Doi...
Cât timp dirigintele Claudiei şezuse la masă, cu servieta pe genunchi, Bătrânu’ turuise vrute şi nevrute. Tot văicărindu-se, plângându-se de viaţă, mai să-i dea lacrimile, aproape că nu-l lăsase să scoată o vorbă. Dar după ce Claudia închise uşa în urma lui, se încruntă deodată ameninţător. I se năzări, ca de obicei cu întârziere, că nu pricepuse un lucru: *** *Capitolul 2 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit
— Ce-i tot dădea ăsta zor cu mediul? Mediu în sus, mediu în jos! Adică cum? Are obligaţii? Tre’ să vadă de elevii lui? Foarte bine! N-am nimica-mpotrivă. Să poftească! Io n-am să-i închid uşa-n nas! Îl primesc în casă şi-l omenesc cum se cuvine, după datina românilor. Mai vorbim de una, mai vorbim de alta... Eleva matale, uite-o aicea! Donşoara! Asta e! Întreab-o tot ce vrei matale... Da’ el v-aţi prins ce făcea? V-aţi prins? Tot timpu’ se uita ba la un perete, ba la altu’... Adică ce-o fi vrut să vadă? Portretul regelui? N-am ţinut niciodată aşa ceva în casă!... Nici regele... nici Antonescu!... Portrete?... Nu... Eu am cugetul curat... Vorbind, băgase de seamă că Marta luase păhărelul de care Pascu nici nu se atinsese şi turnase cu grijă vişinata la loc în sticlă. Atent la ce făcea ea acolo, vorba i se tot rărise, lâncezind, până ce la un moment dat amuţi de tot.
Marta îi aruncă o privire vicleană şi rânji:
— Degeaba te uiţi, că tot n-o să vezi unde pun sticla. Tre’ să mai rămână ceva şi pentru musafiri, nu?
Toată lumea se porni să râdă pe înfundate. O gafă, se-nţelege, din partea lui Bătrânu’, să i se scurgă ochii după sticla aia. Îşi dădea şi el seama măcar de-atâta lucru. N-o luă pe Marta în tărbacă. Şi nici la ăilalţi nu se răţoi. Dumnealui, care altminteri te toca mărunt-mărunt pentru orice flecuşteţ, de data asta, bietul de el pur şi simplu se făcu că plouă. Îşi vărsă năduful c-un nou puhoi de învinuiri la adresa profesorului...
Dar sticla? Vai, nu! Dintre toţi, Bătrânu’ era ultimul pe care să-l intereseze locul unde Marta avea să ascundă sticla aia cu vişinată!
— Să se gândească niţel înainte să deschidă gura! E-adevărat, încă nu-s toate la locu’ lor în casa asta. Un pic de răbdare. Au fost vremuri grele. Războiu’! Şi înc-am avut noroc! Puteam să ne trezim în cap c-o bombă! Aţi văzut ce s-a ales de brutăria lui Iordan! Praf şi pulbere! Şi garajul fraţilor Bunea! Zob şi ăla, cu maşini cu tot! Ca să nu mai vorbim de Rafinărie. Un câmp de fiare vechi, încă şi-acuma, după şase ani! A trebuit să dăm la o parte toate fiarele alea. Să le împingem cât colo cu buldozerul, peste drum. Un munte întreg de fiare vechi. Nu mai erau bune de nimica. Dar am făcut loc pentru instalaţiile noi, le-am pus în funcţiune!...
Te uitai la el şi nu-ţi venea să crezi. Noi le-am pus în funcţiune? Bătrânu’ Linte şi cu mai cine? Ca într-un vis urât: Bătrânu’ călare pe-un buldozer, cu mâna pe manete şi cu sticloanţa alături, împingând la fiare vechi, şi la dărâmăturile brutăriei lui Iordan, şi la maşinile stâlcite de la garajul fraţilor Bunea... Ferească dumnezeu! El, care nu era în stare să bată niciun cui fără să-şi zdrobească un deget! Călare pe-un buldozer! Când a fost asta? În ce coşmar?
— Habar n-are de toate astea dirigintele ăsta al tău! Ce-i pasă lui? Costum curat, la patru ace, sclivisit! Cancelarie, clasă — clasă, cancelarie... şi tot aşa! Vine ploaia, îşi deschide umbrela! Trotuar, asfalt... Găurile de la bombe s-au astupat! Umblă cu colindul... din casă-n casă. Cică să vadă! Ce să vadă? Să poftească peste un an! Peste doi! Să te duci mâine la el şi să-i spui... Se întoarce ameninţător către Claudia; şi Claudia se uită într-o parte, plictisită. Mâine avea să-i spună profesorului mai mult de-o grămadă, şi Bătrânu’ ştia şi el tot aşa de bine că avea să-i spună mai mult de-o grămadă. Dar cu toate astea continua să turuie, plin de arţag:
— Dom’ profesor — să-i spui... Sau, mă rog, cum naiba le mai ziceţi voi acuma. Nea Cutare — să-i spui. Tata a muncit din greu ca să scoată oameni din noi. Da, da. Muncă şi iar muncă! S-a gândit la ziua de mâine! Altfel, mai umbla şi-acuma după coada vacii colo jos la Floreşti!... Nu că m-am dat înapoi de la muncă! Nu! Eram tânăr pe-atuncea. Nici azi nu mă sperie munca! Da’ m-am gândit la copii. La voi ăştia. Unu’ mai cu moţ ca altu’! Pe vremea aia doar Fane venise pe lume. Singurul, născut la ţară. Primul şi ultimul. Anişoara, dumnezeu s-o ierte, era borţoasă când ne-am luat catrafusele şi-am plecat. În douăşşase. Donşoara de colo venea la rând. Marta. Ăsta da, nume! Nici prin cap nu mi-ar fi trecut. Marta! Dar de, aşa-i la oraş. Toate-s anapoda. Nici Gheorghe nu e Gheorghe, nici Leana nu mai e Leana!... Ce să-i faci! Ăsta-i oraşul. Turnul lui Babel! Nu te mai înţelegi cu nimenea... Da-n schimb ai spitale, ai şcoli... Măcar că unii îşi bat joc de şcolile astea... La copii m-am gândit, da! La viitorul lor!... Iar acuma, ce?... Sunt atâtea de făcut... Un pic de răbdare, ce dracu’! O să punem umărul cu toţii... Şi după aia să vină să vadă... Un an, doi...
Claudia, ca de obicei, întorcându-le spatele, pusese mâna pe-o felie de pâine, înfipsese furculiţa în ea şi sta la plită s-o perpelească şi pe-o parte şi pe ailaltă, ca la sfârşit să presare pe ea câteva firicele de zahăr. Tudor, după plecarea lui Pascu, trecuse în odăiţa de alături să-şi vadă de lecţii. Iar Mariana socoti că acuma putea să-şi vadă mai departe de cusutul ei la maşină. Aşa că Bătrânu’ continuă să-şi verse năduful împotriva lui Pascu în răpăitul de fierăraie prost unsă al maşinii de cusut, aţintind-o pe Claudia, oţărât, c-un deget cafeniu de nicotină.
...Rap-rap-rap-rap... Dirigintele ăla al tău... dacă se crede aşa de deştept!... Toată seminţia ce-avea să vină pe lume... Rap-rap-rap-rap... Toţi plozii... Să crească printre orăşeni... Să aibă parte de-nvăţătură... Rap-rap-rap... Şi s-ajungă oameni cu carte. Şi cinstiţi! Şi drepţi! Da!...
