Divorţ fericit! (19)*

Capitolul 12 (1)

Gemi urcă pe estradă odată cu ultimele acorduri ale formaţiei muzicale.
   — Dragii mei, spuse el la microfon, vă invit să ne luăm adio de la prietenii noştri instrumentişti, care ne-au delectat şi în ultima seară la restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei. Poate că e cineva contrariat de faptul că am zis adio? E bine să nu fiţi. Pentru că pe vreunii din prietenii noştri poate îi veţi mai întâlni — cine ştie, orice este posibil — pe la alte restaurante. Dar aici, în niciun caz! De ce? Pentru că hotelului urmează să i se schimbe numele, să fie radiat din ghidul hotelurilor şi, în plus, să fie vopsit în altă culoare! Moderatorul rosti aceste cuvinte pe un ton glumeţ, care iscă unele râsete. — Iar drumul pe care aţi venit, acea deviaţie de la şosea, va fi împădurit şi i se va şterge urma! Glumeam desigur... Aşadar, să le mulţumim prietenilor noştri, cum ziceam. Să-i mulţumim saxofonistului nostru Nelu Barbu, care ne-a delectat cu nostalgiile sale sonore!... Saxofonistul, ţinându-şi instrumentul la piept, se înclină spre sală, în timp ce ropote de aplauze se ridicau de la mese... — Basistului Teo Andronescu, care l-a „strunit” energic pe colegul şi prietenul său! Dar nu i-a tăiat din avânt... pianistului nostru, Marius Lungu! De fapt nici n-a avut vreodată intenţia asta! Fiindcă ar fi avut de a face cu toboşarul nostru... Bebe Naidin! Căruia îi mulţumim! Un tip deborbând de vitalitate, după cum v-aţi putut convinge! Adio, dragi prieteni! Şi... Divorţ fericit!
   Instrumentiştii se îndepărtau pe mocheta grena, îndreptându-se spre fundul salonului, cu trena de aplauze după ei, şi nici nu ajunseseră încă la capăt, când Gemi se adresă din nou publicului:
   — Vă amintiţi, dragi prieteni, că încă din prima seară v-am spus că am divorţat. Ei, da, a fost o scăpare din partea mea... Nu că am divorţat. Nu, în niciun caz! Scăparea a fost că v-am spus-o! Vă amintiţi, da? Ce credeţi, m-am recăsătorit? Sau nu?... Câteva voci disparate din salon se făcură auzite spunând Da, altele spunând Nu. — Ei bine, pot să vă spun că: Da, m-am recăsătorit!... Gemi îşi ridică palmele în dreptul feţei într-un gest de prevenire, pentru a domoli animaţia stârnită în salon. — Nu vă grăbiţi să trageţi o concluzie fiindcă s-ar putea să fie o concluzie pripită. A fost o poveste amuzantă, dragii mei. Vreţi să vă spun?... Mult mai multe voci decât înainte răspunseră Daaa... Bun, am luat notă. Curiozitatea a rămas vie. Asta-i foarte bine! Vă felicit! Curiozitatea ne ţine în viaţă: semn de vitalitate, ce mai! Semn de rezistenţă la vicisitudinile vieţii şi de vitalitate! Am să vă spun o poveste cu o pisică!... Salonul se foia, pregătindu-se să urmărească povestea-spectacol, la fel ca la prima apariţie a moderatorului. Atmosfera se încălzea. — Ce credeţi, dragi prieteni: şezând la mesele voastre, aveţi vreo obligaţie faţă de mine să-mi arătaţi, fiecare dintre voi, o faţă însufleţită de interes? Să mă impresionaţi? Sau n-aveţi grija asta? Pentru că ce văd eu de aici de la înălţimea estradei... mai bine zis felul cum se reflectă pe faţa mea ceea ce văd eu în sală oricum nu contează. Situaţia voastră este destul de mult diferită de a mea, credeţi-mă... Moderatorul se opri brusc, îşi lăsă capul în jos şi îşi prinse tâmplele între degete. — Cer scuze, nu ştiu ce mi-a venit. Păru să se redreseze, întorcându-se la verva sa întreruptă cu câteva clipe mai înainte. — Aşadar, vorbeam de o pisică. Da... Aveam o vecină lângă casa unde locuiam. În cartierul... A! n-am să vă spun cartierul! Nici măcar oraşul! Mi se va pierde urma, cum vă spuneam!... Aşadar, dragi