♥
Întâlneam prin cărţi descrieri ale unor fapte memorabile, ale unor acţiuni importante, dintre care unele, poate cele mai multe, erau sută la sută născocite. Altele însă nu erau născocite ci luate din viaţa reală. Acestea fuseseră salvate de la uitare prin consemnarea lor în cartea pe care tocmai o terminasem de citit, sau pe care urma să o citesc. Dacă nu ar fi fost cartea, autorul ei, cine şi-ar mai fi amintit de ele? îmi spuneam. Dar existau şi întâmplările mărunte, cărora cei mai mulţi scriitori nu le dădeau nicio importanţă şi nici nu aveau intenţia să le consemneze vreodată. Eu însumi trăiam zi de zi astfel de întâmplări mărunte, care, constatam uneori cu regret, erau, inevitabil, sortite uitării; cu regret, da, pentru că la urma urmei toate acele întâmplări, oricât de mărunte, erau parte din viaţa mea şi uitarea lor îmi trezea melancolii; fiindcă niciuna din ele n-avea să se mai repede vreodată întocmai. Pe de altă parte însă, mă gândeam că acele mărunte întâmplări, rămase neconsemnate, le puteam totuşi reînvia printr-o concentrare deosebită asupra curgerii timpului şi a succesiunii evenimentelor. Bunăoară, astăzi 10 februarie, la ora şapte şi jumătate seara, am lângă mine, pe patul pe care stau întins, o carte, Douăzeci de mii de leghe sub mări, de Jules Verne; aş putea, peste treizeci de ani să zicem, sau peste patruzeci, să mă concentrez asupra serii de 10 februarie şi să refac în memorie, pornind de la un neînsemnat indiciu, sau chiar fără niciun indiciu, întâmplare cu întâmplare, ceea ce va fi fost între timp de mult uitat: minunata carte din care citeam şi în acelaşi timp îmi ajungea la ureche plescăitul moale şi rar al cărţilor pe care mama le întindea pe masă în eterna ei pasienţă; apoi, o jumătate de oră mai târziu, cina luată împreună cu părinţii, conversaţia cu părinţii, tata ducând la gură paharul cu apă, dus pe gânduri, în lumina chioară ce venea de la plafoniera cu un singur bec, mama nepricepându-se sau nedorind să umple o tăcere; toate acestea mi le puteam reaminti dacă mă concentram asupra timpului scurs. Şi nu era vorba doar de amintirile mele. Cu aceeaşi concentrare de voinţă, mă vedeam capabil să reînvii în minte, până la detaliu, întâmplări trăite de alţii. Puteam să mă gândesc, de pildă, la acea actriţă americană, Lilian Harting, a cărei sinucidere făcuse atâta vâlvă în şcoală la noi şi probabil peste tot în Bucureşti. Şi nu era vorba doar de gestul în sine al tăierii venelor, cu mâinile cufundate în cada umplută cu apă, ci mă tenta să îmi amintesc ultimele ore din viaţa ei. Întâi şi întâi, momentul gestului final al actriţei trebuie să fi fost ora asfinţitului, când, atât de departe de ea, aici în casă la noi, mamei nu-i ieşea pasienţa şi cartea aşternută de ea pe velurul verde al mesei plescăia ezitant şi prelungit şi urma pauza de disperare. Lilian Harting îşi trecea în clipa aceea piciorul peste marginea căzii şi, cufundându-se goală în apă, îşi întorcea privirea spre stânga, unde, pe taburet, alături, stătea în aşteptare cuţitul bine ascuţit, iar pe ferestruica înaltă a camerei de baie roşul sângeriu al soarelui se topea în sumbrul înserării. Cu doar douăzeci şi patru de ore înainte, actriţa încă nu era absolut sigură de momentul gestului ei final; simţea doar că prea mult nu avea niciun rost s-o lungească. Ieşea seara pentru o scurtă plimbare în Times Square şi era grijulie să se ferească de eventualele cunoştinţe cu care ar fi putut să se întâlnească întâmplător. La intersecţia dintre bulevardul 7 şi strada 46, braţul roşu cu alb al unei automacarale se ridica încet pentru a descărca un container, pe care, jos pe trotuar, un lucrător în salopetă gri, cu bretele, îl dirija să coboare pe locul cel mai convenabil; pe strada 46 trecea o dubiţă albă pe care stătea scris We Deliver For You. Trecea în zbor un porumbel pe deasupra străzii aglomerate — nu se putea să nu treacă; şi pentru el vânzoleala străzii nu era un motiv de nelinişte; un autobuz descoperit, albastru, City Sights NY, oprea pentru câteva clipe la semafor, masiv şi greoi, înconjurat de taxiuri galbene, şi actriţa americană se uita la partea de sus a Statuii Libertăţii pictată pe peretele autobuzului etajat, având drept fundal steagul american, şi părea senină, dacă nu chiar fericită... Mă gândeam că amintirile mele despre ea, la fel ca şi despre alţii, trebuiau să aibă şi un suport logic: dacă Lilian Harting se simţise fericită cu o seară înainte de a se sinucide, înseamnă că avea capacitatea de a se rupe de lume şi de a se bucura de tihna şi de izolarea pe care ţi le poate oferi, pentru câteva ore măcar, o metropolă de talia New York-ul; numai că nu o ţinea mult. Când se întorcea acasă mai avea nu mai mult de douăzeci de ore de trăit. Gândul că a doua zi dimineaţă avea să se trezească aşteptând-o încă o insuportabilă zi o arunca într-o sumbră disperare, de care nu o putea salva decât veşnicia. Era ca atunci când ţi se năruieşte încă o dată, pentru a mia oară, speranţa că dimineaţă te vei trezi în sfârşit sănătos după ani şi ani de suferinţă. Nu, suferinţa persista, şi dimineaţa nu era de bun augur. Poate că Lilian Harting era şi ea bolnavă, nu victimă a unui eşec sentimental, cum se grăbeau să presupună colegii de clasă. Mă întrebam ce înseamnă eşecul sentimental şi de ce o asemenea situaţie trebuie să-ţi năruiască viaţa. Acasă, stătea cu ochii în gol, nu aprindea lumina în cameră şi nu îşi mai găsea vreo uşurare nici măcar în a-şi aprinde o ţigară. Gândurile ei trebuie să fi zburat, fugitiv, către prietenii ei, care nu se mai interesaseră în ultima vreme de ea, o părăsiseră; şi aici puterea mea de concentrare asupra timpului îşi arăta limitele: puteam să reconstitui feţe întoarse nepăsător, chipuri blazate, gesturi de egoism, dar nu puteam şti cine erau ei, prietenii lui Lilian Harting, nici numele lor nu îl ştiam, nici unde şi în ce împrejurare avuseseră loc ultimele întâlniri cu ei. Dar, într-un fel sau altul, totul se putea rezolva... Şi poate că nu era atât de important să reconstitui în minte ultimele clipe din viaţa unei actriţe americane, pe numele ei Lilian Harting. Dar mi se părea important să ştiu, măcar pe bucăţele, fără să-l descos, cum îşi trăise tatăl meu copilăria şi tinereţea, până la venirea mea pe lume; căci era limpede că nu aveam nicio şansă să aflu direct de la el, întrucât lui nu îi plăcea să povestească şi probabil nici nu considera de vreun folos ca eu să ştiu detalii. Întâmplarea cu cutia milei din pronaosul unei biserici era un indiciu de la care puteam să pornesc în reconstituirea mea. Era tot ce îmi povestise: că îl surprinsese pe un preot însuşindu-şi bănuţii lăsaţi de credincioşi în cutia milei, pentru renovarea bisericii; iar preotul tresărise speriat descoperind că isprava sa avea un martor nedorit, copilul care era tatăl meu; drept care, făcându-i cu ochiul într-un mod deşănţat, încercase să şi-l facă părtaş cedându-i o parte din pradă. Tatăl meu nu îmi povestise dacă acceptase sau nu târgul. Aici veneam cu contribuţia mea, încercând să îmi imaginez — să îmi amintesc — cum reacţionase copilul. Descumpănit, se gândise că dacă închide ochii, lumea dispare cu tot cu poveştile ei hidoase; iar când îi redeschide nu va mai fi înaintea lui niciun preot care să fi cotrobăit în cutia milei din pronaos. Apoi se întrebase dacă să-i povestească mamei sale întâmplarea şi din cauza aceasta fusese îngândurat toată seara. Mama lui, bunica mea, îl întrebase dacă s-a întâmplat ceva, şi copilul, cu ochii în jos, mormăise ceva, poate temându-se că va fi învinuit că-i un mincinos, poate el însuşi înţelesese greşit intenţiile preotului; deşi rămânea, lipsită de echivoc, intenţia acestuia de a-l mitui pentru a-şi ţine gura. Motive suficiente pentru copil de a cădea în muţenie abţinându-se să îi dezvăluie mamei motivele întristării sale.
Aveam toate motivele să nu mă plictisesc niciodată în singurătatea mea trăită pe două roţi nemişcate.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
