În spatele clădirii era Serviciul de Propagandă al Administraţiei Centrale şi depozitele de tipărituri. Bleer trecu pe lângă rampele unde camioane cu prelată erau încărcate cu pachete de cărţi şi de reviste. Muncitori în salopete albastre, murdare şi decolorate, le luau unul câte unul din cărucioarele trase la marginea rampelor, iar alţii, pe platforma camionului, preluau pachetele şi, făcând puţini paşi, le aşezau pe rânduri. Ceea ce avea Bleer de făcut se putea foarte bine numi „anchetă”, doar că una necomandată, din proprie iniţiativă şi fără niciun dubiu dezaprobată de şeful său de la „Politică internă”; în timp ce directorul ziarului era foarte probabil să nu se limiteze la concedierea sa de la ziar ci să-i facă raport la Consiliul Securităţii Statului... *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)
Era un loc dosnic, fără alte clădiri în imediata vecinătate, şi aproape nimeni nu trecea prin spatele Administraţiei Centrale dacă nu avea o treabă. Cu toate aceste muncitorii care încărcau materiale de propagandă nu-l luară pe Bleer în seamă. Lui însă îi era imposibil să nu le dea atenţie şi să nu observe detalii ale muncii lor lipsite de entuziasm. Orice detaliu putea fi de folos cândva într-o lucrare de ficţiune. Era o simplă iluzie că se putea scrie o operă din nimic. Circumstanţele făceau jocurile în materie de ficţiune. Iar circumstanţele erau cele pe care mintea le reţinea din realitate, nu din altceva, adăugându-le câte ceva: paloarea zilei, sau vremea în schimbare, sau umbra întinsă a zidului înalt, sau pur şi simplu sentimente care aveau sau nu aveau legătură cu acele circumstanţe, cufundându-le în vibraţia a ceva ce stătea să se întâmple. De pildă acum îl domina teama. Şi totuşi detaliile nu îi scăpau, iar imaginaţia anticipa, ca întotdeauna, un pas sau doi spre viitor. Habar nu aveau muncitorii ce încărcau acolo. Deşi erau tot de-ai lor cei ce împachetaseră materialele de propagandă cu o oră sau două înainte, sau poate cu doar câteva minute înainte, pentru cei ce le mânuiau acum pachetele nu însemnau nimic. Nimic altceva decât hârtie tipărită, vorbe care mai devreme sau mai târziu aveau să devină gunoi. Bleer se gândi cu tristeţe la viaţa lor lipsită de glorie. Niciodată nu aveau să afle cum se luminează faţa unui om când citeşte cu interes o carte adevărată, sau cum inima îi bate mai tare când întâlneşte într-un ziar o ştire extraordinară şi mult aşteptată! Cărţile de propagandă din pachete? La drept vorbind, nici pentru Bleer nu însemnau mare lucru. Decât doar că toate — o ştia din propria-i experienţă —, înainte de a fi publicate, treceau, ca manuscrise, prin faţa ochilor unor redactori competenţi, care cunoşteau la perfecţie regulile gramaticale şi de ortografie şi, lucrând cu un sârg vrednic de o cauză mai bună, se străduiau să nu lase să se strecoare greşeli. Când li se întâmpla totuşi să le scape vreuna, era o adevărată dramă. Descoperirea greşelii în cartea tipărită se lăsa cu un scandal monstru. Exact ca şi la ziarul unde lucra Bleer. Orice greşeală scăpată de corectori şi ajunsă la cititori era considerată un adevărat atentat la siguranţa naţională — ei nu, să nu exagerăm totuşi!... dar oricum, multora li se freca ridichea din pricina greşelilor scăpate.
Bleer se gândi la un alt amănunt: depozitarea cărţilor de propagandă; fu încredinţat că se limitau la nivelul întâi al subsolului şi, mai mult decât atât, că uşa care ducea la nivelurile inferioare era zăvorâtă cu şapte lacăte. Se îndreptă către cealaltă intrare în subsol, prin pavilionul următor. Era acolo o parcare întinsă, unde zăceau depozitate câteva basculante vechi şi ruginite, pe jumătate dezmembrate, cu anvelopele nu numai dezumflate dar şi brăzdate de crăpături de vechi ce era cauciucul. Întâmplător sau nu, basculantele erau aşezate în aşa fel încât împiedicau accesul la intrarea în subsol. Nu că ar fi obturat complet uşa, dar te obligau să te strecori cu dificultate printre roţi mari aproape cât un stat de om şi printre cabine înalte la care ajungeai doar urcând scăriţe metalice — podoaba industriei abandonate a Europei de Est.