prieteni, eram singur, proaspăt divorţat... adică nu chiar aşa de proaspăt, dacă stau să mă gândesc... iar ea se ivea din când în când la fereastră. Ei, da! Era o plăcere! O vedeam de departe şi mă întrebam: oare se uită încoace, spre mine? O interesează persoana mea? Într-o zi, ce să vezi! O pisică a sărit gardul în curte la mine, venind dinspre curtea vecinei. Ştiţi cum sunt pisicile. Practic, n-au stăpân. Vorba latinului: Ubi bene, ibi patria! Hm! Aţi văzut ce le am cu latina?... Am observat că pisica avea o zgardă roşie şi, mă rog, toate semnalmentele unei pisici bine domesticite. Pisica a rămas la mine o după-amiază întreagă, i-am dat să mănânce, s-a lăsat mângâiată, oho! şi încă cum! Unii poate ar spune: Îţi închipuiai că o mângâi pe stăpână! Ei bine, nu sunteţi departe de adevăr... Şi ce idee credeţi că mi-a venit? Am scris pe un bileţel câteva cuvinte adresate vecinei. Am întrebat-o doar atât: cum o cheamă pe pisică şi ce preferă să mănânce. Ea mi-a răspuns... În fine, nu vă mai dau toate amânuntele. Pe scurt, pe vecină am aflat că o chema Margareta... Asta a fost la al doilea bileţel... sau poate la al treilea! Ştiţi cum se-ntâmplă! Pisicile se lasă greu! Scuze: vroiam să spun, femeile!... Şi în scurtă vreme mi-a devenit soţie. De data asta n-am să mai fac greşeala să vă dezvălui ce a urmat. Dacă mai suntem şi astăzi căsătoriţi? Asta n-am să vă spun în seara asta. Şi dacă nu în seara asta, n-am să vă spun niciodată. Fiindcă după sejurul „Divorţ fericit!”, am de gând să dispar!
   — Şi doamna Zenobia? se auzi o voce din salon, din depărtare.
   — O să fiu dispărut şi pentru Doamna Zenobia, răspunse prompt Gemi. Şi râse amuzat. — Cu banii pe care o să-i primesc de la Doamna Zenobia am de gând să-mi deschid o afacere!... Moderatorul se plimbă pe estradă încoace şi încolo, ţinând microfonul la gură. — Bun, asta a fost povestea mea. Dar ia să vedem, cine dintre dumneavoastră doreşte să vină cu propria sa poveste, poate ultima din sejurul nostru? Doreşte cineva... O foială pregătitoare se făcu simţită pe la mesele din salon, dar nimeni nu se ridică să ia microfonul cu care Gemi îi îmbia pe meseni înclinându-l spre salon, însoţindu-şi gestul de o ridicare întrebătoare a sprâncenelor. — Chiar nimeni nu are o poveste interesantă de spus? Mm, ce ziceţi? Domnule Ionescu, nici dumneavoastră nu doriţi să ne spuneţi o poveste? Sunt sigur că aveţi de spus ceva care să intereseze pe toată lumea!
   La masa lui, Vadim tresări ca un elev prins copiind în clasă. La aceeaşi masă, Cecilia Brateş avu o izbucnire de veselie, ca şi cum aştepta de mult să audă ceea ce Gemi tocmai spusese: — A, ce mă bucur! Suntem siguri, Vadim, că ai să ne delectezi cu povestea ta!
   Vadim apucase să se ridice pe jumătate în picioare, încă nehotărât, parcă sub presiunea publicului, chiar dacă publicul încă nu se coalizase, cum se întâmplă de multe ori, să-l someze să dea curs invitaţiei. Se întoarse spre Elvira întrebător.
   — Ei haideţi, domnule Ionescu, îl îndemnă Gemi de pe estradă. Nu vă mai codiţi atâta. Veniţi, chiar dacă partenera dumneavoastră are unele rezerve, ca să zic aşa.
   Vadim ieşi de la masă. Era prea târziu să se mai dea înapoi. Nu era prea plăcut să te deplasezi spre estradă sub privirile tuturor, care nu se ştie cât de prietenoase erau. Străbătu drumul până la estradă încercând să alunge din minte imaginea Elvirei, care îi ocolise privirea cu câteva clipe mai înainte, atunci când o întrebase pe muţeşte dacă e dispusă să-l însoţească pe estradă. De fapt, atitudinea ei rezervată venea, cumva, să-i strice bucuria de mai înainte, prilejuită de promisiunea ei.