...Tot ce mi-a stat în putere!... Să stea cu toţii la casa lor... Şi fiecare să doarmă în patul lui... Rap-rap-rap-rap-rap... Şi să nu lipsească nimica din casă! se răţoia Bătrânu’. Şi masa să fie îmbelşugată! zicea. Da!...
Astfel pândi până când... Simion Linte îşi trase mai adânc capul între umeri şi încercă să citească mai departe în cărticica lui... până când, într-una din nopţi... Rap-rap-rap-rap... Războiu’!... răcnea Bătrânu’. Futu-i paştele mă-si de război!... Mariana scoase sacoşa din maşina de cusut, îi cercetă tighelul în lumina chioară. Claudia muşcă fără poftă din felia ei de pâine prăjită.
Astfel pândi, până când, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea zorilor, care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui...
— A venit războiu’ şi toată lumea s-a închis în casă... Au tras storurile... Au lipit geamurile cu fâşii de hârtie albastră... Auzi tu, Claudia? Cu tine vorbesc!
— Da, da. Aud.
— Asta e! Căcănărie! Futu-i mama lui de război! N-aveai voie nici să tragi clopotele la biserică, auzi colo!... Să nu-njuri, să nu scuipi pe stradă! Altminteri, la zdup cu tine! Ăsta era Antonescu! Dictatură în toată legea!... Stăteau şi dârdâiau cu toţii după fereştile alea lipite cu hârtie albastră. Dârdâiau de frică! Da. Nişte căcăcioşi! Făceau pe ei!... Cineva trebuia să fie limpede la minte, nu? Să-i ia de piept şi să-i zgâlţâie — vorba vine! nu puteai să te-atingi de ei. Cineva trebuia să le-o spună de la obraz! Poftim mâinile mele întinse, domnilor jandarmi! mâinile mele întinse! Pumn lângă pumn! Puneţi-mi cătuşele, na, dar eu tot le-o strig în faţă! La toţi v-o strig în faţă! Pumn lângă pumn! N-aveţi decât să-mi puneţi cătuşele voastre împuţite! Poftim!...
Bătrânu’ făcea clăbuci la gură. Într-o vervă atât de îndrăcită chiar că nu mai fusese de mult. Puteai să nu-l asculţi? Nici măcar nu-ţi mai era silă. Îţi venea doar să zâmbeşti. Te distra... Asta e, băiete.
De ce faci box?... Pe ring, în tăcere... Doar bufniturile surde ale mănuşilor... Break!... Box!... Stop!... Ca de la cer la pământ... Tot eşti bun la ceva, bătrâne, asta e...
— Mâinile astea care au muncit! spumega Bătrânu’. Cineva cu mintea limpede! zicea... Tu, Claudia, să-i spui mâine lu’ Pascu ăla al tău! Unu’ singur a ştiut să vadă limpede sfârşitul, şi ăla a fost tata! Da! Ai noştri încă nici n-ajunseseră la Cotu’ Donului... Adică nici pomeneală să se-ntoarcă roata pe vremea aia! Tata a ieşit în stradă şi le-a strigat: Sunteţi nişte curve cu toţii! Vă place, asta e! Vă place să vă călărească Antonescu, să vă facă poştă împreună cu zugravu’ ăla-mpuţit! Nu mişcaţi un deget! Ce caută feciorii voştri în Rusia Sovietică? Ai? Ce mama dracului caută?... peste sovietici, care-s un popor paşnic? şi-aşa mai departe. Şi-o mai înfloreşti şi tu niţel pe ici pe colo, că doar eşti fată deşteaptă, ce dracu’! Şi vă-nvaţă şi la şcoală tărăşeniile astea. Adică eşti la curent, asta vreau să spun. Auzi tu, Claudia?
— Aud. Nu-s surdă.
— Şi mai lasă dracului pâinea aia! Că alta n-am de unde să vă mai dau!... Cu vârful furculiţei, Claudia împinse cercurile de tuci la locul lor, în timp ce Bătrânu’ se pomeni iarăşi, cu închipuirea, în mijlocul străzii, acum câţiva ani, răcnind. — Până şi la ştreang de v-ar lua să vă ducă, tot n-aţi mişca un deget! Nişte curve, asta sunteţi!... Da’ las’ că-ntr-o bună zi o s-atârne în ştreang Antonescu ăla al vostru! Ciorile or să-i ciugulească ochii! Şi-atuncea o să veniţi la mine şi-o să ziceţi... Lasă dracu’ perdeaua aia!
Simion Linte îşi ridică ochii din carte. Doamne păzeşte, bietul bătrân o luase razna. Îi urmări privirea închiondorată, aţintită către uşa dintre odăi, unde apucă să-l vadă pe ăl mic lăsând perdeluţa să cadă şi dispărând de la geam.
— Ce mă tot spionaţi! se zborşi Bătrânu’. Ba de după perdea, ba vă binoclaţi în oglinda aia afurisită! Ce, crezi că nu m-am prins? o luă el pe Marta în primire. Gura îi era amară. Şi sufletul la fel. Te faci că stai cu ochii pe perete şi când colo te zgâieşti în oglindă să vezi ce fac eu. Într-o zi o s-o fac ţăndări! Că nu pricep la ce-i bună o oglindă într-o bucătărie!
Marta zâmbi c-o blândeţe prefăcută.
— Lasă, de ce s-o faci ţăndări? Nu te mai obosi. Mai bine mai aşteptăm un pic şi o acoperim cu un şervet alb.
O lucire de spaimă tremură în ochii Marianei. Tocmai se pregătea să înceapă un nou tighel. Să vezi şucăr acuma! Să vezi tărăboi!... Dar Bătrânu’, nimic. Bombă neexplodată. Privirea i se tulbură. Te pomeneşti că obosise.
Aşi! Mai avea încă resurse.
— Aşa că să nu-mi vină mie acuma musiu ăla şi să mă-ntrebe de mediu!... Asta era deci concluzia, încă şi mai amară, din zilele noastre, cu ochii către spatele surd şi nesimţitor al Claudiei, care cotrobăia prin dulap căutându-şi paharul... Să nu mă-ntrebe de mediu musiu ăla! Fiindc-am să-i răspund cu conştiinţa curată: mediu muncitoresc! Da! Nu mi-e ruşine! Aşa a fost dintotdeauna şi aşa o să fie cât trăiesc eu! Toată lumea munceşte în casa asta! Nimenea nu trândăveşte, da!... Sau, mă rog, aproape nimenea!
... Se luară, deci, după dâra sângelui şi merse, merse, până ce... Simion Linte lăsă fraza citită doar pe jumătate. Îşi ridică ochii de pe carte. Dar Bătrânu’ tuşi dregându-şi glasul şi îşi mută din nou privirea pe frumuseţea de spinare arcuită a Claudiei.
— Mai ’nainte de asta dumnealui ar face bine să se-ntrebe în ce mediu trăieşte el! Da, da! Tare-aş fi curios să ştiu ce prostii îndruga pe la şcoala aia a voastră acum vreo câţiva ani! Când mai era încă la putere Antonescu! Înainte să-l pună la zid... Faptele de vitejie ale bravilor noştri soldaţi! Da, da! La Odesa şi la Cotu’ Donului! Las’ că ştim noi!
Claudia se întoarse către el c-o mutră cenuşie de plictiseală. Exasperată, dându-şi ochii peste cap.
— Pascu nu predă istoria, îl înştiinţă ea cu privirea ridicată undeva mult peste tocul uşii.