Lui Bleer îi era silă de umezeala, de rugina şi de florile de calcar pe care le văzuse cu prilejul primei vizite jos în subsol, când ei, ziariştii care îl însoţiseră pe Administratorul-general, îl lăsaseră pe acesta să-şi facă mendrele cu ei toţi. După semnalările venite din diverse locuri, dintre care niciuna nu ajunsese la cunoştinţa opiniei publice, era însă important să afle ce se întâmpla cu adevărat în subsolul oraşului. Cu siguranţă persoana sa de legătură — care acţiona pe filieră diplomatică —, cu care se întâlnise cu câteva zile înainte, era interesată doar de fotografiile pe care Bleer avea să le facă în subteranele clădirii Administraţiei Centrale şi de comentariile sale, şi că niciodată nu avea să-l întrebe cum a reuşit să pătrundă acolo. Nu că nu l-ar fi interesat, dar acest lucru era mult mai puţin important decât ca materialul realizat să ajungă la cunoştinţa opiniei publice din Europa. Şi dacă persoana de legătură nu manifesta vreun interes în acest sens, noi de ce să ne batem capul — se va fi gândit poate Bleer, care, pe de altă parte, nu suspecta persoana de legătură de prea multă răceală în relaţii, fiind sigur că dacă s-ar fi ivit prilejul, la un ceai sau la o cafea, să zicem, ar fi adus de bună seamă vorba de aventura pătrunderii lui Bleer în subteranele impozantei clădiri a Administraţiei Centrale, şi poate că ar fi cerut chiar şi detalii; dar asta numai spre a se constitui într-o altă poveste, independentă de prima, care să fie prezentată opiniei publice de sine stătător.
Bleer, pasionat de literatură, cu preocupări în domeniu, chiar dacă repudiate la grămadă de anumite persoane suspuse, cu tendinţe exclusiviste, nu aştepta decât un prilej potrivit, la un ceai sau la o cafea, cum spuneam, pentru a schimba impresii despre scris, tehnici narative, stiluri şi toate celelalte, cu condiţia ca prezumtivul său interlocutor să fi depăşit stadiul de cititor avizat, atent la detalii, cu atenţia exersată în a descoperi greşeli şi inadvertenţe în lucrarea autorului, şi să fi ajuns în stadiul următor, comun cu al lui Bleer însuşi, acela în care propriile gânduri născute din lectură îi abat cititorului atenţia de la intriga propriu-zisă, îl obligă să revină în mod repetat asupra unor pasaje pentru a reuşi totuşi să înţeleagă ceva şi, până la urmă, să savureze opera citită. Sobru, dedicat meseriei sale de jurnalist şi convins de menirea sa pe lume, Bleer se amuza totuşi citind ficţiune şi recunoştea că, oricât ar fi de important, scrisul nu schimbă totuşi mare lucru în succesiunea evenimentelor. Altfel spus, că nu schimbă istoria. Sau dacă, într-o viziune superoptimistă, o face totuşi, nu se poate spera la mai mult decât o acţiune peste ani, greu perceptibilă la nivelul prezentului — mai degrabă o speranţă decât o realitate. Ceea ce nu face totuşi nici scrisul, nici lectura mai puţin amuzante. „O carte cu adevărat bună, domnule — ar fi zis Bleer —, este aceea care îmi abate atenţia de la numărul paginii pe care o citesc, în dorinţa mea nemărturisită de a ajunge mai iute la final şi a bifa cartea drept citită. O carte cu adevărat bună este aceea care mă descurajează să mă amuz remarcând că am ajuns la pagina 111, apoi la 222, apoi la 333, ca să nu mai spun că de la 444 încolo cartea se înscrie la categoria «cărţilor cărămidă», pe care, pe bună dreptate, mulţi refuză să le citească.”