   — Bine aţi venit, domnule Ionescu, îl întâmpină Gemi întinzându-i mâna, după care îi pasă microfonul. Sper că îi apreciaţi pe oamenii care nu fac glume proaste. La mine mă refer! Dar înainte de toate, dă-mi voie să-ţi spun Vadim. Îmi dai voie, da?... Vadim făcu cu mâna în care ţinea microfonul un gest de declinare a oricărei împotriviri. — Şi la rândul meu te invit să-mi spui Gemi. De acord?
   — Sigur, acceptă Vadim. De ce nu?
   — Spune-mi, te rog, dragă Vadim, cu ce te ocupi? Dar stai! se grăbi el să retracteze întrebarea. Mai corect ar fi să-ţi pun întrebarea altfel: Aşa-i că lucrezi în publicitate?
   — Dar văd că sunteţi bine informaţi aici, spuse Vadim.
   — Aveai vreo îndoială, dragă Vadim? Suntem cât se poate de bine informaţi. Ba chiar avem un serviciu întreg de informaţii! spuse Gemi pe un ton ambiguu.
   — Mă rog, tu ştii mai bine ca mine.
   — Faci publicitate pentru femei? întrebă în glumă moderatorul.
   — Nu, dar folosesc femeile în publicitate, îi ţinu Vadim isonul glumind la rândul său.
   Gemi avu, aşa, un fel de mişcare de abandonare, lăsă pentru moment să-i cadă mâna în care ţinea microfonul şi râse dezarmat, semn că îi apreciază umorul. Vadim se simţi mai liniştit, ba chiar confortabil; ceva i se păru că seamănă acum cu momentul când Elvira îl invitase cu două zile înainte în maşina ei, pe şosea, în faţa panoului publicitar cu reţeaua de telefonie Tele-Omega. Acum, la noapte, urma încununarea.
   — Le foloseşti doar în publicitate, dragă Vadim, sau şi în alte scopuri? glumi moderatorul. Vadim însă, se duse cu gândul ceva mai departe, întrebându-se dacă Gemi nu vrea să-l prindă în vreo capcană. Se hotărî să nu-i spună nimic de Elvira în caz că i se va cere. Dar moderatorul nu îl întrebă.
   Vadim se sili să apară cât mai dezinvolt în faţa publicului.
   — Ca toată lumea, răspunse el.
   — Poftim?
   — M-ai întrebat dacă folosesc femeile şi în alte scopuri în afară de publicitate. Iar eu îţi răspund: ca toată lumea.
   — Am înţeles. Ia spune, Vadim, eşti însurat?
   Vadim se uită spre masa de unde plecase şi o văzu pe Cecilia Brateş urmărindu-l cu ochii ei vii dintotdeauna, pe domnul Stanciu întors şi el spre estradă, urmărindu-l, dar fără cine ştie cine ştie ce interes, şi pe Elvira privind mai degrabă indiferentă undeva spre un colţ al salonului, ca şi cum i-ar fi fost jenă de minciuna pe care urma s-o audă din gura lui. Totuşi, având în vedere ceea ce apucase să-i spună Elvirei în prima zi, nu mai putea s-o întoarcă. Îi răspunse deci lui Gemi:
   — Dacă n-aş fi divorţat, nu m-aş afla aici.
   Moderatorul îl cântări cu privirea câteva secunde, parcă mai mult decât s-ar fi cuvenit, şi o luminiţă de neîncredere îi licări în ochi.
   — Apropo, Vadim, că tot spuneai că n-ai avea ce căuta aici dacă n-ai fi divorţat. Cum ai ajuns la Ţărmul Armoniei?
   Tot salonul asculta într-o tăcere deplină. Vadim întârzia cu răspunsul.
   — Puteţi sări peste întrebarea asta? zise el.
   — Vadim dragă, aici nu facem interogatorii. Răspunzi doar la ce consideri tu de cuviinţă. Dar nu cumva ai omis să spui totuşi că de fapt nu eşti divorţat? Te întreb doar aşa, amical. Cu toţii se întâmplă să uităm unele amănunte.
   — Sunt despărţit de facto, domnule Gemi.
   — De facto! îl persiflă moderatorul cu un gest teatral, stârnind în salon câteva râsete. Dar dacă eşti de facto... Eu ţi-am spus că avem la dispoziţie un întreg serviciu de informaţii. Dacă n-ai vrut să mă crezi, e treaba ta! Ziceam că dacă eşti de facto, de ce ţi-ai petrecut noaptea de miercuri spre joi cu soţia ta de facto?