— Nu predă istoria? Păi sigur! Dumnealui te laudă pe tine şi tu-l aperi pe el! Se putea? Nu predă istoria!... Şi ce-i cu asta? Acu vreo doi-trei ani, când intra învăţătoarea în clasă, vă sculaţi în picioare şi ce ziceaţi?... Tatăl nostru carele eşti în ceruri... Şi faptele de vitejie ale bravilor noştri soldaţi! România Mare! Am cucerit, şi-am dres, şi-am reîntregit!... Trăiască regele!... Zece Mai!... Nu predă istoria!... Da’ nasul ştie să şi-l bage în treburile altora!... Mediu! Mă mir că nu s-a aplecat să dea la o parte şi colţul de la covor! Să cotrobăiască pe dedesubt!
Claudia nu mai avea niciun chef să vorbească în seara asta. Obosită, fiecare cuvânt îi cerea un efort.
— Nu ştiu dacă ai observat că şi-a ţinut tot timpul geanta în braţe. O fi avut el vreo bănuială. Mai bine că nu i-a trecut prin cap să dea la o parte colţul de la covor. Descoperea acolo lada de gunoi a familiei.
Marta, care avea în grijă curăţenia casei, se simţi atinsă. Se înroşi la faţă. Explodă.
— A! Cum? Aşa vasăzică? Atuncea gata, s-a isprăvit! De sute de ori am zis că plec din casa asta! Şi ca o proastă ce sunt, nu m-am ţinut de cuvânt! Dar acuma, gata! V-aţi lins pe bot, drăguţilor! Chiar mâine mi-am luat bulendrele şi valea! Am şi eu mândria mea! Fiindcă nu-i prima dată. Am mai auzit-o de o mie de ori. M-am săturat până peste cap! N-aveţi decât să vă luaţi slujnică dacă vă dă mâna.
Trântea farfurii pe măsuţă. Tacâmuri săreau în jurul ei ca de pe arcuri, zdrăngănind.
— Da! zicea. O slujnică nu chiar aşa de toantă ca mine! Cel puţin să muncească pe bani! Fiindcă eu ce-am fost? Nu tot o slujnică? Măcar o vorbă bună să fi auzit după tot ce-am făcut în casa asta!... Claudia se rezemase cu spatele la bufet. Semeaţă, o înfrunta pe soră-sa cea mare c-o tăcere plină de dispreţ. Marta se întoarse către ea, pornită. — Şi eu am făcut şcoală. Nu m-a cocoloşit nimenea! Am ţinut toată casa în spinare. Ţi-am dat să mănânci cu linguriţa! Te-am şters şi la fund! Am gătit, am spălat, am măturat... Şi n-am lăsat gunoiul sub covor, aşa să ştii! Cu meseria mea, am şi eu idee de igienă! La fiecare şase luni mă trimite la vizită medicală. Wassermann şi toate celelalte! Tu câte ai făcut pân’ acuma, scumpo? Niciuna ca lumea!
Bătrânu’ rânji satisfăcut.
— Lasă, zise, ce nevoie are de vizite medicale? Că doar n-o să lucreze la cantină. Ai auzit ce-a zis nea Cutare ăla de nu predă istoria. Ar fi păcat, cică, să se-oprească aicea cu studiile. Ea care aşa şi pe dincolo!... Avem nevoie de intelectuali! Dacă se taie pădurile, cineva tre’ să mâzgălească hârtia, nu? Şi uite-i că nu stau degeaba, intelectualii noştri! Prostimea munceşte şi ei scrie! Teancuri peste teancuri!... Gem librăriile de cărţi!... Las’ că-i bine... Intelectualii, da... Alianţa...
Te uitai la gâtul lui... Pârlit de soare. Lucra la staţia de încărcare a Rafinăriei, sub cerul liber. Se căţăra pe cisterne închidea şi deschidea robinete, trântea capacele... Rămăsese bronzat de astă-vară, o culoare sănătoasă. Nu-i vorbă, trebuie că mai era şi jeg pe deasupra. Nu se spălase de prea multe ori de-atuncea. Te întrebai: ce-ar fi dacă l-aş strânge de gât? Te şi vedeai cu mâinile înfipte în gâtul lui, apăsându-l, şi el tot mai jos, tot mai jos, tot mai slab, înmuindu-i-se genunchii, cartilajele gâtului trosnind crrrc!... Trimiţându-ţi în nas o suflare cu damf de alcool — ultima suflare!... Mariana se opri din lucru. Nu mai răbda nici ea. Îi reproşă că o lua peste picior pe Claudia. Pentru care motiv, mă rog frumos? Doar fiindcă-i bună la carte?
— Eu? sări Bătrânu’. Eu s-o iau peste picior pe Claudia noastră? Da’ de unde, fato, nici pomeneală! Vorbeşti prostii! Eu nu iau pe nimenea peste picior, aşa să ştii!... Fiecare cu meritele lui... Cum îi spuneam şi lu’ coana Marchidan astă-toamnă... Ce-ai auzit, cucoană? Că l-au dat afară de la şcoală pe Simion? Da, cucoană, e-adevărat, i-am zis! N-a răbdat să fie batjocorit! E mândru băiatu’!... Mândru nevoie mare! Da, da!... Şi Bătrânu’ se întoarse către Simion Linte, cu sămânţă de ceartă: — Ai auzit, bă, ce-am zis de tine?...
Tare, c-o voce găunoasă. Şi c-o tremurătură neînfrânată de duşmănie în adâncul gâtlejului.
Atuncea se apucară la trântă şi se luptară, şi se luptară, până când zmeul băgă pe Prâslea în pământ până la glezne...
Bătrânu’ se întoarse către ăilalţi rânjind şi îşi zvâcni capul zeflemitor în direcţia lui Simion Linte, clipind dintr-un ochi:
— Nu-i place. Nici nu-şi ridică nasul din carte. Te pomeneşti că nu l-am lăudat destul... Nu că mă durea gura. Puteam să-i îndrug câte-n lună şi-n stele... Face box, puteam să-i zic! Ştii matale ce-nseamnă asta? Bate ca la fasole! Nu două meciuri câştigate! Şapte! Şaptezeci! Nu mă durea gura. Da’ mi-era teamă că madam Marchidan nu se pricepe la box! Şi-apoi, te pomeneşti că o punea dracu’ să mă-ntrebe dacă po’ să câştigi niscaiva gologani de pe urma boxului. Şi eu de un’ să ştiu dacă poţi ori nu poţi? Dumnealui, să n-audă de bani! Nici să-i cheltuiască... da’ nici să-i câştige! Dezinteresat, ce mai calea-valea!
Simion Linte îşi strecură privirea prin golul dintre marginea de sus a cărţii şi franjurii zdrenţuiţi şi îngălaţi ai feţei de masă. Ghetele lui Bătrânu’, scălâmbe, înnoroite, cu şireturile desfăcute întinse pe covorul îmbâcsit. Câţi paşi împleticiţi, câte cărări şerpuite... Şi prin ce locuri tre’ să fi călcat ghetele alea împuţite. Închise cartea cu zgomot şi o aruncă pe masă de-a învârtitelea... Bătrânu’ o privi de sus, cu gura strâmbă, compătimitor, bâţâind din cap. Întinse o mână care atârna moale şi, apucând cartea care atârna şi ea moale, o ridică la o palmă deasupra mesei. Gura i se strâmbă şi mai mult când citi titlul.
— Ia uite ce citeşte cocoşelul nostru semigreu! Basme!... Şi lăsă cartea să cadă la loc pe masă.