O asemenea întâlnire cu persoana de legătură era însă foarte puţin probabilă, fiind necesar să prevaleze conspirativitatea în investigaţia jurnalistică de dragul succesului, astfel că Bleer trecu peste etapa intrării pe poarta, altminteri bine păzită, a clădirii şi se concentră asupra detaliilor începând abia de la nivelul minus doi. De altfel, fiind prezent şi la prima vizită în acel loc sinistru, după cum spuneam, începu să-şi amintească de una şi de alta, nu doar de ceea ce era legat strict de fenomenul de tasare ci şi de unele amănunte ale coborârii în sine, fiind astfel pregătit să-i descrie eventual persoanei de legătură, dar şi altora, tabloul sumbru al subteranei. Uşa de la intrare nu putea fi considerată de astă dată deschisă, astfel că niciun fel de lumină de afară nu pătrunse în interior pentru a-i lumina măcar prima porţiune a coborârii pe scară în jos.
„Hm! pagina 111”, se gândi... Să vedem mai departe.
Optimist, sigur, e foarte bine să fii optimist! Dar nu putem exclude o întorsătură defavorabilă a evenimentelor. Oricând se putea întâmpla să se pornească să sune o alarmă, eventualitate pe care o neglijase până în momentul acela. O alarmă nu semnalând vreo deplasare a straturilor geologice, ci prezenţa unui intrus în subsolul clădirii Administraţiei Centrale. Oricând putea să fie înhăţat de oamenii de pază, arestat şi dat pe mâna miliţiei sau a securităţii. De fapt paza nici nu se ştia de către cine era asigurată. Şi odată ajuns în faţa anchetatorilor, Bleer se vedea pe sine debitând fraze menite să minimalizeze caracterul subversiv al întreprinderii sale. „Poate că dumneavoastră — avea să rostească în faţa anchetatorilor — vă aşteptaţi să aflaţi de la mine că sunt împotriva sistemului! Dar ce-aţi zice dacă v-aş spune că tot ce am făcut a fost numai şi numai din spirit de aventură?” De fapt avea să se nască în capul lor o confuzie, un anumit soi de ambiguitate, ceea ce era spre folosul ambelor părţi: autor şi cititor, deopotrivă, nu?
De la ultima vizită poate că plouase — da, fuseseră ploi torenţiale, îşi amintea cum în ultimele zile auzise apa şiroind de-a lungul pereţilor în jos în staţia de metrou de la Piaţa... O clipă! la vremea acţiunii metroul încă nu fusese construit!...
Da, fuseseră ploi torenţiale care făcuseră să crească nivelul apelor freatice; ceea ce se putea observa încă de la nivelul unu al subsolului. Bleer îndreptă fasciculul lanternei către peretele şiroind de apă... şi oricât de frumoase sau de urâte ar fi fost lucrurile, fiecare din ele convenea unul cuiva şi altul îi era nesuferit altcuiva — aşa că se întrebă cui convenea — căror hidoase creaturi subpământene convenea acea spurcăciune de perete, căci la altă arătare nu-l ducea gândul decât la diavol! „Prorocire”, îi veni în minte; „desăvârşire” îi veni; „dezastru” — se gândi şi la asta; şi de fapt numai la „dezastru” se putea gândi aici în bezna umedă cu iz de canal pe care o străpungea fasciculul luminos al lanternei. Ce deosebire, se gândi, între splendoarea găunoasă a etajelor supraterane, plină de candelabre uriaşe cu zorzoane de cristal autentic şi covoare persane nesfârşite, şi mizeria plină şi densă a celor subterane! „Unde m-ai adus?” ar fi întrebat cu amărăciune bătrânul domn Marius. Fiecare ajunge, gândea el, în locuri către care îl poartă „nostalgia unui alt destin”.