   Câţiva din salon îl admirau pe Gemi pentru sarcasmul lui. Şi asta se simţea aici pe estradă.
   — E o poveste mai complicată, spuse Vadim.
   — Chiar aşa de complicată? Şi nu vrei s-o des-complicăm un pic? Poate că o convingem pe Doamna Zenobia să treacă cu vederea falsul în declaraţii, ce zici?
   — Fals în declaraţii? Să-ţi spun ceva, Gemi. Eu n-am completat niciun formular.
   — Dar cine l-a completat? Partenera ta? Păi partenera nu putea să declare altceva decât ceea ce i-ai spus tu. Dacă ai dezinformat-o pe partenera ta, ai dezinformat-o şi pe Doamna Zenobia. Şi nu ştiu dacă o să-i placă.
   Gemi era în continuare vesel şi relaxat. Doar că uza de o anume asprime latentă, pe care Vadim nu o sesizase în discuţiile cu ceilalţi invitaţi pe estradă. De ce să schimbe moderatorul tonul tocmai cu el?
   — Nu cumva a fost un târg, Vadim? Un târg cu soţia ta abandonată. Ia spune, Vadim, tu îţi iubeşti soţia?
   — Păi tocmai v-am spus că suntem despărţiţi.
   — Da. De facto, am reţinut. Dar ia spune-mi, ce crezi, ea te iubeşte pe tine? Gemi sesiză ezitarea lui Vadim şi preciză: — Dar sincer! Poţi să-mi spui părerea ta sinceră?
   — Vrei să-ţi spun ceva, Gemi? Eu nu cred în poveştile astea.
   — Care poveşti, Vadim?
   — Că unul se agaţă de celălalt, că unul tânjeşte, în timp ce celălalt îi întoarce spatele... Nu, Gemi, eu nu cred în aşa ceva. De obicei, într-un cuplu ambii parteneri constată că nu mai au nicio perspectivă împreună.
   — Deci tu, Vadim, susţii că suntem cu toţii la fel de statornici, sau la fel de puţin statornici. Încât la un moment dat îi întoarcem spatele partenerului, mă rog, partenerei, şi ne vedem de drum. Fix în aceeaşi clipă.
   — N-am spus asta. Oamenii sunt diferiţi. Probabil că şi în privinţa statorniciei suntem diferiţi. M-ai îndemnat să fiu sincer, Gemi. Uite, am să fiu sincer. Viaţa e prea frumoasă şi are prea multe atracţii ca să...
   — Ca să încremenim într-un singur proiect, îl completă moderatorul. Nu-i aşa? Bun, deci ai făcut un târg cu actuala nevastă: petrecem o noapte împreună, dar după aceea mă laşi în pace. Ăsta a fost târgul, da? Uite ce e, Vadim, n-am să fiu prea insistent. Te întreb un singur lucru: Saviana cine e?
   Vadim rămase perplex. Se uită din nou peste mese, la masa de unde plecase — de unde avusese proasta inspiraţie să accepte să plece — şi o văzu pe Cecilia făcându-i semne de încurajare. Doar ea. Altminteri, atmosfera în salon era suspect de glacială.
   — Saviana e o prietenă de-a mea, răspunse el cu toată vioiciunea de care mai era în stare.
   — Bietul Vadim Ionescu! Moderatorul îl lăsă pentru câteva clipe cu microfonul în mână în locul unde se afla, şi făcu un ocol pe estradă. — Nu vrea nimeni să-l salveze pe bietul nostru prieten? Că văd că e în suferinţă. Gemi i se adresă din nou lui Vadim: — Poţi să ne spui, te rog, de cât timp eşti cu noua ta prietenă Saviana?... Vizibil stingherit, Vadim ridică din umeri. — Să-ţi spun eu, Vadim. Sunt doi ani. Da? Sau au trecut deja mai mult de doi? Vrei, te rog, s-o inviţi pe Saviana aici pe estradă?
   — Văd că le ştiţi pe toate, spuse Vadim. Dacă le ştiţi pe toate, ştiţi şi că Saviana nu-i aici în hotel.
   — Nuu?! făcu moderatorul cu o mirare îngroşată şi uşor ameninţătoare. Deci eşti cu altcineva? De facto? Aşadar viaţa e al naibii de frumoasă şi are al naibii de multe atracţii, da? Şase luni şi... alta!
   — Gemi, nu cumva în viaţa de toate zilele eşti procuror? spuse Vadim pe un ton sumbru.
