Îmi aduc aminte de un film pe care l-am văzut cu mulţi ani în urmă, I compagni, de Mario Monicelli, în care rolul principal îl juca Marcello Mastroniani. Dar personajul pe care îl văd şi astăzi cu ochii minţii la fel de viu ca în anii aceia îndepărtaţi, ori de câte ori secvenţe din film îmi revin în memorie, se numea Pautasso şi era interpretat de Folco Lulli, un actor pe care îl mai văzusem şi în alte filme ale Neorealismului italian de la începutul anilor ’50. Pautasso, muncitor la o fabrică de textile, participă alături de tovarăşii săi de muncă la o grevă care avea drept obiectiv, printre altele, blocarea unui tren cu şomeri aduşi de patroni din altă localitate pentru a zădărnici greva înlocuindu-i pe grevişti. Era acolo o scenă de noapte, într-o gară de triaj cu multe linii ferate ramificate. O scenă de pomină. Valuri de ceaţă se târau peste linii, se auzea o locomotivă apropiindu-se şi Pautasso, în mijlocul liniilor, complet dezorientat, gras cum era şi neajutorat, dădea să fugă ca o fiară încolţită de un vânător nevăzut, să scape, dar nu ştia încotro. Şi atunci s-a auzit de undeva strigătul sfâşietor al unuia din tovarăşii săi — Pautaassooo! Un strigăt de te treceau fiori. Şi în ceaţa care se frământa străpunsă de luminile gării de triaj, Pautasso dispare din lume înghiţit de ceaţă şi abur de locomotivă.
*
Aveam în casă la părinţi un deşteptător cu două clopoţele deasupra, ca două moţuri nichelate. Între ele, la ora fixată, ciocănelul se pornea să se agite furibund. Pe cadran era gravată o locomotivă lansată în cursă, iar dedesubt stătea scris la loc de cinste: C.F.R. Era simpatic la vedere deşteptătorul, dar când începea să sune în zori, mai întâi inima îţi stătea în loc pe când erai încă în somn, după care se pornea să bată, când erai deja treaz, atât de înnebunită încât nici să mai urască deşteptătorul nu se mai simţea în stare.
Altminteri, ceasul stătea cuminte pe un scrin, ticăind apăsat. Toca timpul secundă cu secundă.
*
Eram veşnic pe drumuri, în interes de serviciu. Şi deşi diurna se tot micşora de la un an la altul şi se decontau tot mai greu biletele la clasa întâi, nu mă puteam abţine de la plăcerea de a lua masa la vagonul-restaurant. Nu chiar la fiecare călătorie, doar din când în când. În definitiv preţul nu era nici măcar dublu faţă de un restaurant oarecare, nemişcat şi lipsit de orice farmec. Plăcerea mesei era totul. Şedeam la fereastră, chelnerii erau cam nătângi dar manevrau cu dexteritate boluri înalte cu supă, turnau fără greş berea în pahar în condiţii de instabilitate şi goleau prompt scrumierele grele. Altceva ce să le mai pretinzi? Luam prima sorbitură de bere în timp ce o mică gară oarecare zbura prin dreptul ferestrei, şi puneam tacticos paharul gol pe masă abia când trenul începea să coboare dincolo de munţi. Nu era niciun zor să mă întorc în compartimentul meu. În vagonul-restaurant era întotdeauna lume puţină, astfel că la masă şedeam de cele mai multe ori singur. Îmi intrase în obişnuinţă să mă bucur de singurătate. Contemplam priveliştea mereu în mişcare de afară, de care nu mă lega nimic în afară de estetica ei. Draperiile de in de la ferestre, invariabil cărămizii, aveau imprimate pe diagonală însemnele C.F.R.-ului — nenumărate diagonale şi aceleaşi trei iniţiale repetate la nesfârşit — şi asta îmi sugera înrudirea cu vechiul nostru deşteptător de acasă.
De la vagonul-restaurant o luam înapoi către compartimentul meu trecând dintr-un vagon într-altul. Vagoanele erau vechi şi demodate, uşile din capăt culisau destul de greu, preţ de câteva secunde mă aflam claustrat în interiorul burdufului dintre vagoane, cu picioarele pe o punte instabilă de metal. Făceam doi-trei paşi împleticiţi şi mă opinteam să deschid uşile către vagonul următor. Îmi lăsasem canadiana agăţată în cârlig şi ea era semnul meu de recunoaştere. Sus în portbagaj îmi lăsasem şi sacoşa, fără să rog pe nimeni să-şi arunce din când în când ochii pe ea, mizând pe aspectul onorabil al tovarăşilor de călătorie. Aşa că acum, pe drumul de întoarcere, cercetam compartimentele pe lângă care treceam, căutând cu ochii canadiana.
Un tren din sensul opus s-a năpustit cu avânt distrugător şi, ratându-şi ţinta, şi-a consumat furia fulgerându-şi sacadat luminile ferestrelor pe lângă trenul nostru. M-am oprit la o fereastră şi am privit afară până ce ultimele ferestre luminate s-au scurs târând după ele vuietul metalic al roţilor.
Mi-am continuat drumul trecând dintr-un vagon într-altul, pe culoarele goale... În niciun compartiment nu-mi recunoşteam canadiana agăţată în locul de care îmi aminteam, la fereastră, cu spatele către sensul de mers. Era deja foarte târziu, cei mai mulţi probabil că dormeau, somnul acela în tren, care unora li se pare un chin, în timp ce alţii se acomodează cu orice. M-am întrebat: oare eu cum mă acomodam cu întorsăturile vieţii?... Mi-am amintit deodată că ceva mai devreme, încă înainte de a mă duce la vagonul-restaurant, conductorul trecuse din compartiment în compartiment şi anunţase că la Filiaşi ultimele trei vagoane urmau să fie desprinse pentru a fi ataşate la un tren care urca pe Valea Jiului, în timp ce restul trenului îşi urma ruta Turnu-Severin–Orşova–Caransebeş–Timişoara. Manevre de-ale lor, prin gări, în noapte: descurcă-se cum or şti. Dar amintindu-mi, m-a săgetat un fior: dacă locul meu se afla într-unul din cele trei vagoane desprinse?
Am împins uşile culisante de la capătul burdufului şi înaintea mea s-a deschis pe neaşteptate spaţiul gol şi imens al nopţii. Spaţiul vuia în urma trenului, fugea îndărăt cu luminiţele sale reci şi absorbea tot, timp şi trecut şi viitor, şi tot, contopindu-le pe toate. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