Să-ţi smulgi paltonul din cui şi să ieşi naibii, ce altceva să faci! Afară în noapte... Căpcăunul! Deschidea o gură cât o şură. Dacă nu turna în ea, înghiţea tot. Tot ce-i ieşea în cale... Şi cu toate astea găsea peste tot neghiobi să-l asculte. Întorcându-se acasă pe şapte cărări, se oprea la fiecare pas şi saluta în dreapta şi-n stânga... Toată mahalaua ieşită pe la porţi... Abia putea să ridice mâna la cozoroc. În colţ, Mişu Dobre stând în prag trebuie că se-nvârtea în jurul lui ca un carusel, cu frizerie cu tot. C-un strat gros de pudră pe fălcile-i cărnoase, zâmbea binevoitor ascultându-l pe bătrânu’ Linte. Haină de pânză, albă, lungă până la jumătatea coapselor, apretată scoarţă, mişcări domoale, voce de bas, un adevărat domn, ce mai. Se înţelegeau între ei de minune... Culmea e că lui Bătrânu’ nu i se prea împleticea limba. Toate îl lăsau la băutură, dar limba îi dădea ascultare. Doar că răcnea. Cu cât era mai beat, cu atâta răcnea mai tare... Şi nu-şi pierdea vremea cu mărunţişuri. Din două-trei întorsături meşteşugite de frază a şi ajuns acolo unde vrea... Vremuri de mult apuse. Tinerel, flăcău — dacă poţi să-ţi închipui una ca asta! Adevărat armăsar! Făcea ravagii în dreapta şi-n stânga, nu-i rezista nicio fustă! Nici chiar fiica moşierului Leonte Ogăşeanu!... Frizerul dădea încet din cap. Îl înţelegea. Mai auzise povestea asta de multe ori, dar n-avea nicio importanţă. Pompilia o chema pe fată, da. Îl poftise la conac într-o vară când taică-su era plecat din ţară. Tânără şi nesăţioasă şi ea, la fel ca şi Linte cel focos, armăsarul! Futai, nu glumă! Şi ce mai bulendre scotea de pe ea! Mătăsuri din cele mai fine! Le arunca cât colo! Pluteau în aer ca puful de păpădie pân’ să se-aştearnă jos pe covorul persan!... Iar la sfârşit, adică dimineaţa când pe fereastră se vedeau mijind zorile se ruga de el să primească în dar din partea ei o tabacheră de aur... O tabacheră de aur?! Pomană? Fiindcă-s sărac, duduie Pompilia? Alde Linte n-au primit niciodată de pomană! Niciodată, duduiţă scumpă! Ţine-ţi tabachera! N-am nevoie! Eu nu-s de vânzare, aşa să ştii! Sărac, da’ cinstit! Mai bine! Ţine-ţi tabachera, o să mai ai nevoie! Dă-o la unu’ din îmbuibaţii matale cu altă ocazie. Mulţumesc pentru distracţie!...
A rămas în urmă frizeria lui Mişu Dobre... Sala de popice... Conductele groase trecând pe deasupra străzii, înfăşurate în carton asfaltat... Pe un cvartal întreg n-au mai rămas decât pragurile caselor. Tot restul l-au făcut zob bombele americanilor... Bătrânu’ Linte călare pe buldozer ca Baba-Cloanţa pe mătură, târând în urmă bucăţi de instalaţii legate cu cabluri de oţel... Casa cu etaj a surorilor Dumitrescu, babe amândouă şi la fel de nebune, una ceva mai înaltă şi mai uscată. În timpul curselor de motociclete ieşeau pe balcon şi protestau care mai de care: Opriţi-vă, pentru numele lui dumnezeu! O să ne dărâmaţi casa! A şi început să cadă tencuiala din tavan! Şi casa chiar că arăta jalnic. Schijele făcuseră pereţii şvaiţer. Fără proptele s-ar fi năruit. Înşiraţi de-a lungul străzii, pe lângă sacii de nisip aşezaţi claie peste grămadă în jurul stâlpilor de la curbă, derbedeii făceau haz de cele două bătrâne nebune...
Drumul către şcoală... Turnul de răcire. În măruntaiele lui ploaia cu miros de ulei se auzea susurând, rece, fără contenire. Pe o lungime de câţiva metri gardul de beton sta cocârjat sub o povară de gheaţă diformă, straturi peste straturi, unul mai hidos ca altul. De aici nu mai era mult până la podul peste calea ferată, o schelărie înaltă de fier, podită cu scânduri groase. În capătul ălălalt îl aştepta altădată Mihalache. Urca dinspre lac, cu mers legănat de raţă ca să-şi dea importanţă, împreună cu bătăuşii lui, combatanţi voluntari şi nespălaţi în armata golănimii din cartierul Lacului, fuduli mulţi dintre ei că avuseseră de-a face cu miliţia. Comedie întreagă, ce mai! Jos, luminile de semnalizare şi felinarele înşirate de-a lungul şinelor. Îi plăcea să se învăluie în fum de locomotive. O luase un pic mai înainte cu crescutul şi trăsese profit cât putuse, atâta tot.
Dar lucrurile trebuiau să se schimbe într-o bună zi. Şi se schimbaseră. Gata, piciorul în prag! Muşchii se rotunjiseră şi se căliseră, umflându-se sub hainele rămase deodată prea strâmte. Bicepşi, deltoizi, pectorali... Plex! Bietele analize medicale trecuseră pe planul doi. Flacoane, eprubete etichetate, adio! Streptococii, stafilococii, gonococii — puteai să-i ucizi printr-o simplă concentrare de voinţă. Inspirând adânc, aerul şuiera năvălind pe nări ca vântul la gura unei grote şi în jur se făcea un gol de aer. Poftim de măsuraţi perimetrul toracic şi arătaţi-mi altul la fel în şcoală!... Mihalache nu mai avea ce căuta acolo, fusese exmatriculat — furturi repetate, jigniri la adresa corpului didactic. Realitatea e că ajungea să-i stai în gât directorului, inspectorului Groşescu... Dacă nu te vroiau barosanii, nici dracu’ nu te mai putea scăpa. Îl dăduseră afară. Dar el tot mai venea. Nemaifiind elev, nu puteai să-l scoţi decât cu miliţia. Or miliţia avea treburi mai urgente... Bătea mingea în curtea şcolii, c-un chiştoc în colţul gurii şi cu mâinile în buzunare. Lovea mingea în silă şi făcea piruete ca un măscărici, rânjind. Nimeni nu îndrăznea să se apropie de el şi de golanii lui din cartierul Lacului. Dihor între găini. Cotcodăceală, panică dementă, fulgi plutind prin aer... Nici în vis nu visase Mihalache că în toată adunătura aia de mucoşi ar putea într-o bună zi să-şi găsească naşul... O încăierare năucă, asta vroia, ăsta îi era stilul. Ca-n mahalaua lui, cu mâinile în piepţii cămăşii, smucind, zgâriind, muşcând, lovind