   Şi avu totuşi puterea să zâmbească înainte de a coborî de pe estradă.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

Divorţ fericit! (18)*

Capitolul 11 (2)

Câteva mese mai încolo, doamna Mircioiu observă cu o oarecare detaşare că oamenii au început deja să se simtă în voia lor şi să se distreze, şi că evenimentele recente contează mai puţin. Era teoria ei, că totul porneşte din interior, teorie pe care domnul Marinescu, fostul ei soţ, scriitorul deja cunoscut de toată lumea din restaurant, încetase s-o combată cu destulă vreme înainte ca ei să se despartă.
   — Am fost şi noi la fel de veseli nu mai departe decât acum o oră, observă cu generozitate domnul Dragomir, cu scopul nedeclarat de a preîntâmpina eventuale învinovăţiri din partea comesenilor săi, adresate colegilor de sejur care ar fi putut părea că întrec oarecum măsura.
   Pe ring încă mai dansau câteva perechi, dar la masa lor nu exista deocamdată niciun interes pentru dans.
   — Ar trebui să iei aminte la ce se întâmplă în jur, i se adresă doamna Mircioiu fostului consort, şi o oarecare pornire se făcu simţită în glasul ei, reminiscenţă, poate, a primei seri, când ei doi inauguraseră seria apariţiilor pe estradă în compania lui Gemi; de nu cumva era de sorginte mai veche, de pe vremea căsniciei lor eşuate. Poate îţi prinde bine pentru operele tale!
   — De fapt n-am auzit nimic de la masa aia, spuse domnul Marinescu. Aşa că n-are ce să-mi prindă bine. Doar câteva hohote de râs, al căror motiv nu-l cunosc.
   — Restul ar trebui să-l completezi din imaginaţie, nu-i aşa? îi sugeră ironic doamna Mircioiu. Este masa unde stau foştii soţi Văduva, ăia pe care i-am văzut ieri producându-se pe estradă. Şi l-am mai văzut pe domnul Văduva încercând azi-dimineaţă să-i abordeze pe poliţişti, ca să se plângă de nu ştiu ce.
   — N-aş zice că abordarea celor doi poliţişti azi-dimineaţă de către domnul Văduva ar putea fi un motiv de haz, fu de părere scriitorul. Probabil că au alte motive să se distreze.
   — Mi se pare mie, sau Adina noastră e cam răutăcioasă în seara asta? observă doamna Dragomir cu jucăuşă acuitate.
   Adina nu apucă să răspundă pentru că domnul Marinescu i-o luă înainte:
   — Aş putea să repet că pentru a completa în imaginaţie ar trebui să fiu atent la toate prostiile care se spun în jur. Bineînţeles că persoanele de faţă se exceptează! Scriitorul luă o gură de vin şi îşi tamponă buzele cu un şerveţel, în timp ce fosta sa consoartă se întoarse spre el dintr-o parte, cu o privire nedusă până la capăt, cu o grimasă de scepticism uşor dispreţuitor, vrând parcă să spună că nimic din ce spunea el n-o mai putea surprinde. — De-aia ziceam că pentru a digera în linişte tot ce văd şi aud mi-ar trebui un refugiu. Ştie cineva un loc retras în hotelul ăsta?
   — Eu cred că hotelul nu-i chiar complet, cum i-am auzit pe unii pretinzând, spuse doamna Mircioiu. Mie mi s-a părut că mai sunt camere neocupate. Aşa că ai putea aranja cu un recepţioner să te lase într-o cameră goală. Dacă îi spui cu ce te ocupi, sunt sigură că-l dai pe spate. De altfel cred că ai şi devenit celebru pe-aici prin hotel.
   — Şi eu cred la fel, spuse domnul Dragomir. Sau ai putea face altceva: să ceri să intri la bazin. N-am auzit pe nimeni din grup să fi avut o asemenea dorinţă.
   — La bazin? se arătă mirat scriitorul. Bazin de înot? Au aşa ceva?
   — Nu se poate să nu aibă, fu de părere domnul Dragomir. Mi se pare că l-am şi auzit pe Gemi vorbind de înot. Doamna Zenobia e foarte generoasă, şi cu meniul, şi cu toate.
   — Eu n-am auzit de bazin de înot, mărturisi doamna Dragomir. Dar recunosc că un hotel atât de elegant e imposibil să nu aibă bazin de înot. Merită să încerci, Viorel.
