roţi către coada trenului, tot îngroşându-se pe măsură ce garnitura pierde din viteză din ce în ce, până când pieptul de oţel al locomotivei sparge cu ultimul rest de inerţie ultimele porţi de fier şi sticlă dinspre Piaţa Gării de Nord şi rămâne încremenit la piciorul uneia din uriaşele coloane cenuşii, neclintite de o sută cinzeci de ani.
Praful din interior iese alene pe uşile sfărâmate şi pe cele rămase deschise, şi se aşterne încet peste piaţa pustie, peste taxiuri şi peste autobuze goale, încremenite, care n-au mai apucat să dea colţul spre bulevardul Dinicu Golescu sau să-l traverseze către strada Witing.
*** *Al doilea fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Publicat și în Convorbiri literare, oct. 2015