Venise în acea zi Administratorul-general în faţa grupului de ziarişti şi făcuse pe dracu-n patru să fie popular şi să pară familiar cu fiecare în parte, cu condiţia ca nimeni să nu-i pună întrebări incomode. Dar cine ar fi îndrăznit? „Am venit la voi aşa cum m-au prins evenimentele!” declarate mucalit arătând spre propriul său costum „de lucru”, şi se grăbise să adauge: „Mă, voi sunteţi ăia care creează evenimente! Ca să vă daţi mari în faţa şefilor voştri, las’ că vă ştiu eu! Pişicheri, asta sunteţi! Sperăm să nu fie niciun eveniment!” Când în realitate — transpirase din anturajul său informaţia — în acea dimineaţă venise la lucru înţolit la patru ace, iar când se pusese problema să meargă cu ziariştii să le dea explicaţii în subsolul clădirii, dăduse fuga în camera alăturată somptuosului său birou şi se schimbase în costumul-uniformă de lucru...
Dar acum Bleer era singur.
Pe scara care cobora la nivelul doi îndreptă lumina către o grindă de beton armat. Totuşi, înainte de a face o fotografie, se gândi la un scenariu. Lumea avea o anumită reprezentare despre Europa de Est. Aici era Europa de Est. Să o lase aşa cum este, sau să încerce să o schimbe? Se gândi la câteva cuvinte pe care avea să le folosească, poate, în relatarea sa despre subterană. „Punere la cale”, „intoleranţă”, „mediocritate”, „gestiunea răului”, „prefăcătorie”, „pază şi vigilenţă”, „mai mult decât atât”... „Hidoşenie” era un alt cuvânt, opus lui „bright face”... Unii aveau să se repeadă să-l toace mărunt şi să-l sfârtece. Lanterna i se mişcă în mână şi umbrele se mişcară tăcute îndărătul grinzii. „Bright face” putea fi adâncul unei peşteri, cu mâini tinere care să ţină făclii cumpărate de la schitul de alături, care cu asta se ocupa şi din asta trăia. Umezeală era peste tot, dar într-un loc ghidul îţi putea arăta stalactitele şi stalagmitele, coloanele minerale, putea să-ţi numească sălile vaste de pe traseu, în timp ce aici nimic nu avea nume şi nimic nu îndemna la bucurie.
Bleer coborî la nivelul doi al subsolului. Deja venea un suflu greu din adâncuri, lucru pe care nu îl remarcase la prima vizită. Poate fiindcă atunci fuseseră mai mulţi şi se luaseră cu unele şi cu altele, fiind mai puţin sensibili la mediul înconjurător. Cu cât cobori mai în adânc se zice că creşte temperatura datorită miezului fierbinte al pământului. Poate că miezul fierbinte al pământului nu are în realitate nicio legătură cu creşterea temperaturii în subsolul supraetajat al unei clădiri, dar cu siguranţă sporeşte neliniştea, poate provocată de unele radiaţii încă necunoscute, cine ştie...
La nivelul trei revăzu „martorii” lipiţi de-a curmezişul unei fisuri într-un stâlp al structurii de rezistenţă, trei la număr. Bleer ridică lumina lanternei spre locul acela deja cunoscut, şi deodată acesta i se înfăţişă într-o lumină cu totul nouă şi sinistră. „Martorii” plesniseră toţi trei, şi nu numai că plesniseră, dar se distanţaseră de o parte şi de cealaltă a fisurii, care se căscase lacomă şi hămesită, încât în ea puteai băga pumnul. Da, dar al cui pumn? Lărgirea fisurii îl făcu să rămână încremenit şi să stea cu urechea încordată: trosnea oare structura de rezistenţă? „Ţiuit”, îi veni în minte. „Cavernă”, „instabil”, „plan de evacuare”, „lumini roşii”... Miza jocului era aici rezistenţa pământului însuşi... Câteodată orice însemnare, scrisă în carneţel sau doar memorată, părea să devină inutilă, căci memoria nu avea bătaie prea lungă. Trecutul era prea îndepărtat, iar viitorul nesigur. „Centura de foc”, îi veni în minte. „Martorii” erau supuşi unor tensiuni nevăzute, care nu le modificau aspectul, însă în fibra lor ceva se acumula — ceva nevăzut. Bleer declanşă fulgerul aparatului său de fotografiat. Uitase pentru ce se afla aici. „Percepţie.” Lumina albă — amintirea ei instantanee stărui în interiorul său timp de lungi fracţiuni de secundă, şi în câmpul acela alb fără umbre fragmente de material se îndepărtau sub lupa inteligentă a raţiunii denunţând abandonul rezistenţei. Avea ceva de spus opiniei publice? Bleer îşi armă înfrigurat aparatul şi declanşă alte câteva fulgere, stăpânit de temerea că astfel ar fi putut să strice echilibrul şi aşa fragil al structurii; şi poate chiar că adăugase un dram de instabilitate, deocamdată insesizabil, dar nu mai era nimic de făcut. Închise ochii şi ultimul fulger pe care îl văzuse alb, de astă dată i se repetă în interior roşu, încât i se păru că spre adâncul incandescent al pământului s-a fost deschis o bortă. Strânse încă o dată pleoapele, tare, şi fulgerul i se repetă verde strălucitor.