   Tonul întregii discuţii varia între ironie amicală şi uşoară nervozitate. Nimeni nu îl întrebă pe domnul Marinescu la ce anume ar fi dorit să mediteze, pentru că asta nu era treaba lor, nici măcar a fostei consoarte, care se săturase de meseria lui de scriitor şi era, după cum mărturisise, exasperată de bileţelele pe care el le lăsa peste tot în casă, şi între care nu putea discerne: care din ele conţineau nume de personaje, şi care nume de femei reale? Domnul Marinescu nu mai purta în această seară vesta grena care fără îndoială plăcuse multora din salon la prima lui apariţie, joi-seară, şi n-ar fi fost de mirare ca mulţi să-şi fi zis că el nu era niciodată cu adevărat vulnerabil, cu sau fără vesta lui grena. Ceea ce nu însemna că scriitorul le capta în prezent atenţia. Se uitară cu toţii în jur, temându-se să nu se apropie de masa lor chelnerul acela supraveghetor nedorit, căci niciunuia din cei patru nu-i plăcuse, dar prin salon puteau fi văzuţi alţi chelneri, cu înfăţişare normală. Unul din aceştia tocmai se apropia de masa lui Vadim şi îl întreba dacă nu doreşte să mai comande ceva. Poate că era un moment de acalmie, când toată lumea era servită, iar chelnerii, neavând ce să facă, se plictiseau. Era doar, poate, starea chelnerilor, sau a unora dintre ei, căci clienţii nu se plictiseau nicidecum.
   Preţ de câteva clipe Vadim îi urmări cu privirea pe tovarăşii lor de masă cum dansează pe ring alături de celelalte perechi, puţine câte mai rămăseseră. Elvira îi observă privirea şi, oprindu-se din mâncat, i se adresă oarecum amuzată:
   — Constat că îţi place de ei. Care crezi că-i cuvântul care li se potriveşte?
   Vadim stătu un pic să se gândească.
   — Zvăpăiaţi? încercă el. Şi, fără a mai aştepta să vadă dacă nimerise cuvântul pe care îl aştepta Elvira, adăugă: — De fapt, numai Cecilia. Domnul Stanciu, de! rezervat cum îi e felul, deja am început să mă obişnuiesc cu ei.
   Pe Elvira o vedea pentru prima oară în public fără ochelarii ei fumurii. Ca prin minune, echimozele de sub ochii ei dispăruseră. Era ultima cină la restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei şi multe urmau să rămână în curând de domeniul trecutului.
   — E doar o aparenţă, spuse Elvira mai degrabă indiferentă.
   — La cine te referi?
   — La ambii. Ea nu-i atât de zvăpăiată pe cât pare, sau ar vrea să pară, şi mai ales el nu-i pe-atât de rezervat cum ne lasă să credem.
   Vadim se uită lung şi calm la Elvira gândindu-se dacă să-i ceară lămuriri şi ajunse la concluzia că nu-i cazul.
   — Tu ştii mai bine, spuse el concluziv.
   Ea se întrerupse din mâncat, ridică paharul şi îl întinse spre Vadim. Ciocniră.
   — Noroc, spuse Elvira. Şi păru să n-o mire privirea lui uşor întrebătoare. — În noaptea asta o să se întâmple ceva ce te va bucura. Ceva ce aştepţi de mult.
   El îşi reprimă emoţia. Încercă să pară un bărbat stăpân pe sine.
   — Şi de ce trebuia să mi-o spui dinainte?
   — Am vrut să te simţi bine în ultima seară, spuse ea. Să nu stai cu sufletul îndoit. Te uitai la un panou publicitar când te-am întâlnit pe şosea... Nu îşi continuă fraza începută pentru că tovarăşii lor se întorceau de pe ringul de dans. Cecilia părea de-a dreptul veselă.
   — Ce bine arăţi în seara asta, Elvira dragă! spuse Cecilia aşezându-se. S-ar zice că ţi-a priit Ţărmul Armoniei! Parcă nici nu-mi vine să cred că mâine seară, la ora asta, n-o să mai fim împreună. O să ne împrăştiem care încotro. Să ştii că-mi vine să plâng! Unde mai întâlnesc eu o prietenă ca tine, atât de drăguţă şi de la locul ei?
   — Am putea să ne dăm numerele de telefon, sugeră domnul Stanciu. Se aşezase şi el şi îşi căută pe scaun o poziţie mai comodă. — Aici n-avem semnal, dar în lumea largă presupun că telefonia încă mai funcţionează.