cu capul. Târâţi de valul puştimii, ei doi, Mihalache şi Simion Linte, pe după colţul clădirii, către closete, turtind burlanele cu spinarea. S-ar fi tăvălit şi-n praf, într-o confuzie totală... Un pumn fulgerător la maxilar, de la semidistanţă. Prăvălit pe spate, la pământ, rezemat în coate zdrelite, nu-i venea să creadă: Cum? Ce-a fost asta?... Zăcea în mijlocul vacarmului şi unul din elevii mai mici, ameţit ca într-o beţie de sânge, se apropia iute şi îl lovea cu vârful ghetei în coaste. Ăştia mici n-aveau nicio regulă. Şi nici milă. I-ar fi ciugulit şi ochii, doar să fi avut plisc!... De-atuncea Mihalache n-a mai avut replică. Toată şcoala a răsuflat uşurată. Ar fi putut să bage de seamă şi profesorii, Lăzărescu, directorul, Pascu şi toţi ăia, inclusiv inspectorul Groşescu. Dar se pare că în ochii lor n-a fost decât o răfuială personală: lasă-i să se sfâşie între ei; putere brută contra putere brută! Îţi aruncau asta în obraz şi-ţi întorceau spatele. Elevul Linte a făcut, elevul Linte a dres! Ajungeai să nu-ţi mai doreşti decât să vină mai repede ziua de antrenament. Nimic altceva. Să aştepţi la uşa zăvorâtă a sălii, pe hol, câteva minute, zgâindu-te la fetele de la cantină. Ziua lor de lucru era pe sfârşite... Ora cinci jumate... Şase fără un sfert... Sala se deschidea, largă, un kilometru de la un perete la altul, cu mirosul ei familiar. Să tot alergi fără să te opreşti pe podeaua de scândură, netedă, culoare cafeniu-roşcat, roasă de atâtea călcături... O alergătură viaţa întreagă. S-ajungi acolo unde vrei s-ajungi şi s-o porneşti mai departe. Sărind într-un picior. Sărind coarda. Alergând. Ţintind mănuşa cu mişcări iuţi şi imprevizibile a maestrului... Marcu lipsea foarte des. Abia dacă-l prindeai în sală o dată pe săptămână. Se ocupa de juniori mai mult de-o grămadă. Mereu îşi găsea de lucru pe la sediu. Cică. Nu apăruse nici azi. Mai bine. Ducă-se. Toată lumea ştia ce fel de relaţii sunt între el şi Nicodim. Suspecte de bună seamă în ochii unuia care nu-i cunoştea. Reci. Cel puţin din partea maestrului. Muşchii maxilarelor începeau să-i joace ori de câte ori se apropia Marcu. Ochii îi aruncau luciri de oţel. Aproape că nu stătea de vorbă cu el. Îi dădea doar răspunsuri monosilabice. Îl lăsa să iasă pe hol să fumeze. Şi bineînţeles că Marcu nu se mulţumea să rămână pe hol. De cele mai multe ori dispărea la cantină, unde îi plăcea să stea la taclale cu fetele. Cine vroia să-l vadă în elementul lui, jubilând, n-avea decât să se ducă după el la cantină. Se încingea acolo o hihăială şi o cotcodăceală ce nu s-a mai pomenit... La rugămintea maestrului, de juniori se mai ocupa din când în când şi Cotruş, de fapt aproape la fiecare antrenament, chiar şi când Marcu binevoia să fie prezent. Nici nu era nevoie să-l roage. Cotruş singur se oferea bucuros. O adevărată plăcere să exersezi cu el. Avea ceva experienţă şi nu se arăta niciodată zgârcit. Lucra la restaurant. Mioriţa, localul cel mai luxos din oraş, de pe strada Republicii. Cu atâţia tipi câţi se perindau pe-acolo, avea mereu câte ceva de povestit... Beţivani care, cu puţin înainte de ora închiderii veneau să ia la rând mesele goale şi să dea pe gât paharele rămase pe jumătate neconsumate... Câte-un babalâc nebun care s-aşează la o masă şi stă ca o momâie. Nemişcat. Singur-cuc. Ar sta ore-ntregi dacă l-ai lăsa în legea lui. Îl întrebi ce doreşte... Nimica. Se zgâieşte la tine c-un zâmbet nerod. Păzeşte-mă, doamne!... Alţii îţi caută nod în papură. Nemulţumiţii! Una-două, nu că el vrea să stea de vorbă cu directorul. Să i-l aduci plocon la masă... Directorul nu-i în local... Atuncea să vină cine-i ţine locul!... N-aveţi decât să scrieţi în condică. O găsiţi la bufet. Uşa din fund şi o luaţi la stânga pe coridor... Nimic! Directorul! Mort-copt, să i-l aduci la masă!... Băieţii râd să se prăpădească... Mă rog. Se pare că în meseria de chelner e de mare folos să faci box. Clienţii... Consumatorii... Sunt atâţia zbanghii printre ei că niciodată nu ştii la ce să te-aştepţi. Ca să nu mai vorbim de-o altă categorie. Zurbagiii. Scandalagiii... În privinţa asta puteai să-i dai numaidecât dreptate. De-ajuns să te gândeşti la bătrânu’ Linte, să ţi-l închipui doar cu vreo câţiva ani mai tânăr. Şi plin de bani să zicem... Cine mai are în ziua de azi bani de restaurant? Şi încă la unul ca Mioriţa? Foştii? Cum naiba fac? Îşi vând bijuteriile?... La ăia care puneau asemenea întrebări Cotruş se uita amuzat... Trecuse de ora opt. Cantina se închisese de mult. Doar mirosul de varză mai rămăsese pe hol, stăruitor. Se strecura pe sub uşa sălii. Începeai să-nghiţi în sec, iar golul din stomac te rodea al naibii. Şoriceii. O obsesie afurisită. Începeai să înţelegi nu numai puterea viciului care îi îndemna pe beţivani să ia la rând mesele de la Mioriţa şi să golească pe furiş paharele, dar şi viciul foamei — indivizi ce veneau să înfulece resturile din farfurii... presupunând că ar putea fi cineva atât de tâmpit să lase ceva în farfurie... Rămăşiţe călâi de sos roşu cu boia, numai bun de şters cu jumătăţi proaspete de chiflă şi coaste rotunjite de porc ronţăite neglijent, bucăţi rumenite de slănină date la marginea farfuriei de tipi fandosiţi... Toate se răzvrăteau în tine. Te simţeai un nimic!...
Nicodim se schimbase între timp la vestiar. Îşi pusese pantalonii şi puloverul lui gros, împletit în casă, cu gulerul înalt, rulat pe gât. Niciodată nu se grăbea să plece. Băieţii o şterseseră cu toţii la duşuri. Încă un pic şi sala avea să se închidă până vineri-seară. Maestrul se apropie încet şi se aşeză pe marginea lăzii de sărituri, c-un picior în aer.