La nivelul minus patru, multora dintre ziarişti li se păruse, la prima vizită, că văd baza stâlpilor de rezistenţă. Nu, nu era baza. Doar că balta stătută a apei infiltrate poate că se mişcase cândva, în virtutea cine ştie căror forţe, şi cărase mâl peste planşeul de beton, astfel că acesta putuse să fie confundat cu nivelul zero al construcţiei: pământul din fundul gropii fundaţiei.
Bleer scrută cu lanterna peretele lateral; spotul scoase din bezna ancestrală tot felul de rămăşiţe ale construcţiei care zăceau rezemate de perete — scânduri disparate, scânduri prinse între ele cu stinghii, constituind porţiuni de cofraje, drugi de lemn, relicva unei roabe — toate acoperite de o materie informă; pământ să fi fost aceea, sau fărâme de ciment desprinse în timp din structura de rezistenţă? La ce-or fi construit atâtea etaje subterane dacă nu le foloseau la nimic? Poate că la vremea construcţiei structura nu dădea atâtea semne de decrepitudine, caz în care indolenţa muncitorilor care lăsaseră toate acele fragmente aruncate claie peste grămadă nu avea nicio scuză. Popor de lasă-mă-să-te-las! îţi venea să spui, cu năduf. Terchea-berchea care se apucă de toate cele şi nu duc nimic la bun sfârşit. Şi atunci, încercând să afirmi una ca asta în mass-media, tu ca ziarist — sau, de ce nu, ca scriitor —, sigur că indignarea redactorilor ar fi fost perfect îndreptăţită, iar înfierarea de către opinia publică ar fi devenit de neevitat. Dar, dacă stăteai să te gândeşti şi să evaluezi şansele, era foarte probabil să ţi se lipească în frunte cuvântul „denigrare”, foarte la modă în epocă. Ca să ajungi însă la cuvinte era nevoie să treci de etapa faptelor. Iar acestea erau primordiale. Lucrătorii nu avuseseră niciun motiv să fie panicaţi atunci când lăsaseră totul vraişte, căci erau oameni obişnuiţi cu greutăţile, mulţi din ei foşti lucrători în mină, obişnuiţi cu riscul, sigur că da. Lucrătorii aveau atuul trecutului unor vremuri tulburătoare, când oamenii aveau credinţe diferite, în timp ce Bleer avea atuul curiozităţii şi al crezului pierdut de alţii.
Făcu înfrigurat câteva poze, după care aprinse lanterna şi, aşezând-o culcată pe o bucată dintr-un bloc de beton, lăsă fasciculul îndreptat către grămada de scânduri. Propriul său gest îi păru familiar şi îi trezi amintirea vagă şi tulbure a unei istorisiri. Se gândi că la întoarcere o va întreba pe mama sa după ce avea să încerce s-o liniştească explicându-i că ceea ce întreprinsese ca ziarist comporta un risc rezonabil şi că dacă totuşi exista un risc, merita cu prisosinţă să meargă până la capăt; maică-să nefiind câtuşi de puţin de aceeaşi părere.
Bun, deci cu fasciculul lanternei fixat către peretele lateral, Bleer se uită la scândurile vechi care trebuie că ascundeau ceva.
sâmbătă, 7 mai 2016
Scriptum (9)*
Singur cu lanterna
Abonați-vă la:
Postări (Atom)