   — Chiar aşa! Bună idee! Bravo, iubitule! se entuziasmă Cecilia, mai să bată din palme. Şi pe de altă parte, ce ciudat! Noi suntem aici cu toţii afectaţi de eşecul legăturilor noastre... Sau, mă rog, hai să nu generalizez, aproape toţi! se corectă ea cerându-i scuze din ochi consortului ei nelegal. Mai sunt şi excepţii, nu-i aşa, iubitule?... Altminteri însă, ne-am fript cu toţii în viaţă, cum s-ar zice. Şi cu toate astea ne dorim legături noi. Hm! Altfel spus, nu ne-am învăţat minte! Nu-i ciudat?
   — Triumful speranţei asupra experienţei! sintetiză Vadim plin de vervă.
   Domnul Stanciu spuse:
   — Ar trebui să trecem cu vederea unele întâmplări care poate că ne-au marcat... într-un fel sau altul.
   — Se termină sejurul nostru cu un nume atât de caraghios: „Divorţ fericit!”, spuse Cecilia învăluindu-i pe toţi într-o privire drăgăstoasă. Vroiam să spun că ar trebui să păstrăm legătura între noi în ciuda tuturor „întâmplărilor” la care se referă Paul. Nu-i aşa, Elvira?
   — Dacă mă întrebi pe mine, răspunse Elvira, mi se pare că numele se potriveşte cu scopul.
   — Ei, dar parcă poţi tu să ghiceşti ce scop a urmărit doamna Zenobia! o tachină Cecilia.
   Domnul Stanciu răspunse în locul Elvirei:
   — Păi, îmi închipui că a vrut să ne simţim cu toţii bine, nu? Ce altceva?
   — Vai, Paul, nu te recunosc! se bucură Cecilia. Nu mai vezi răul din oameni, ca altă dată, nu mai suspectezi pe nimeni de intenţii ascunse? Şi ţie ţi-a priit sejurul!
   — Dacă doamna Zenobia a vrut să-şi facă o bucurie, noi invitaţii n-avem decât să ne bucurăm la rândul nostru. Nu aşa se întâmplă în viaţă? peroră domnul Stanciu. Spunem despre câte cineva: ia uite ce persoană generoasă! Ce altruist! Dar de fapt altruistul n-a avut altă intenţie decât să crească în propriii săi ochi făcând bine unuia sau altuia. Asta nu înseamnă că trebuie să-i respingem actele de caritate doar fiindcă în spatele lor stă un soi de egoism, nu?
   — Dar cum poate doamna Zenobia să se bucure nefiind de faţă? se întrebă Cecilia.
   — Poate că cineva îi relatează din când în când, avansă domnul Stanciu o părere. Poate că i se prezintă rapoarte.
   — Am mai auzit asta, spuse Vadim. Era sigur că bucuria pe care i-o prilejuise promisiunea Elvirei i se putea citi pe faţă de la mare distanţă, dar asta nu îl deranja. — Eu nu cred că cineva se poate bucura doar din ce i se relatează. Asta, presupunând că lucrurile merg în direcţia aşteptată.
   — Cu alte cuvinte, interveni domnul Stanciu, dumneavoastră presupuneţi... vreau să spun, tu presupui că trebuie să fii de faţă pentru a putea lua pulsul evenimentelor. Am înţeles bine?
   — E doar o părere, spuse Vadim. Evenimentele trebuie să fie... cum să spun? Pregnante. Dacă suntem într-adevăr foarte interesaţi de ce se întâmplă, dacă le trăim, ar trebui ca asta să se reflecte în visele noastre, nu credeţi?
   — În vise? îşi arătă surprinderea domnul Stanciu. Adică cum? Să visăm că suntem cu toţii într-o armonie ce nu s-a mai văzut şi că se strângem în braţe unul pe altul?
   — Eu nu prea visez noaptea, se delimită Cecilia de orice implicare în chestiunea cu visele. De felul meu, dorm buştean! Dar tu, Vadim? Ia spune, tu ce-ai visat?
   — Nu-mi amintesc, răspunde Vadim, dar sunt sigur că la noapte n-am să visez nimic.
   Cecilia încercă să ghicească ce se ascundea în spatele cuvintelor lui, dar nu-l întrebă nimic. Rămase doar pe faţă cu un zâmbet enigmatic.