— Ştii, băiete... Mă gândeam la filmele de pe vremuri... Erau şi pe-atuncea destule filme proaste. Dar unele mă distrau. Aveam câteodată chef să mă destind şi mă duceam să văd câte-un film poliţist... Afaceri dubioase, ştii cum era... Un tip se-ntorcea seara la hotel dup-o zi grea... Îşi lua cheia de la recepţie şi o pornea pe scară în sus... învârtea cheia pe deget şi îngâna o melodie... Nepăsător, vesel... Gândul îi zbura cine ştie pe unde, şi aşa, gândindu-se aiurea, deschidea uşa de la camera lui şi aprindea lumina. Şi-atuncea numai ce se pomenea că-n fotoliu stă şi-l aşteaptă un alt tip, unul care avea cu el o răfuială mai veche... Nicodim râse domol, un pic melancolic, privind pierdut pe fereastra întunecată către vechile sale amintiri... Încercam să mă pun în pielea ăluia care stătea în camera de hotel aşteptând în întuneric. Şi mă gândeam: ce tâmpenie! Să stai şi s-aştepţi la nesfârşit. Cât s-aştepţi? Fiindcă niciodată nu poţi să ştii când se-ntoarce amicul. Poate peste o zi... Poate peste o săptămână! Cât s-aştepţi?... Dar mai pe urmă mi-am zis: Ei, poate că n-o fi chiar o tâmpenie. Poate că merită... Doar că trebuie să ştii s-aştepţi, asta e. Să stai în întuneric şi să te gândeşti în linişte la meciul de mâine. De câte ori n-am făcut-o şi eu. Să te lase dracului cu toţii în pace şi tu să stai să te gândeşti. Adică să fii sigur că n-o să dea nimenea buzna peste tine în odaia unde stai, aşa, lungit pe un divan să zicem... Astăzi unde mai găseşti o odaie liniştită? S-a umplut lumea de tipi care nu se simt bine până ce nu te pisează ca la carte. Şi ce mă miră cel mai mult e că niciodată nu se satură, asta e. Oricând poţi să te trezeşti că un tip din ăsta a uitat să-ţi zică ceva important. Încă o oră de pisălogeală! Ţi se împrăştie gândurile, nu te mai poţi aduna, nici nu mai ştii cum te cheamă... Sau dacă mai ai vreun nume. Or în box, dacă vrei să faci ceva, trebuie neapărat să ai un nume, nu ştiu dacă-nţelegi exact ce vreau să spun. Un nume nu să te fuduleşti cu el. Mai degrabă aşa, o identitate. Să fii mereu învingător. Pe ring — da. Da’ nu numai. Ţine minte asta, băiete. Nu lăsa pe nimenea să te călărească. Scutură-te. Dă din copite! Ăsta e boxul, băiete. Nu poţi să tragi un hotar între viaţă şi ring. Boxul e un mod de a privi viaţa, de a trăi. scuză-mă că poate fac un pic de filozofie, dar asta e...
Începeai să ai unele îndoieli. Oare nu te lua drept altul? Unde vroia s-ajungă? Rătăcise oare carneţelul ăla unde fiecare boxer îşi avea fila lui? Sau nu-şi mai aruncase de mult ochii pe carneţel şi începuse să uite? Avea acolo notat tot, data naşterii, ocupaţia, meciurile jucate, tata, mama... cine-o avea, tot. Un hotar între viaţă şi ring? Oho, şi încă cum! Un hotar de sârmă ghimpată, maestre! Te şi vedeai târându-te către el, ca-n filme, pe câmpul de luptă, printre explozii de obuze. Cu Bătrânu’ în chip de Baba-Cloanţa călare pe mătură suflându-ţi în ceafă răsuflarea fierbinte, furios, dement. Să nu te lase s-ajungi pe ring niciodată. Să te facă fărâme, să te toace cu toate căcaturile, cu toate mărunţişurile de fiecare zi... Niciun hotar? Ei, cum? Unde s-a mai pomenit aşa ceva?
— De vreo două-trei săptămâni încoace parcă eşti mai mult posomorât decât bine dispus. Sau mi se pare mie?
Nicodim îl privea cercetător, c-un interes un pic învăluit în ceaţă.
S-a întâmplat ceva? Hai, dă-i drumul, spovedeşte-te.
Cum să-i spui? De unde să-ncepi?... Dat afară de la şcoală... De unde să scoţi remuşcări pentru cele întâmplate în octombrie? când în locul ocupat altădată de profesorul Lăzărescu nu rămăsese decât un gol? Cine să-l umple? Poftiţi! Nu se-nghesuia nimeni. Nicodim, da, îşi avea locul lui. Dar altul? Cine?
Maestrul îl bate pe umăr.
— Bine, băiete, las-o pe altă dată. Dacă te hotărăşti, îmi spui. Da? Oricând. Asta vreau să ştii... Iar cu campionatul nu-ţi face gânduri. Mai avem timp. Dregem totul pe-ndelete. Ajungem la forma cea mai bună exact la momentul potrivit, cu o zi înainte de turneul final. Nici mai devreme, nici mai târziu. Batem palma? Bun. Lasă-le naibii de gânduri! Nimica nu-i ireparabil. Asta-i tot. Hai, şterge-o la duş!
Ei, Simion Linte? În drum către duşuri simţi în spate privirea binevoitoare a maestrului? Simţi cum îţi încălzeşte spinarea? Turneul final... Câte priviri binevoitoare, atuncea, în ziua finalei? Un zâmbet incert, până la primăvară, sceptic, şovăielnic. Cale lungă până la primăvară... Şi apoi, în trenul oprit la semafor, în mijlocul pădurii, toată o lumină verde, de câte ori o s-auzi cucul cântând? Cine ştie... Iată un tânăr vânjos în Gara de Nord, ducându-şi valiza, cu paşi mari, prin fumul locomotivelor. Simion Linte, da. A venit să cucerească medalia, sau a şi cucerit-o? Să fie oare în valiză, printre bulendre, maieuri, chiloţi de atlaz negru, jilave de năduşeala ringului. Un bărbat de şaişpe ani, asta e. Aşteaptă, băiete, să vină toamna târzie. Atuncea ai să le poţi întinde la uscat pe radiatoarele încinse din sala de antrenament de la Atelierele Centrale...
Dar între timp unde ai să stai? O odăiţă liniştită? Unde? În gazdă? Cu ce bani? Campionul sărăntocilor! C-un gol în stomac şi genunchii moi de foame! Milă şi pomană! Să-ţi vină rău, nu alta!...
Cotruş se desfăta sub duş. Se alinta, lua-l-ar naiba. Ca un cotoi ce se freacă de piciorul mesei. Apa îi şiroia peste pleoape. O cascadă întreagă, fierbinte. Într-adevăr, cei o sută şaizeci şi şase de sportivi legitimaţi la asociaţia Metalul reprezentau o forţă, după cum spunea cu mândrie maestrul. Asta se vedea. Sub duş, sigur că da, o forţă. Dar măcar unul din toţi ăştia o sută şaizeci şi şase putea să-ţi dea o mână de ajutor, nu? Măcar unul.
— Hei, Cotruş! îl strigă. Am o vorbă să-ţi zic.
Îl văzu că se-ntoarce sub duş către el, încet, cu pleoapele strânse, înălţându-şi sub şuvoi când un umăr, când ălălalt. Apa îi plesnea umerii sfârâind îndrăcit.
— Ce-ai zis?
N-auzea, fir-ar să fie! Cât de tare să răcneşti?
— Dacă ieşi înaintea mea, nu pleca. Aşteaptă-mă să viu şi eu. Vreau să stăm un pic de vorbă.
— Bun, te-aştept. Dă-i zor.
Slavă domnului, bine c-a auzit. Fiindcă nu-i nicio afacere să-ţi tot strige în ureche din două-n două vorbe Ce-ai zis? Ce-ai zis?... Pe câtă vreme afară în stradă, mergând cu pas grăbit ca să nu-ngheţi de tot, puteai să n-aştepţi de la el un ghiont amical cu cotul ca să-i spui tot... Dat afară de la şcoală... Exmatriculat din toate şcolile din România!... Sunt aproape trei luni de-atuncea. Trei luni! Nu-l cunoşti pe Bătrânu’. Habar n-ai de ce-i în stare. Îmi face viaţa amară, asta e. Mai mult umblu prin oraş decât stau acasă. Numai ca să nu-i văd mutra...
Cotruş dădea din cap, înţelegea. Sigur, nici nu era prea greu. Un zâmbet în colţul gurii. N-o lua şi tu în tragic. Foarte bine.
— De ce te-au dat afară?
Are vreo importanţă? Chiar vrei să ştii? Aceeaşi poveste frământată în minte de zeci de ori oare cum o să sune spusă pentru prima oară cu voce tare?... Istoria... Lăzărescu, acru şi uscat, în fiecare oră... Vechea placă... „Noi românii suntem un popor paşnic”... Am cules fructe şi am păscut oile... Ni s-au strepezit dinţii de-atâtea fructe... Aflase că fac box şi pesemne că de-aia nu mă putea suferi... Tocmai în clasă la el, unul care aşa şi pe dincolo... Vroia să-mi demonstreze că tre’ să fii cretin ca să-ţi placă boxul. Eram un exemplu tocmai bun pentru demonstraţiile lui... Diplomaţie, nu violenţă! Uite unde duce violenţa! Vedeţi? Ăsta-i tipul. Frunte înaltă? Mm! Doar dintr-o eroare a naturii! Uitaţi-vă bine, vedeţi-l aşa cum e... pe dinăuntru. Portretul lăuntric! Frunte teşită, bărbie teşită, arcade proeminente! Maimuţă!... Nu-i răspundeam. Toceam pe rupte. Nu reuşea să mă-ncuie. Zâmbeam. Asta îl scotea şi mai tare din sărite. Turba pur şi simplu!... Şi într-o zi l-au lăsat balamalele, m-a pocnit. Nici eu n-am mai putut să mă stăpânesc. I-am întors-o. N-am vrut să dau prea tare, dar a căzut grămadă peste catedră... Îţi dai seama ce-a ieşit...
La una ca asta Cotruş se-nveseli de-a binelea.
— Oho! Aşa vasăzică... Şi se porni să râdă. Ai lovit sub centură!
Sub centură? Nu, n-a fost sub centură. Da’ vezi că ei au alte reguli pe-acolo. Paştele mă-sii de viaţă!... Ce mai încolo şi-ncoace, Cotruş, sunt pe drojdie, asta e. Trebuie să găsesc neapărat ceva de lucru.
O umbră trecu pe trotuar venind de sus. O mogâldeaţă, un trecător. Şi încă unul. Tot ce discutai în liniştea nopţii se auzea până hăt-departe. Se hotăra viitorul. Auzeau toţi, chiar şi cei ce nu erau de faţă. Un jet de abur ieşea cu presiune dintr-un robinet uriaş, mai negru ca noaptea. Fâsâia fără încetare destrămându-se deasupra unui acoperiş de tablă ondulată, pe fondul albastru închis al cerului. Se destrăma pur şi simplu. Nu rezista la ger... Cât să mai umbli? Sticleau zidurile caselor, gălbui, palide, încremenite. Sticlea asfaltul... Trecând de fiecare felinar, veneau din urmă umbre grăbite, o luau înainte căţărându-se — un pas, doi paşi — pe gard, dănţuind pe gard, clovni pe catalige... se ştergeau, dispăreau la apropierea felinarului următor... Acelaşi drum de fiecare luni, miercuri şi vineri. Dar acuma se hotăra viitorul.
S-ar putea să ai noroc, Simion Linte.
I-auzi ce zice Cotruş! Să treci mâine-dimineaţă pe la el. Cică poţi să nu te grăbeşti prea tare. Dacă ajungi pe la opt e tocmai bine. Şi vezi cum te prezinţi. Nu cumva să vii cu mutra aia fioroasă a ta de fiecare zi. Întinde-ţi bine gura, zâmbeşte. Dacă ai uitat, fă exerciţii la oglindă. Şi n-ar strica să te şi ferchezuieşti un pic. Pantalonii la dungă, o cămaşă curată, spălat... Ia opreşte-te o clipă să te văd! Hm! da. Tunsoarea merge. „Boxer”. De faţă cu şefu’ să nu te ţii prea băţos. Nu prea-i plac tipii încruntaţi. Şi nu uita să zâmbeşti... Un zâmbet, o glumă... Ştii cum e...
Hei, Simion Linte! Ce-i cu tine, băiatule? Ce-ai rămas cu gura căscată? Nu-ţi convine la restaurant, spune drept? Te gândeai la altceva? Ei hai, vino-ţi în fire, ce dracu! Lasă prostiile. Judecă şi tu! Doar nu-i o bombă ordinară! Restaurantul cel mai mare şi mai elegant din oraş! Mioriţa! Lume multă, curată! Nu pute nimeni a transpiraţie. N-ai să vezi chiştoace pe jos. O bucătărie mare cât o uzină! Laborator, nu alta! Perdele înalte cât pânzele de corabie! Masă gratuită! E de lepădat în ziua de azi?... Şi apoi, nu te sileşte nimenea. Nu semnezi niciun contract. Doar vii şi-ţi arunci o privire. Nu-ţi convine, pa şi pusi! Te duci la fabrică! Ce ştii tu să faci? Nimic. Avea dreptate taică-tu: mai bine vă învăţau o meserie la şcoala aia a voastră de doi bani. Nu te-au învăţat nimica. Aşa că la fabrică or să te pună să-mpingi un cărucior cu piese. De la magazie la matriţerie şi de-acolo la sculărie. Şi-napoi. Dup-un an de zile ai să te mândreşti că, una peste alta, ai făcut distanţa de la Pământ la Lună! Ăsta da, joc de picioare! Adio, box! N-o să mai fii bun de nimica. N-o să ştii cum s-ajungi mai repede acasă, pe drumul cel mai scurt! N-o să mai ai putere nici să-ţi scoţi ghetele din picioare. Şi n-o să se-nduioşeze nimenea de tine, băiete. Toată lumea o să te-arate cu degetul. Îl vezi? Un zevzec. O şansă a avut şi el în viaţă şi a lăsat-o să-i scape. Suflată din palmă ca un puf de păpădie. Pfuu! Nu mai e, s-a dus... în vânt! Putea s-ajungă mare boxer. A ajuns un căcat. De ce? Fiindcă s-a îndrăgostit de-un cărucior cu piese, la fabrică. Sute de mii de kilometri! zdranga-zdranga!...
— Stai un pic, Cotruş. Am priceput, nu te-nfuria, ce naiba. Hai să zicem că-s de-acord... Da’ cum rămâne atuncea cu boxul?
— Cu boxul!... Să mă ia naiba dacă...
— Nu, nu! De ce te repezi? Cu boxul, da, e o problemă...
— Nu-i nicio problemă!
— Ba da! De ce nu mă laşi să-ţi explic? E o problemă!... Ştii şi tu care-i părerea lui Nicodim. Nu c-aş fi de-acord cu el sută la sută. Adică de cantină şi de toate alea mi se rupe, mă-nţelegi? Mie nu-mi pute şi nici gagicile de-acolo nu mă deranjează. Da’ are dreptate când zice că dacă vrei să faci ceva în box trebuie să fii mereu învingător.
— Şi cin’ te-opreşte, omule? N-ai decât să-i beleşti pe toţi şi-ai să fii ăl mai mare-nvingător!
— Păi vezi, Cotruş, tocmai asta e! că la voi acolo nu poţi să snopeşti pe nimenea.
— A! Aşa deci!... Dezamăgit, Cotruş era gata să-şi ia cuvântul înapoi... Dacă ai gânduri de-astea, mai bine spune-mi dinainte! N-am niciun chef să-mi pun obrazul pentru tine şi după aia să-mi faci cine ştie ce năzbâtii!
— Nu-i asta, Cotruş, nu m-ai înţeles. Vreau să spun că la voi acolo nu poţi să beleşti pe nimenea nici măcar în gând. Asta-i partea proastă!
— Ei, băiete... Prietenul său îl privea compătimitor. Începuse să se lămurească... Am cam priceput ce-i cu tine, omule. Tu nu eşti zdravăn! Îţi lipseşte o doagă!... Ori tu n-ai înţeles bine ce-a zis Nicodim, ori e şi el la fel de aiurit ca şi tine! Una din două!... Eu unul n-am de gând să belesc pe nimenea. Nici de-adevăratelea, nici în gând! Bineînţeles că nu mă refer la box. Asta-i altă treabă! N-are nicio legătură una cu alta! Eu vreau să câştig bani din meserie şi să fac box în timpul liber, mă-nţelegi? Nu zic că nu mi-ar surâde s-ajung campion. Şi poate c-am să şi ajung. Da’ vreau să-ţi spun un lucru. N-am de gând să mă dau peste cap pentru asta. Am o meserie bună, nu-ţi ascund, câştig bani destui. N-o să renunţ la ea. Şi dacă vrei să ştii, nici pe Nicodim nu l-am auzit vreodată să-mi facă vreo aluzie, nu. Adică tu vrei să fii mai catolic decât papa! N-ai decât, faci cum vrei. Eu unul ţi-am explicat destul. Mai mult de-atâta n-am ce să-ţi mai spun. Te rog să mă crezi că dacă era altu’ în locul tău, nici nu stăteam de vorbă. Mi-ai cerut un sfat... Ţi-am dat mai mult decât un sfat, ţi-am făcut o ofertă. Adică nici eu n-arunc vorbe în vânt, dac-o luăm aşa, măcar că nu-s antrenor la Metalul. Nu-mi stă în obicei. Dacă ţi-am zis să vii mâine la opt, înseamnă că mergi la sigur... Ei, hai, Linte, lasă mofturile, ce naiba! Vrei să mă rog de tine? Ai să vezi c-o să-ţi placă. Nici nu-i mare lucru de făcut. Zile cu îmbulzeală sunt puţine. Sâmbăta şi duminica, atâta. Mai cunoşti şi tu lumea... Barosani... Gagici... Ai să vezi... Vino mâine, băiete, ăsta-i sfatul meu. Sincer să-ţi spun, merită! Vino mâine. Şi vezi să n-ajungi prea târziu.
Se despărţiră. Cotruş o coti la stânga. Grăbit, o luă cruciş pe sub lumina de la mijlocul întretăierii. Umbra îl ajunse din urmă şi cu o mişcare precipitată i se repezi înainte sărind, abracadabra, peste bordură, în dreptul debitului de tutun...
Dispărea în noapte pe strada Dimitrie Cantemir...
Şi acum?... Strada Haşdeu se întindea dreaptă urcând uşor către turnul de răcire... Să-i serveşti pe alţii, sau să fii servit? Cine să te servească? Şi cu ce bani să plăteşti?...
Hai, Simion Linte, urneşte-te, ia-o către casă. Ai îngheţat de tot, mână măgarul! Să te-ajute Sfânta Miercuri!... Du-te acasă şi fă-ţi valiza în mare taină. Mâine în zori, la drum! Nimenea nu trebuie să ştie şi totuşi toată lumea o ştie. Mioriţa... Local de lux... O meserie râvnită de mulţi... În pragul frizeriei, Mişu Dobre o să te întâmpine c-un zâmbet lătăreţ: oare te-ai pieptănat cum se cuvine? ia să vedem. Poate că n-ar strica vreo câteva picături de briantină în părul tău negru, hm? Ai arăta straşnic, ucigător, să te soarbă din ochi muieruştele de la Mioriţa!... Dar nu mai e timp. Du-te, du-te, băiete, nu cumva să întârzii. Poate altă dată... Iată-l şi pe brutarul Iordan şezând, uşor şi străveziu, sus pe-o grindă prăbuşită, deasupra mormanului de dărâmături. Mustaţă colilie. Neschimbat... Ştiu, ştiu unde te duci, Simion Linte. Te-ai făcut băiat mare! Flăcău în toată legea. Bravo! Bravo! Erai un mucea când veneai pe la mine şi-ţi băgai nasul peste tot, ţi-aduci aminte? O obrăznicătură de-o şchioapă! Te-am şi plesnit o dată peste mână, da’ sper să nu-mi porţi pică. Îmi cam sărea muştarul, recunosc. Dar n-aveam suflet rău, băiete dragă... Ştii, mi-a venit o idee! Ce-ar fi să facem noi doi o afacere, hm, ce zici? Uite, tu te duci la patronul restaurantului Belvedere... sau, mă rog, Mioriţa cum îi ziceţi voi acuma, şi-i propui în numele meu să încheiem un contract! Eu îi livrez chiflele, iar el... Sau nu, mai bine lasă. Am auzit că la voi acuma nu mai poţi să faci afaceri. Lasă... Mai vorbim noi într-o zi. Mai vorbim noi, Simion Linte. Şi să nu-ţi pară rău. Ai făcut o afacere bună...
Iată şi garajul... Ce-a mai rămas din el... Porţi căzute într-o rână. Îndărătul lor, prin crăpături late de-o palmă, nimic altceva decât rămăşiţe de pereţi mirosind a benzină, între care şi-a făcut culcuş, ca o căţea pripăşită, dimineaţa cenuşie şi rece... Opel-Kapitän, Plymuth, Chrysler, Chevrolet — cad din ghearele macaralei peste un munte de fiare ruginite. Fraţii Bunea, în salopete albastre cu bretele peste umeri, se agită sus pe cabina unui uriaş Leyland, dirijând operaţia: Mai la dreapta! mai! mai! mai! Hopa! Zdrang! Trosc! Sunt prea ocupaţi ca să-l bage în seamă pe Simion Linte, s-au întors din străinătate şi repede, în doar câteva zile, trebuie să pună pe picioare fostele lor afaceri. De fapt totdeauna şi-au ţinut nasul cam pe sus. N-au avut timp de pierdut cu puştii din cartier. Boxul nu i-a interesat niciodată. Şi nici restaurantele. Mai degrabă s-ar fi ocupat de dezamorsarea bombelor neexplodate. Dar au explodat toate... Şi au nimerit garajele în plin...
La întretăierea străzilor I.C. Frimu şi Haşdeu, la doi paşi de răcitor, n-a mai rămas niciunul din sacii de nisip îngrămădiţi astă-vară la piciorul stâlpilor. Astăzi nu sunt curse de motociclete, dar pe balconul casei lor ce stă să se năruie, surorile Dumitrescu, pradă neliniştii de nimic potolite a bătrâneţii, pândesc un trecător pe care să-l roage... Simion Linte! Simion Linte! Ştim unde te duci! Numa’ tu ne poţi scăpa de belea! Roagă-l pe şeful tău să intervină pentru noi! Poate că-i om de treabă. Roagă-l! Imploră-l! Să pună o vorbă bună pentru noi! El cunoaşte atâta lume!... Să nu mai treacă motocicletele prin faţa casei! Spune-i că o să dăm un acatist pentru el! Zău, să nu mai treacă! Se dărâmă toată casa! Au şi început să cadă bucăţi de tencuială din tavan! Roagă-l din partea noastră, Simion Linte, băiatule! Tu eşti un flăcău de treabă. Roagă-l! Roagă-i pe toţi. Să te-ajute Sfânta Miercuri şi să-ţi dea sănătate! Nu-i lăsa să ne nenorocească! S-avem şi noi parte de-un pic de linişte atâta cât mai avem de trăit...
Jawa, Puch, Zündapp aveau să treacă după aceea, în trombă, începând din ziua când cele două bătrâne n-or să mai fie...