   Elvira spuse pe un ton destul de rece:
   — După părerea mea, lucrurile trebuie lăsate să curgă de la sine. Niciodată nu-i bine să te grăbeşti. Cum zic unii: să le laşi să se coacă.
   — Am înţeles! spuse Cecilia tărăgănând unele vocale, lăsând să se înţeleagă că ceea ce auzise era exact ceea ce se aştepta să audă. Dar asta numai un timp! preciză ea. La un moment dat... Cecilia mimă cu ambele braţe o explozie: — Pfu! Nu mai poţi aştepta! Pur şi simplu nu mai poţi! Şi râse nestăpânit. — Noi doi, de pildă, Paul şi cu mine... Îmi amintesc cum a fost acum zece ani — oho! Dumnezeule!
   — Cecilia, te rog! reacţionă sever dar cu discreţie pudică domnul Stanciu. Eu accept că suntem aici ca să împărtăşim din experienţa trecută. Dar nu dăm detalii intime fără nicio relevanţă, ce dracu’!
   — Tu ce-ai visat azi-noapte, iubitule? schimbă Cecilia subiectul fără să clipească.
   — Am visat că în toiul nopţii se deschidea chepengul de la pod şi se arăta, cu faţa în jos, o persoană hidoasă.
   — Care chepeng? întrebă neliniştită Cecilia.
   — De la noi de-acasă.
   — Şi asta ce-nseamnă?
   — Asta înseamnă intruziune, interveni Vadim. Intruziune în viaţa privată. Asta cred că ar spune Freud.
   — Zău? M-ar interesa şi părerea Elvirei, se întoarse Cecilia spre tovarăşa ei de masă. E vorba de intruziune? Aşa crezi şi tu?
   — Eu cred că Paul n-a visat nicio persoană hidoasă, răspunse Elvira pe un ton sec.
   — De ce crezi asta? strigă Cecilia. Şi îşi mută privirea contrariată de la Elvira la consortul ei şi înapoi.
   — Fiindcă bărbaţii au uneori imaginaţie. Văd peste tot chepenguri şi feţe mai mult sau mai puţin hidoase.
   — Are dreptate Elvira, recunoscu domnul Stanciu. Nu că aş avea imaginaţie, dar într-adevăr n-am visat nimic. Ceea ce am spus n-a fost decât o glumă.
   Cineva deschisese o fereastră undeva pe la mijlocul salonului. Nu erau prea mulţi tineri în grupul lor să se bucure de aerul proaspăt şi rece care pătrundea pe acea fereastră. Într-adevăr, de la echinocţiul de primăvară nu existau nici acum mari aşteptări, doar că echinocţiul se mai apropiase cu vreo două zile, astfel că numai douăsprezece zile îi mai despărţeau de noaptea cea egală cu ziua. Cei aşezaţi la masa din dreptul ferestrei deschise nu păreau deranjaţi, nu protestau că le-ar fi rece sau că ar sta în curent. Deşi curentul, dacă era, trebuie că aducea de afară mirosul proaspăt al zăpezii căzute în ajun — şi poate mirosul nopţii. Depărtarea de lume, proximitatea muntelui, poate şi altceva nevăzut, făceau ca pentru unii, dacă nu pentru toţi, timpul să curgă altfel. Pentru Vadim în orice caz trecuse deja aproape o veşnicie de la întâlnirea de adio cu Dana, la un alt hotel, care la prima impresie n-ar fi trebuit să se afle prea departe de Ţărmul Armoniei; cât despre prietena lui, Saviana, timpul lucrase de asemenea într-un fel ciudat, estompând până la anihilare amintirile şi dorinţele.
   Erau în preajma acelei ferestre bărbaţi şi femei care se vedea că se simt bine, ei între ei şi fiecare luat în parte, şi pe care Vadim nu apucase să-i cunoască. Dar dacă se gândea mai bine, în ciuda unei incerte nostalgii a unei posibile cunoştinţe într-un timp viitor cu toţi acei oameni, de fapt povestea lor, prezumtiv publică pe estrada lui Gemi, simţea că începe să-i fie aproape indiferentă. Constată de asemenea cu surprindere că nu îl mai tentează să-i pipăie pe sub masă coapsa Elvirei, aşa cum îl tentase până mai acum câteva ore. Îl tulbura revolta pentru tratamentul la care îl supusese Elvira în cele două nopţi trecute. Nici nu avusese ocazia să aibă cu ea o explicaţie pentru atitudinea ei provocatoare. Dar acum, după promisiunea pe care tocmai i-o făcuse, ce mai conta?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru